Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Episcopul Iuliu Hossu

 Credinţa noastră este viaţa noastră (II)

Pr. Irineu FĂRCAŞ

Misiunea Română Unită din Germania - München

 

 

Viaţa în timpul celui de al II-lea război mondial

 

La 30 august 1940, Dictatul de la Viena a repartizat Ungariei horthyste partea de nord a Transilvaniei în suprafaţă de 42 243 kmp, cu o populaţie de 2 603 589 locuitori dintre care 1 304 898 români, 968 371 maghiari, iar restul saşi, ruteni şi evrei. Dintre români majoritatea - peste un milion - erau uniţi, grupaţi în trei episcopii: de Cluj-Gherla, de Oradea şi de Maramureş. Episcopul de Oradea, Valeriu Traian Frenţiu, aflându-se în momentul intrării trupelor de ocupaţie la Beiuş, n-a mai primit permisiunea de a se reîntoarce la Oradea, iar vicarul său general, Episcopul Ioan Suciu, consacrat abia la 22 iulie 1940, nu a fost recunoscut de oficialităţile maghiare. Pe de altă parte Episcopul de Maramureş, Alexandru Rusu, fiind numit în 1930 la o Eparhie nou înfiinţată, era mai mult tolerat. Sub aspect canonic, conducătorul spiritual necontestat al românilor a devenit Episcopul Iuliu Hossu, numit de Sfântul Scaun şi Administrator Apostolic al Eparhiei de Oradea.

Imediat după ce a aflat hotărârea Diktatului, el anunţă printr-o circulară clerul şi credincioşii că rămâne la Cluj şi nu se refugiază în ţară: “Noi ducem înainte lucrarea în slujba sufletelor nouă încredinţate, în mijlocul vostru, cu toată puterea sufletului nostru şi cu toată dragostea inimii noastre”[1]. Încă de la începutul ocupaţiei, Episcopul s-a solidarizat cu durerile celor căzuţi sub teroarea horthystă. După intrarea trupelor în Cluj, s-a prezentat la primul ministru maghiar Teleki, sosit în oraş pentru a pregăti sosirea regentului Horthy, şi a protestat cu curaj împotriva crimelor săvârşite de ocupanţi, a terorizării preoţilor şi intelectualilor români. Regentului Horthy, aflat în Cluj la 15 septembrie 1940, i se adresează cu acelaşi curaj: “Vă vorbesc în numele a peste un milion de credincioşi români uniţi cu Roma şi că aceştia trăiesc aici, pe aceste pământuri, în Ardealul atât de drag nouă deopotrivă. ... Vom împlini misiunea noastră pe pământul Ardealului unde strămoşii noştri îşi dorm în pace somnul lor de veci, pentru ca să ne fie izvor de binecuvântată pace şi punte de împăcare a celor două naţiuni, avizate reciproc la înţelegere, în mijlocul cataclismului mondial, pe aceste plaiuri binecuvântate ale Europei sfâşiate”[2].

Vizitat la 2 septembrie 1940 de Mitropolitul ortodox Nicolae Bălan de la Sibiu şi de Episcopul ortodox Nicolae Colan de la Cluj, Mitropolitul îl întrebă pe Episcopul Iuliu Hossu: “«Ce faci, Frate? Pleci?» «Unde să plec, Frate?», răspunde Episcopul Hossu, mirat. «Poporul pleacă? Pleacă administraţia şi funcţionarii, pleacă cei interesaţi. Eu rămân aici cu poporul meu să-i împărtăşesc soartea». «Da, Frate, bine faci!», replică Mitropolitul. Apoi se îndreptă către Episcopul Colan şi-i spuse  «Rămâi şi tu, Frate, alături de Fratele Iuliu!». «Rămâi, Frate, rămâi!», îi spune şi Hossu lui Colan şi îl îmbrăţişează cu căldură”[3].

Aşa a început o colaborare strânsă şi rodnică între cele două Biserici surori pentru cauza românilor. Fiecare Episcop participa la bucuriile celuilalt, la aniversări, la serbări, la conferinţe, iar preoţii celor două confesiuni au început să se împrietenească. Cu ocazia aniversării jubileului de 25 de ani de episcopat, la 21 noiembrie 1942, după felicitările Capitlului catedral, prezentate de canonicul prepozit George Vidican, a luat cuvântul Episcopul ortodox al Clujului, Nicolae Colan (1936-1957): “Îngăduieşte-mi, Preasfinţia Ta, să-mi iau şi eu partea de bucurie şi să-mi arăt aici întreaga admiraţie pentru vrednicia cu care 25 de ani ai povăţuit naţia românească de lege unită în aceste părţi, în numele lui Iisus Hristos, în numele iubirii de frate. Iată cuvântul meu de bună urare:

 

«Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate,

 În noi doi un suflet bate».

 

Dumnezeu să te aibă în Sfânta Sa pază[4]”.  Apoi cei doi arhierei s-au îmbrăţişat frăţeşte.

         Între 18 şi 21 septembrie 1943, Episcopul Iuliu Hossu a vizitat concentraţii şi răniţii români din Budapesta. Primul popas îl face la Spitalul Militar Central. În secţia de la parter, medicul îi prezintă mai mulţi tineri români mutilaţi de război: mâini şi picioare amputare, maxilare sfărâmate, unul sau ambii ochi distruşi, abdomenul străpuns sau sfârtecat de schije. Ce depozit uriaş de suferinţe această secţie din spital! Episcopul, cu ochii umeziţi de lacrimi, îi mângâie, îi încurajează şi îi binecuvinteză. Scăpat de obsesia mutilaţilor care i-au încercat forţa morală şi fizică, a început vizitarea răniţilor de la etajele I, II şi III. Toţi îşi manifestau recunoştinţa pentru binecuvântarea arhierească, pentru cuvintele de îmbărbătare, pentru ajutorul bănesc şi pentru cruciuliţele şi iconiţele dăruite. Mulţi dintre ei, plini de căldură, îi povesteau arhiereului că în copilăria lor au participat la solemnele sale vizitaţii canonice şi se înghesuiau să-i înmâneze buchete de flori şi să-i sărute sfinţita dreaptă. Pe fiecare dintre ei, îi asculta cu răbdare şi se interesa de împrejurările în care a fost rănit, de locul unde schijele au atentat la viaţa lor, ciopârţindu-le trupurile tinere.

         După încordarea psihică şi efortul fizic de la Spitalul Militar Central, în ziua următoare a vizitat diferite uzine, fabrici şi şantiere unde erau concentraţi mii de români constituiţi în campanii de muncă. Prima vizită a făcut-o la uzinele de armament de la Csepel. În cuvântarea de la Te-Deum le-a vorbit despre Taina Crucii: “Acum 29 de ani, ca preot militar, mângâiam pe părinţii şi bunicii voştri ... Totuşi, Calea Crucii, plină de chinuri şi dureri nedrepte, a semănat nemurire şi viaţă, aşa cum cântăm Crucii Tale ne închinăm Cristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şio mărim! Am adus în sufletul meu pe scumpii voştri de acasă şi în acest suflet se îmbrăţişează cu voi şi prin mine vorbesc cu voi. Fruntea sus, minţile treze, inimile curate, cu încredere în Domnul, păşiţi pe calea vieţii, pe care s-o închinaţi Domnului”[5]. La fiecare din fabricile vizitate, Episcopul a oficiat în curte la un altar improvizat un Te-Deum, iar prin cuvântul cald i-a încurajat, i-a însufleţit şi le-a întărit speranţa.

         Reîntors în ţară si-a reluat programul de vizitaţii canonice. În această perioadă, la 30 octombrie 1943, în Budacul Român, drumul apostolic s-a împletit cu riscul vieţii. Întorcându-se cu trăsura de la biserică la casa parohială, pe înserat, un honved a tras două focuri de revolver asupra lui, dar gloanţele, din fericire, au trecut pe la spatele Episcopului. Câteva luni mai târziu, la Cluj, tineretul horthyst a devastat de două ori Reşedinţa Episcopală şi de trei ori Academia Teologică. Aceste atacuri au culminat la 3 martie 1944 când porţile Academiei au fost sfărâmate iar studenţii teologi şi profesorii maltrataţi. A doua zi, 4 martie, pe când Episcopul se întorcea de la Academie, unde a cercetat victimele şi a constatat daunele, în faţa Catedralei a fost întâmpinat de un grup de tineri horthyşti, insultat şi scuipat în faţă[6]. Pentru a pune capăt acestor acte de vandalism şi maltratare a populaţiei româneşti, Episcopul Iuliu Hossu se adresează Papei Pius al XII-lea, rugându-l să intervină la episcopatul maghiar pentru ca acesta să ceară Guvernului horthyst luarea de măsuri eficiente.

 

Viaţa şi activitatea în timpul regimului comunist

 

Odată cu ieşirea României din Axă, la 23 august 1944, Armata română, sprijinită de Armata Roşie, a eliberat Transilvania de Nord.  Eliberarea a adus însă cu sine instaurarea în România a regimului comunist. Ierarhia confesionalistă a Bisericii Ortodoxe Române, în frunte cu Mitropolitul Nicolae Bălan, a sesizat intenţiile noului regim de a porni lupta împotriva Bisericii Române Unite şi au considerat-o un prilej pentru înfăptuirea unirii între cele două Biserici. Ierarhii uniţi, în frunte cu Iuliu Hossu, nu erau împotriva unităţii spirituale a românilor, dar considerau unirea o problemă teologica ce trebuie soluţionată prin discuţii libere şi sincere iar nu sub presiunea unui regim politic străin de neam şi de credinţă. În discursul rostit în Senat la 24 mai 1929, Episcopul Iuliu Hossu a spus: “Nu sunt două Biserici în lume care să fie atât de apropiate ca Bisericile noastre. De ce nu ne adunăm într-un congres ca să discutăm această apropiere?”[7]. Mulţi ani mai târziu, scriindu-şi Memoriile în Domiciliul obligatoriu de la Căldăruşani, Ierarhul îşi va exprima cu fermitate aceeaşi poziţie: “Am cerut atunci (nn. în discursul din Senat) şi cel ce scrie aceste şire şi IPS Frenţiu, episcopul de Oradea Mare ... să căutăm calea spre unirea în dreapta credinţă; ştiind cât suntem de aproape unii de alţii, şi convinşi că, prin ajutorul lui Dumnezeu, în harul Lui preasfânt, vom afla calea adevărului, calea adevăratei credinţe şi vom ajunge la adevărata unire ... Unirea o doream şi o dorim şi astăzi, unirea pe temeiul dragostei Mântuitorului Isus, care cu limbă de moarte, cum spune românul, a cerut de repetate ori la Cina cea de taină: «Părinte Sfinte, să fie cu toţii una, ca să crează lumea că tu m-ai trimis în  lume» (In 17,21). ... Invitarea ce ni s-a făcut în ziua de 15 Mai 1948 întru dragostea Domnului, n-a fost întru sufletul Lui; ni s-a făcut după regretatele peregrinări nu la Ierusalim ci la Moscova, la sfat şi plănuire cu patriarhul Alexei, ascultător şi el al poruncii capului celor ce au vestit şi vestesc în lume necredinţa în Dumnezeu, necredinţa în suflet şi nemurirea lui, vrăjmaş declarat al tuturor celor ce cred în Dumnezeu în orice chip”[8]. Ierarhii uniţi, pe lângă faptul că vedeau unirea dintre cele două Biserici prin prismă teologică, o înţelegeau şi o susţineau şi ca o revenire la Biserica Catolică, de care Biserica Ortodoxă s-a rupt prin schisma de la 1054.

Desfiinţarea în 1946 a Bisericii Unite din Ucraina prin integrarea credincioşilor în Biserica Ortodoxă Rusă, a întărit speranţele ierarhiei confesionaliste a Bisericii Ortodoxe de a face acelaşi lucru şi în România. De altfel, primul Guvern comunist, condus de Petru Groza, având modelul ucrainian, părea deja câştigat pentru această cauză. La 19 iulie 1948 este publicat în Monitorul Oficial, Decretul-Lege nr. 151 prin care se denunţă Concordatul cu Sfântul Scaun. Decretul din 4 august 1948, în art. 40 prevede că “nici un cult religios şi nici un reprezentant al unui cult nu vor putea întreţine legături cu culte religioase, instituţii sau persoane oficiale în a fară de teritoriul ţării, decât numai cu aprobarea Ministerului Cultelor şi prin intermediul Ministerului de Externe”. Art. 41 al aceluiaşi Decret prevede că “nici un cult din afară nu poate să exercite vreo jurisdicţie asupra credincioşilor statului român”. Prin Decretul guvernamental publicat în Monitorul Oficial la 3 septembrie 1948, a fost depus Episcopul Ioan Suciu, Administratorul Apostolic al Arhieparhiei de Alba Iulia şi Făgăraş, cu sediul la Blaj. La 18 septembrie au fost depuşi, Valeriu Traian Frenţiu, Episcopul de Oradea, Alexandru Rusu, Episcop de Maramureş şi Ioan Bălan, Episcop de Lugoj. Toţi cei patru Episcopi depuşi nu şi-au părăsit însă scaunele şi au continuat să lucreze. În acelaşi timp au fost suprimate salariile preoţilor uniţi. Au mai rămas în scaune şi recunoscuţi oficial, Episcopul Iuliu Hossu şi Episcopul Vasile Aftenie, Vicarul general al Bisericii Române Unite pentru Vechiul Regat, cu sediul la Bucureşti. Aceşti doi Episcopi au mai fost lăsaţi încă în funcţii, în aşteptarea ca cel puţin unul dintre ei să fie convins să treacă la Biserica Ortodoxă.

La 10 august 1948, Episcopul Iuliu Hossu a fost vizitat de Episcopul Nicolae Colan, reîntors de la Sinodul Panortodox de la Moscova din luna martie, unde a avut o intervenţie cu titlul Agresiunea papală în România în ultimii cincizeci de ani. Scopul acestei vizite îl prezintă chiar Episcopul Iuliu Hossu în Memoriile sale: “După câteva minute îmi spune: «Iată ce doresc să-ţi spun, patriarhul ar dori să te vadă, fie aici, fie în alt loc unde ţi-ar conveni mai bine». Fără nici o şovăire i-am răspuns: «În datele împrejurări nu sunt pentru o întâlnire, care nu are nici  un rost, dând naştere la confuzie şi aşa o întâlnire nu este de dorit». A răspuns părintele episcop Colan: «Chit că nu vă veţi înţelege, staţi de vorbă». «Preasfinţite, eşti episcop, suntem episcopi, credinţa noastră este viaţa noastră, aşa că nici nu poate fi vorbă de conversaţie pe această temă; cuvântul meu şi al tuturor fraţilor mei episcopi este acesta: credinţa noastră este viaţa noastră». «Înţeleg, a spus părintele episcop Colan, dar credeam că aţi putea vorbi laolaltă». «În aceste împrejurări, este cu neputinţă şi de nici un folos, dimpotrivă, ar da naştere la confuzii dăunătoare»; astfel, ridicându-se pentru plecare a adăugat, stând noi în picioare: «Am spus aceasta pentru că acesta (patriarhul) este hotărât să meargă înainte». Eu am răspuns: «Să meargă». Ne-am despărţit, l-am petrecut cum se cuvine şi era datoria mea şi astfel s-a terminat întrevederea cu P. S. Colan. ... Eu nu pot şti şi aşa cum pot afirma că anume s-a încercat să tulbure conştiinţa obştească şi la noi şi la cealaltă parte; dar nu aflu motivul acestei încercări de a pune la  cale întâlnirea fără un scop bine urmărit. Să fi încercat să afle la mine o şovăire? Aceasta ar fi fost o mare ofensă şi o adâncă rănire a sufletului meu; mulţumesc Domnului că în clipa în care a rostit cuvântul, am rostit eu răspunsul: credinţa noastră este viaţa noastră, care a rămas cu ajutorul Domnului şi mila Lui nemărginită acelaşi pe întreagă calea străbătută de atunci până astăzi, cu toate prilejurile care mi s-au dat; aşa a tuturor fraţilor episcopi, dintre care cei mai mulţi l-au pecetluit cu moarte de martir până astăzi, cum vom vedea”[9].

Propuneri ademenitoare de a trece la Biserica Ortodoxă i s-au făcut Episcopului Iuliu Hossu şi din parte Guvernului comunist. La 20 septembrie 1948, aflându-se în Bucureşti la Ministerul Cultelor pentru a cere evacuarea clădirii Academiei Teologice, Ministrul Stanciu Stoian a încercat să-l atragă în colaborarea cu noul regim. Iată cum prezintă această întrevedere Episcopul însuşi: “prezint cererea pentru evacuarea Academiei de teologie; după ce-mi spune că va interveni, trece la altceva, pentru care se pare ca a insistat să mă prezint personal; îmi arată ce rol mare şi frumos aş putea avea în aceste zile istorice. Deşi cuvântul şi gândul dânsului m-a izbit dureros la început, n-am răspuns, ca şi când n-aş fi înţeles la ce ţinteşte şi, continuând în acelaşi sens, i-am răspuns: «Domnule ministru: credinţa noastră este viaţa noastră»”[10].

O zi mai târziu, la 21 septembrie 1948, prezentând aceeaşi cerere la primul ministru Petru Groza, i se propune explicit să treacă la Biserica Ortodoxă ca Mitropolit al Moldovei: “În 21 IX, audienţa la primul ministru Groza, cu aceeaşi cerere; mi-a promis că va interveni; apoi mă întreabă: «Ce ţi-a spus Stanciu Stoian?»; i-am spus că mi-a promis că va interveni la Instrucţie; «şi altceva, ce ţi-a spus?»; eu răspund: «Numai aceasta»; nefăcându-mi o propunere deschisă, n-am aflat de bine să mă opresc la aluzia ce făcuse dl. Stoian la «rolul mare» ce aş putea avea şi nici n-am luat-o în forma aceasta, ci ca un cuvânt spus în convorbirea despre agitaţiile ce se fac între credincioşii noştri, şi chiar înteţirea terorizării lor, aşa cum i-am spus cu alt prilej pomenit mai înainte; atunci dl. Prim-ministru îmi spune surâzând: «Vrei să fii mitropolit de Iaşi?»; surprins n-am înţeles la ce face aluzie şi i-am răspuns: «Acolo este Durcovici, el este romano-catolic»; «Ah, răspunde râzând Groza, nu aşa!»; atunci am tresărit şi din gestul dânsului am înţeles că vorbeşte despre mitropolia Iaşilor ortodoxă, care era vacantă; atunci i-am răspuns: «Domnule prim-ministru: credinţa noastră  este viaţa noastră»”[11].

După aceste încercări zadarnice de a convinge măcar un Episcop unit să treacă la Biserica Ortodoxă, Guvernul a invitat la 1 octombrie 1948, preoţimea unită la Cluj, pentru a discuta problema unirii celor două Biserici. În invitaţie se preciza că la discuţii va lua parte şi Episcopul Iuliu Hossu. În realitate, din 30 septembrie până în 3 octombrie, Episcopul a fost comsemnat la reşedinţă. Aflând de adunare la 27 septembrie, Episcopul a trimis curieri în toate protopopiatele eparhiei cu mesajul de a nu participa la adunare, iar la 30 septembrie a dat o scrisoare circulară prin care anunţa pedeapsa cu caterisirea celor care vor participa[12]. Iată un fragment din această scrisoare: “Ni s-a adus la cunoştinţă că se vor aduna în oraşul nostru de reşedinţă, Cluj, la 1 octombrie a.c., unii preoţi din sânul clerului Provinciei noastre Mitropolitane, în scopul de a proclama schisma cu lepădarea de Biserica noastră, cea Una, Sfântă, Catolică şi Apostolică, păstorită de urmaşii Sfântului Petru şi trecerea la Biserica Ortodoxă. Cu puterea care o deţin ca Episcop al locului, aplic pedeapsa excomunicării tuturor acelora care ar lua parte la pomenita adunare. Cei ce din nefericire vor fi participat la adunare, vor fi declaraţi nominal excomunicaţi, cu un Decret al Nostru, care se va citi în toate bisericile acestei eparhii de Dumnezeu păzite, în prima duminică sau în duminica următoare după primirea Decretului Nostru”[13]. Cu toată opoziţia şi îndrumările Episcopului, adunarea a avut loc la data fixată, în sala de gimnastică a Liceului “George Bariţiu” din Cluj.

 

Persecuţia

 

Nu mult după adunarea de la Cluj, Episcopul Iuliu Hossu a plecat, împreună cu Episcopul romano-catolic de Alba Iulia, Marton Aron, la Bucureşti pentru a face o ultimă încercare la Ministerul Cultelor cu Proiectul de Statut al Bisericii Catolice din România. La Bucureşti, “Ierusalimul aspiraţiilor noastre naţionale”, cum la numit în cuvântarea de la recepţia dată in cinstea delegaţiei de la Alba Iulia în 1918,  în noaptea de 28-29 octombrie 1948, a fost arestat în locuinţa fratelui său Ioan Hossu şi dus în beciurile Ministerului de Interne. Iată cum descrie Episcopul primele momente petrecute acolo: “Între glume de batjocură, au înregistrat ce era asupra mea şi astfel am fost scos afară însoţit de un individ, pentru a coborâ la celulă. ... Îndată după intrare, căzând zăvorul, m-am aşezat în genunchi şi, cu fruntea la pământ, am dat mărire Domnului Isus, care m-a învrednicit pe mine nevrednicul de această mare cinste a temniţei pentru credinţă. Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie, am cântat şi o cânt şi azi când scriu aceste şire...”[14]

După o zi de detenţie la Ministerul de Interne, Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, considerându-l înspăimântat şi dispus să colaboreze, l-a chemat din nou în audienţă: “Domnul ministru poate că credea că după o noapte şi o zi pe care mi-au pregătit-o, pentru că pregătită a fost, am rămas demoralizat. Din mila Domnului, dimpotrivă, am început să mă bucur de mângâierile fără nume pe calea aleasă a Crucii Domnului. ... A început dl. Ministru dară să-mi vorbească de «rolul mare şi frumos, istoric», cum stăruia să-l cheme, în momentele istorice pe care le trăim. Se pare că pentru această nouă invitare am fost chemat şi pregătit cu acest început de temniţă, cu beciul Internelor şi zuruitul uşilor de fier. ... Domnule ministru, i-am răspuns invariabil, credinţa noastră este viaţa noastră. ... Aţi intrat, domnule ministru, într-un domeniu pe care nu-l puteţi stăpâni, unde fiecare credincios, fiecare bătrână neputincioasă, dar credincioasă, este o cetate de nebiruit, în care  nu poate intra nimeni decât Dumnezeu şi acela căruia ea îi va deschide sufletul. Cu puterea nimeni nu pătrunde acolo; că vor fi notaţi în registre că au trecut la altă religie, aceasta se poate; dar că au trecut în suflet şi s-au lepădat de credinţa lor, aceasta nu se poate obţine cu puterea. ... Pe cât a fost de scurtă audienţa cu prezentarea Statutului ieri, pe atât de lungă, peste măsură, a fost cea de azi, cu invitarea pentru care s-a pregătit în felul acesta. Dacă a nutrit nădejde că va fi urmată, s-a înşelat amarnic; pe mine m-a rănit cu propunerea că aş fi capabil de o astfel de infamie”[15]. După această nouă încercare zadarnică, la 8 noiembrie 1948, a fost publicat în Monitorul Oficial decretul prin care Episcopul Iuliu Hossu era destituit ca Episcop de Cluj-Gherla. A fost ultimul Episcop greco-catolic destituit.

În ziua de duminică, 31 octombrie 1948, Episcopii uniţi, închişi toţi la Ministerul de Interne, sunt transferaţi în reşedinţa patriarhală de la Dragoslavele, transformată în lagăr, păzită de soldaţi şi înconjurată cu sârmă ghimpată. Aici, în frig şi cu hrană insuficientă, Episcopii petrec mai mult în rugăciune şi meditaţie, cu speranţa tare în Domnul pe Care îl simţeau aproape şi cu gândul la scumpa Biserică. La Dragoslavele, în seara zilei de duminică, 14 noiembrie, au fost vizitaţi de Patriarhul Iustinian Marina, însoţit de persoane în civil de la Bucureşti. Cu această vizită, Guvernul comunist, prin vocea Patriarhului, i-a mai făcut odată Episcopului Iuliu Hossu, propunerea de a trece la Biserica ortodoxă: “Când a vorbit cu mine în prezenţa domnilor din Bucureşti, evident din Siguranţă, a spus cuvântul semnificativ: că bucuria nu le este deplină, căci au dorit mult să aibă în sinod cel puţin unul sau doi dintre noi. Aluzia era limpede şi nu puteam s-o las fără răspuns şi i-am zis: «Părinte patriarh: credinţa noastră este viaţa noastră; acesta mi-a fost cuvântul pe întreagă calea aceasta, până în ziua de azi, şi cu ajutorul Domnului, până la moarte»”[16]. În ziua următoare, 15 noiembrie, Patriarhul a dispus pregătirea unei mese. În discuţiile de la masă s-a atins şi problema unirii Bisericilor. Episcopii greco-catolici au arătat că “unirea este bună, dar nu această unire, şi aşa, în senină discuţie, s-a arătat totul pentru a fi deplin lămuriţi şi edificaţi, pentru a nu putea nutri nădejdi că s-ar putea aştepta la orice fel de şovăire din partea noastră: «Credinţa noastră este viaţa noastră pentru toţi, cu ajutorul Domnului, în toată viaţa noastră, între orice împrejurări şi cu orice jertfă»”[17].

La 3 decembrie, Patriarhul Iustinian, însoţit de vicarul său Teoctist, ales ulterior în funcţia de Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, a vizitat din nou Episcopii greco-catolici închişi la Dragoslavele. De data aceasta le-a adus Monitorul Oficial care, la 2 decembrie 1948, în nr. 281, a publicat decretul 358 de desfiinţare a Bisericii Române Unite, pe temeiul că toţi credincioşii greco-catolici au trecut la Biserica ortodoxă şi prin urmare, mitropolia, episcopiile şi toate structurile de organizare bisericească sunt desfiinţate iar bunurile intră în posesia Statului şi a Bisericii Ortodoxe. După plecarea Patriarhului, Episcopii au redactat un Memoriu în care arătau “netemeinicia de drept a decretului şi anticonstituţionalitatea lui şi cerând să se revoce Decretul nr. 358/1948, redându-se Bisericii greco-catolice libertatea de organizare şi funcţionare”[18].

Răspunsul la Memoriul redactat la Dragoslavele a fost transferarea, în 26 februarie 1949, la mănăstirea Căldăruşani, transformată şi ea în lagăr, împrejmuită cu sârmă ghimpată şi păzită de soldaţi înarmaţi. La Căldăruşani au fost aşezaţi în fosta şcoală de cântăreţi: “Toată clădirea era dărăpănată, cum a ieşit din cutremurul de pământ care a făcut mari stricăciuni în toată mănăstirea; era o capelă, în stare jalnică, o parte din tavan prăbuşit, padimentul cu scândurile putrede şi zdrobite, o adevărată jale”[19]. Dar cu cât condiţiile de celebrare erau mai nepotrivite, cu cât lipsurile vieţii se înmulţeau, cu atât mai mult “sărbătorile sfinte îmbrăcau haină şi mai bogată de lumină; şi sărbătoare îmbrăcată în lumină era toată viaţa aceasta, ale cărei neajunsuri erau bogăţiile ei. Aşa prăznuiam sărbătorile luminate, în bogată, sfântă lumină şi mulţumeam şi preamăream pe Domnul, şi cerşeam, cerşeam har şi binecuvântare pentru scumpa noastră Biserică, aşteptând Învierea întru Domnul Isus, aşezaţi sub ocrotirea puternică a Maicii Preacurate”[20].

După un an şi trei luni, la 24 mai 1950, Episcopii şi ceilalţi clerici de seamă ai Bisericii greco-catolice sunt transferaţi de la mănăstirea Căldăruşani la penitenciarul din Sighetu Marmaţiei, judeţul Maramureş. În dimineaţa zilei de 25 mai, au fost percheziţionaţi, îmbrăcaţi în zeghe şi aşazaţi în celule: “Mi-a venit să mă prostern la pământ pe podea şi să o sărut, aşezându-mi fruntea pe scândură, cum am făcut la Interne în noaptea arestării; am făcut-o în sufletul meu, iar restul nu l-am făcut, căci socoteam în momentul acela că ar părea o ostentaţie, şi aşa m-am abţinut; am mulţumit în sufletul meu Domnului pentru cinstea de care am fost învrednicit de a mă vedea îmbrăcat de rob în temniţa Sighetului, pentru dreapta credinţă, pentru una, sfântă, catolică şi apostolică Biserică, alături de scumpii mei fraţi episcopi şi preoţi aici, şi alţi fraţi în alte temniţe, tot pentru credinţă, la noi şi în lumea întreagă. De acum, îmbrăcaţi şi trataţi de robi din partea tiranilor, prigonitorilor lui Hristos Domnul, din toate veacurile. N-am văzut nici o faţă tristă sau îngândurată, toţi care pe rând intrau erau cu faţa surâzând, seninătatea Domnului din suflete”[21].

La Sighet, regimul era de exterminare, aşa că suferinţele au fost multe şi grele. Alimentaţia era slabă şi insuficientă: 250 gr. de pâine pe zi, de două ori pe săptămână mămăligă, ceai de mere uscate şi arpăcaş:  “Da, aici în Sighet am văzut, am simţit şi am trăit foamea. Se vorbeşte de atâtea ori de foame şi nu ne dădeam şi nu ne dăm destul şi destul de bine seama ce este foamea; în temniţa Sighetului am învăţat ce este foamea şi greutatea poruncii Domnului, de a o alina oriunde se află, oriunde se vede; porunca Domnului, că El este cel ce este flămând şi aşteaptă să i se dea de mâncat ... Aici, în temniţa Sighetului, au răsunat până în adâncul sufletului cuvintele Domnului Isus: “Mie mi-aţi făcut!”. Aici am învăţat ce este foamea, încât imi ziceam mie în suflet: dacă cerşetorii de la reşedinţa din Cluj, au fost aşa de flămânzi, când primeau mica, ah, prea mica fărâmă, mă mir cum, trecând pe lângă vitrinele încărcate, se stăpânesc să nu facă ceea ce foamea stringentă i-ar fi silit sau chiar dezlegat să facă”[22].

O altă trăsătură a regimului aspru de la Sighet erau percheziţiile dese, făcute de obicei noaptea şi prin surprindere. În 1952, la o percheziţie nocturnă, lui Iuliu Hossu i-au găsit o lopăţică de lemn cu care mânca mămăliga. Ofiţerul politic a poruncit atunci unui gardian să-l pălmuiască, ceea ce acesta a şi executat cu toată râvna. Redăm mai jos acest episod aşa cum ni-l descrie însuşi Episcopul: “eu aveam la mine un cuţitaş de lemn de fag, pe care îl făcusem, fiind la tăiatul lemnelor, din aşchie şi l-am ras cu o bucăţică de sticlă, cum am mai arătat că le fabricam pentru tăiatul mămăligii şi al marmeladei; cu un cuvânt, un instrument suplimentar în afară de lingură, lung cam de 10-12 cm, lat 1 1/2cm. De acestea au confiscat ei de multe ori de la mai mulţi; până percheziţionau pe fraţi, eu l-am strecurat în mânecă; aceasta a zărit-o un miliţian şi a venit la mine să mă percheziţioneze la rândul meu: «Iată, strigă, ce are, pentru că l-ai ascuns!». «Ce-i aceea?», întreabă politrucul; se uită furios la mine şi-i ordonă miliţianului: «Loveşte-l!»; atunci mi-a tras o palmă peste obraz de mi-au ţiuit urechile, apoi a doua; atunci politrucul a spus: «Destul!»; mărturisesc că n-am avut nici o supărare, spun mai mult, m-am bucurat. Iartă, Doamne Isuse! ... trei zile am simţit lovitura la osul facial, şi mărturisesc că m-am bucurat că a fost o palmă în toată forma sa şi nu una convenţională”[23].

De două ori pe săptămână, câte 10 minute, deţinuţii erau scoşi la aer. Episcopul Iuliu Hossu era întotdeauna după Episcopul Valeriu Traian Frenţiu, iar după moartea acestuia, la 11 iulie 1952, “era în fruntea şirului care se mişca în cerc, «cu capul în jos şi mâinile la spate», cum suna ordinul. Era slab, dar se ţinea foarte drept. Zeghea îi era pe măsură, lucru foarte rar. «Ne-am îmbrăcat în cioareci», zicea el”[24].

La 14 septembrie 1950, de Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, Guvernul comunist îi face Episcopului Iuliu Hossu o nouă propunere: va fi eliberat şi se va putea întoarce la credincioşii săi dacă acceptă să conducă o biserică greco-catolică autonomă, ruptă de Biserica Catolică. Iată dialogul dintre Episcop şi căpitanul de securitate, redat în Memorii: “«... guvernul doreşte să ştie ce zice episcopul Hossu acum». «Eu şi acum spun acelaşi lucru ca în prima zi: credinţa noastră este viaţa noastră». «Dar ati putea să ieşiţi de aici în aceeaşi calitate, dar ce tot aveţi cu papa?». «Papa, răspund eu, este capul Bisericii noastre şi nu numai a noastră, ci a Bisericii catolice întregi, de peste 400 de milioane de credincioşi din lumea întreagă, aceasta este dogmă de credinţă, capul Bisericii. ... «Aşadar, nu doreşti să mergi în aceeaşi calitate?». «Cu preţul credinţei, nu, răspund eu. Credinţa noastră este viaţa noastră. Eu am cerut şi cer libertatea Bisericii noastre şi reabilitarea în drepturile sale»”[25].

Peste aproximativ o lună, căpitanul de securitate revine la penitenciarul din Sighet cu aceeaşi propunere din parte Guvernului, dar şi de această dată obţine acelaşi răspuns ferm: “El îmi spune că din această venire a lui din nou pot vedea cât mă preţuieşte guvernul, când l-a încredinţat să-mi spună că aş ăutea ieşi în aceeaşi calitate (adică de episcop) şi la aceiaşi credincioşi, adică pot ieşi să iau păstorirea credincioşilor mei: «Dar, iarăşi acelaşi dar, zice dânsul, ce tot aveţi cu papa?». Am dat acelaşi răspuns din trecut: «Papa este capul Bisericii noastre şi al Bisericii catolice întregi, din lumea întreagă». De astă dată era de faţă numai căpitanul şi directorul. «Cu preţul credinţei n-am ce căuta afară», şi am repetat cuvântul spus «Credinţa noastră este viaţa noastră», şi tot ce am spus la prima întrevedere: libertate Bisericii şi reabilitare în drepturile ei;”[26].

O nouă propunere de a se rupe de Biserica Romei i se va face Episcopului Iuliu Hossu în primăvara anului 1952: “«çi totuşi ai avut putinţa să ieşi de aici», zâmbind şi dânsul; eu am răspuns: «Cu preţul credinţei, nu!»; la aceasta, locotenentul, tot zâmbind: «Credinţa rămâne aceeaşi, dar ce tot aveţi cu papa?». «Papa este capul Bisericii întregi...», şi celelalte, cum le-am spus cu un an şi mai bine înainte ... . Gândul lor era ruperea de Roma, şi apoi tot dezastrul celui naufragiat”[27].

În dimineaţa zilei de 4 ianuarie 1955, cu 10 zile înainte de moartea Episcopului Tit Liviu Chinezu, cei trei Episcopi titulari supravieţuitori, Iuliu Hossu, Alexandru Rusu şi Ioan Bălan au fost scoşi din penitenciarul din Sighet şi duşi la Bucureşti. Aici, din 6 ianuarie până în 7 mai 1955, au fost internaţi la Spitalul “Frimu” pentru refacere fizică şi pentru repararea danturilor. La Spitalul “Frimu”, pe lângă condiţiile şi tratamentul foarte bun, au fost mângâiaţi de numeroasele vizite din partea scumpilor fraţi preoţi din Eparhii. Veştile aduse de preoţi că iubiţii lor credincioşi au rămas neclintiţi în credinţă le-au umplut inimile de calde bucurii şi le-au întărit speranţele în repunerea în libertate a Bisericii.

În după amiaza zilei de 7 mai 1955, sunt mutaţi la mănăstirea Curtea de Argeş, în camerele servitorilor din Palatul de vară al Reginei Elisabeta. Primind şi aici permisiunea de a fi vizitaţi de cei dragi, au aflat trista veste că unii ierarhi ortodocşi trimit misionari în Ardeal, “pentru consolidarea unirii ce s-a făcut în 1948, pe care au aniversat-o an de an de atunci, preamărind libertatea adevărată, de care pentru prima dată în istorie se bucură Biserica, preamărind că acum, în regimul de libertate democratică, cum nu s-a mai pomenit în istorie, s-a putut desăvârşi dezrobirea «de sub jugul Vaticanului şi al Papei»”[28]. Dar, “misionarii trimişi în Ardeal, luând contact cu credincioşii noştri, s-au convins că ei au rămas în sufletul lor credincioşi credinţei lor şi sufleteşte alipiţi de Biserica lor, şi în caz de libertate toţi se vor întoarce de unde au fost dezlipiţi;”[29]. În încercarea de a opri această acţiune a ierarhilor otodocşi, cei trei Episcopi greco-catolici închişi la Curtea de Argeş, au redactat, la 23 aprilie 1956, un Memoriu[30] prin care cereau guvernului “libertate deplină pentru Biserica noastră, cu toate drepturile constituţionale, a scoate din valoare decretul nr. 358 din 1 Decemvrie 1948, referitor la desfiinţarea Bisericii noastre şi suprimarea cultului nostru, şi a se pune capăt discriminării de a fi singurul cult religios interzis în ţara noastră”[31]. Răspunsul la Memoriu a constat în transferarea lor, în 14 iulie 1956, la mănăstirea ortodoxă de maici de la Ciorogârla, în apropiere de Bucureşti.

După o lună, la 14 august, au fost vizitaţi de Episcopii vicari al patriarhiei, Ionescu şi Teoctist, care i-au anunţat că P.S. Alexandru Rusu, dus în 13 august la Bucureşti sub pretextul audienţei la ministrul cultelor, nu se va mai întoarce la Ciorogârla ci va fi mutat la mănăstirea Cocoş. În cadrul aceleiaşi vizite, vicarul patriarhal Teoctist i-a cerut Episcopului Iuliu Hossu să aleagă o mănăstire în jurul Bucureştiului, unde doreşte să fie tranferat. La această cerere, Iuliu Hossu a răspuns liniştit, dar hotărât: “Pe toată calea aceasta pe care am fost purtaţi, precum v-am spus şi la Curtea de Argeş când ne-aţi luat de acolo, începând cu 29 octombrie 1948, n-am cerut nimic decât libertate pentru Biserică, cu toate drepturile constituţionale; nu ne-a mai rămas decât să ridicăm mâinile, ca altul să ne încingă şi să ne ducă unde nu voiam, aşa cum a spus Mântuitorul lui Simon Petru; am mers unde am fost duşi fără voia noastră; nici acum nu cer nimic decât libertate pentru Biserică şi toate drepturile constituţionale;”[32]. În seara zilei de 16 august 1956, Episcopul Iuliu Hossu a fost mutat de la mănăstirea Ciorogârla, înapoi la mănăstirea Căldăruşani. Aici a avut domiciliu obligatoriu până la 3 mai 1968 cân i s-a schimbat buletinul de identitate cu unul normal pe care era scris: “domiciliat Moara Săracă, judeţul Ilfov”[33].

Viaţa la Căldăruşani se scurgea liniştită, printre desele vizite ale agenţilor Securităţii,[34] bucuriile sufleteşti pricinuite de celebrarea zilnică a Sf. Liturghii şi vizitele celor dragi. În ambientul auster de aici şi-a sărbătorit, prin răscolirea amintirilor şi prin rugăciune, câteva importante momente din viaţa sa, strâns legată de viaţa Bisericii şi a neamului. Astfel, la 21 noiembrie 1967 si-a sărbătorit jubileul de 50 de ani de episcopat. Cu acest prilej, Sanctitatea Sa, Papa Paul al VI-lea, i-a trimis o scrisoare de felicitare în care, printre altele, spune: “Căci a strălucit în îndeplinirea grelei tale slujbe de păstor, învăţător şi îndrumător râvna pentru suflete, neobosita hărnicie, blândele maniere ale sufletului tău bun şi, nu mai puţin în împrejurări grele, admirabila ta tărie şi neclintita statornicie. çtiut-ai şi voit-ai să bătătoreşti calea îngustă şi nobilă a virtuţilor, căci pentru cauza lui Cristos şi a Evangheliei, când a fost nevoie, n-ai şovăit a suporta apăsări”[35]. La 1 decembrie 1968 a sărbătorit semicentenarul Unirii Transilvaniei cu *ara Mamă, iar la 27 martie 1970, cu puţin timp înainte de trecerea la Domnul, si-a sărbătorit cei 60 de ani de preoţie.

În primăvara anului 1969, Episcopul Iuliu Hossu, singurul Episcop Unit din generaţia de dinainte de 1948 rămas în viaţă, este vizitat la Căldăruşani de trimisul special al Papei Paul al VI-lea, Giuseppe Cheli şi de preşedintele Departamentului pentru Culte din România, Gheorghe Nenciu. După retragerea preşedintelui Nenciu, monseniorul Cheli i-a comunicat Episcopului hotărârea Sfântului Părinte de a-l numi Cardinal şi acordul dat de Guvernul român cu condiţia să meargă la Roma pentru investitură şi să nu mai revină în ţară. După ce a transmis Sanctităţii Sale recunoştinţa şi cuvenita mulţumire, a răspuns hotărât: “rămân aici, în ţara mea, în mijlocul poporului meu, să împărtăşesc soarta fraţilor mei, a preoţilor şi credincioşilor mei. Nu-i pot părăsi!”[36]. Sfântul Părinte a respectat hotărârea Episcopului Iuliu Hossu şi în consistoriul din 28 aprilie 1969, numele celor doi Cardinali noi promovaţi au rămas necunoscute. După moartea Episcopului, Papa Paul al VI-lea, în audienţa generală din 5 martie 1973, a dezvăluit numele unuia dintre cei doi Cardinali promovaţi in pectore : “Alegerea Noastră s-a oprit şi asupra altui distins slujitor al Bisericii, care s-a făcut într-un înalt grad demn de răsplată pentru fidelitatea sa, pentru suferinţele sale îndelungate şi pentru amărăciunile a căror origine a fost aceasta, adică fidelitatea. El însuşi a fost ca un simbol şi lumină a acestei fidelităţi, pentru atâţia episcopi, preoţi, călugări şi credincioşi ai Bisericii Române de rit bizantin. Vorbim de venerabilul Frate Iuliu Hossu, Episcop de Cluj şi de Gherla, care a trecut din viaţă în ziua de 28 mai 1970”[37].

 

Înmormântarea

 

Din anul 1968 sănătatea Episcopului Iuliu Hossu începuse să devină din ce în ce mai precară. La începutul lunii mai 1970 a fost internat la Spitalul “Colentina” din Bucureşti. Agravându-i-se boala de la o zi la alta, familia a anunţat Episcopii Alexandru Todea şi Ioan Dragomir. Episcopul Alexandru Todea, viitorul Mitropolit şi Cardinal, a ajuns la Bucureşti în dimineaţa zilei 26 mai. În rândurile ce umează vom da pe larg mărturia Eminenţei Sale despre ultimele ore din viaţa Episcopului-Cardinal Iuliu Hossu: “După ce am rămas numai noi doi m-am aşezat pe marginea patului. Preasfinţia Sa a început să-mi vorbească. Întreţinerea noastră a durat de la orele 6.40 până la orele 9.

Punctele principale asupra cărora s-a oprit în mod deosebit Episcopul Iuliu, şi pe care le-am ascultat cu multă plăcere - deşi eram foarte obosit de drum -, au fost următoarele:

1. ROLUL SFINTEI TREIMI ŞI AL LUI ISUS HRISTOS ÎN VIAŢA CREŞTINĂ. Ambele gânduri le-a susţinut cu un text din Sfântul Pavel: «ştiu cui am crezut şi sunt convins că el are puterea să-mi păstreze BUNUL ÎNCREDINŢAT până în ziua de apoi» (II Timotei, 1,12). L-am întrebat ce înţelege prin BUNUL ÎNCREDINŢAT, la care mi-a răspuns: Bunul încredinţat este naşterea mea, existenţa mea naturală, botezul meu, mirul meu, mărturisirile mele, împărtăşaniile mele, preoţia mea, episcopatul meu, mandatul lui Isus de a vorbi, lupta împotriva patimilor şi apoi, cea mai mare încredinţare, ARESTAREA pentru credinţă, dar nu arestarea în sine, ci urmările ei, dispreţul, umilirile, înfometarea şi tot felul de privaţiuni, primirea morţii în izolare şi pus la periferia societăţii. Şi că acest bun încredinţat să-l tratez cu bune dispoziţii şi cu mulţumire interioară şi să pot spune cu toată căldura inimii mele: «Părinte, în mâinile tale încredinţez sufletul meu!». Marele examen îl dau acum căci ceasul meu se apropie!

2. ATITUDINEA MEA FAŢĂ DE CREIERUL BISERICII, SFÂNTUL PĂRINTE: Te rog comunică acum sau mai târziu Sfântului Părinte, că nu ştiu cum să mulţumesc lui Dumnezeu şi personei lui Isus Hristos, pentru darul neasemuit de mare de a fi în acest veac martor al încredinţării date de Isus lui Petru şi dacă Isus i-a spus lui Petru “FERICIT” pentru mărturisirea de credinţă în divinitatea lui Hristos, eu sunt incomparabil MAI FERICIT pentru drumul parcurs, rămânând unit cu Domnul şi rostind cu El: «TU EŞTI PETRU ŞI PE ACEASTĂ PIATRĂ VOI ZIDI  BISERICA MEA». E marea mea fericire ca m-am unit şi mă unesc apoi cu toţi aceştia care, din clipa când Isus a rostit cuvintele de mai sus, au avut de suferit, au murit dar nu s-au despărţit de Petru prezent în episcopul Romei. Domnul fie preamărit şi lăudat pentru că pe mine nevrednicul m-a ales să fiu şi eu printre mărturisitorii marelui legământ al lui Isus Hristos. Şi, aşa după cum am putut să spun preoţilor şi credincioşilor mei în nenumărate ocazii: «ŞI EU AM FOST LA ALBA IULIA», tot aşa am spus de atâtea ori şi o spun pe patul morţii: şi eu am mărturisit şi am plătit cu suferinţele PRIMATUL PAPAL. Şi eu am fost între cei arestaţi pentru că nu m-am despărţit de Papa. Şi eu am servit prin suferinţă Biserica Română Unită cu Roma. Comunică, Frate Alexandre, Sfântului Părinte, acest testament al meu!

3. Fiindcă Biserica pe care am slujit-o şi eu a fost DESFIGURATĂ, IAR CA IMAGINE A DESFIGURĂRII EI, PRIVEŞTE-MĂ PE MINE, dar EU IERT DIN INIMĂ pe toţi care au contribuit la o astfel de desfigurare, lucru pentru care şi adresez Părintelui Ceresc rugăciunea Fiului Său, de pe Cruce: «PĂRINTE IARTĂ-LE LOR» (Lc 23,34).

         Ajutat de DARUL SFATULUI am ajuns, în meditaţiile mele, la concluzia că acea fericire promisă de Isus celor MILOSTIVI nu se poate obţine decât practicând mila cu cei ce ne greşesc: “ţi-am iertat slugă netrebnică, zice Domnul, toată datoria, oare nu se cădea să ierţi şi tu pe datornicul tău?” (Mt 18,32-33). Când ceasul dreptăţii va sosi, BISERICA ROMÂNĂ UNITĂ SĂ PĂŞEASCĂ ÎN PUBLIC CU DOCTRINA IERTĂRII, cu armonia şi pacea între oameni. Eu, în numele vostru, voi vorbi în faţa Sfintei Treimi, în faţa lui Isus şi în faţa Mijlocitoarei Doamne. Fiţi tari în credinţă, nutriţi speranţa şi iubiţi-vă între voi şi iubiţi pe toţi oamenii de orice naţionalitate şi de orice confesiune!

4. ÎMBRĂŢIŞEZ PE TOŢI FRAŢII MEI DIN DIECEZA CLUJULUI ŞI DIN TOATĂ BISERICA UNITĂ. ÎI BINECUVÂNTEZ ÎMPREUNĂ CU TOŢI CREDINCIOŞII. Sărut masa de lucru din biroul meu. Sărut Crucifixul. Sărut pietrele de pe trotuarul pe care l-am călcat mergând la Sfânta Liturghie de la catedrală. Sărut băncile din Seminar, în care s-au rugat clericii mei. Binecuvântez pe toţi care au contribuit la fondul de ajutorare «FRĂŢIORII DOMNULUI», după cum binecuvântez pe toţi care au fost ajutaţi. binecuvântez pe toţi ţăranii, din toate protopopiatele, care, îmbrăcaţi în haine albe, ca şi sufletele lor, m-au ascultat cu bucurie şi s-au întors fericiţi la casele lor. Nu i-am uitat pe cărarea suferinţelor mele. Binecuvântez pe substituţii mei din Cluj, care m-au suplinit în aceste vremuri grele, dar înălţătoare, şi au făcut tot ce au putut ca turma mică să nu fie fără păstor.

5. Şi acum, te rog Frate Alexandre, ca deseară să-mi administrezi Sfântul Maslu şi să mă împărtăşeşti.

După Maslu şi Împărtăşanie, te rog să-mi citeşti din Evanghelia Sfântului Ioan, de la capitolul 14, 27 până la capitolul 20.

După ce a rostit cuvintele de mai sus, voind să spună şi cum începe capitolul 14, 27: «Eu vă las pacea, pacea mea vă dau vouă», nu a mai putut vorbi. I-a încetat graiul. Erau orele 9. Din acel moment şi până ce s-a săvârşit din viaţă n-a mai putut vorbi decât - din când în când - câte un cuvânt răzleţ.

Iată cum a decurs filmul vieţii sale în ultimele două zile.

Conform dorinţei sale, în seara zilei de 26 mai i-am dat dezlegare, l-am împărtăşit şi i-am administrat Sfântul Maslu - care, îmi amintesc că a fost filmat de cineva din anturajul surorilor. Primind pe Isus Euharisticul cu mare pietate, după aceea, din timp în timp spunea: «Dă-mi pe Isus!»

După Maslu am început sa-i citesc din Evanghelia Sfântului Ioan. Ascultând i s-a luminat faţa şi se vedea pe ea atâta linişte, bucurie şi seninătate. La anumite expresii din Evanghelie, muribundul intervenea şi alterna ca un refren: ŞTIU CUI AM CREZUT!

Aşa de pildă, după cuvintele Domnului: «Dacă rămâneţi în Mine şi dacă ramân în voi cuvintele Mele, puteţi să cereţi orice vreţi şi vi se va împlini» (In 14,7), a replicat: Ştiu cui am crezut. «Întristarea voastră se va întoarce întru bucurie» (In 16, 20). Ştiu cui am crezut. «Cuvântul Tău este edevăr» (In 17, 18). Ştiu cui am crezut. În timpul citirii mai rostea din când în când: «Lupta mea s-a sfârşit»”[38].

Joi dimineaţa, 28 mai 1970, la ora 9, Episcopul-Cardinal Dr. Iuliu Hossu a trecut la viaţa veşnică. Ultimele lui cuvinte au fost: “Lupta mea s-a sfârşit! A voastră continuă! Duceti-o până la capăt!”[39]. Printr-o dispoziţie testamentară, comunicată verbal multora din cei apropiaţi, stabilea pentru după moarte: “Să fiu înmormântat de preoţii mei în cavoul familial din Cluj. Să nu mă înmormânteze nici ortodocşii, nici romano-catolicii, ci preoţii mei. Dacă aceasta nu  se poate, atunci să fiu înmormântat fără preot, aşa cum au fost înmormântaţi atâţia fii ai Bisericii, preoţi şi credincioşi. Fratele meu, doctorul Traian, să-mi citească rânduiala înmormântării sau, cel puţin la mormânt să citească o rugăciune şi să rostească «Tatăl nostru» şi «Născătoarea». Ştiu că fiecare preot va celebra pentru mine Sfânta Liturghie”[40]. Acestă dispoziţie testamentară nu a fost însă îndeplinite. De la Departamentul Cultelor s-au primit dispoziţii să fie înmormântat chiar în dimineaţa zilei următoare, 29 mai 1970, în cimitirul Bellu-catolic. Membrii familiei au obţinut, un mormânt provizoriu, în cavoul familiei Ţurcanu. După aşezarea în sicriu, cei doi Episcopi, Alexandru Todea şi Ioan Dragomir au oficiat, în incinta spitalului, Slujba Înmormântării după rânduiala Bisericii Unite. Pe la amiază, rămăşiţele pământeşti ale Cardinalului au fost duse la cimitir unde aştepta preotul romano-catolic Zudor de la biserica Bărăţie. De la poarta cimitirului până la mormânt sicriul a fost purtat pe braţe de cei doi Episcopi şi de preoţi. La mormânt, preotul Zudor a oficiat Slujba Înmormântării după ritul roman, în limbile latină şi română.

 

Pentru a putea elibera mormântul provizoriu, membrii familiei Hossu au obţinut din partea Arhiepiscopiei Romano-Catolice a Bucureştilor, un mormânt pe aleea principală în imediata apropiere a capelei cimitirului. Exhumarea şi transferul osemintelor în noul mormânt au avut loc în 7 decembrie 1982. La căpătâi a fost aşezată o cruce cu inscriţia: Dr. IULIU HOSSU, CARDINAL, EPISCOP DE CLUJ-GHERLA, 1885-1970. Totuşi, pentru a respecta dispoziţia testamentară a Cardinalului, nici acest mormânt nu trebuie considerat loc definitiv de odihnă. Osemintele sale aşteaptă încă în cimitirul Belu-catolic ziua în care vor fi din nou exhumate şi transferate cu veneraţia ce li se cuvine în cavoul familial din Cluj-Napoca.

Încă din ziua înmormântării, în ciuda inundaţiilor mari, credincioşi din toată ţara au început să vină la mormânt, să depună jerbe de flori, să aprindă lumânări şi să se roage ca la mormântul unui sfânt mucenic din Biserica primară. De atunci mormântul Episcopului-Cardinal Iuliu Hossu este un loc de continuu pelerinaj, unde ard lumânări şi îngenunchează mulţi credincioşi, cerându-i ajutorul.

   Pr. Irineu FĂRCAŞ

München, foto sus

Partea întaia >>

 

[1] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, 116

[2] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, 117

[3] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cei 12 Episcopi Martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, Cluj-Napoca 1998, 33-34

[4] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul,  122

[5] S. A. PRUNDUŞ - C.PLAIANU, Cardinalul, 128

[6] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul, 130

[7] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul, 110

[8] Credinţa noastră este viaţa noastră, 52

[9] Credinţa noastră este viaţa noastră, 62-63

[10] Credinţa noastră este viaţa noastră, 80

[11] Credinţa noastră este viaţa noastră, 80-81

[12] Cfr. Credinţa noastră este viaţa noastră, 86-90

[13] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul, 211

[14] Credinţa noastră este viaţa noastră, 117-118

[15] Credinţa noastră este viaţa noastră,  121-123

[16] Credinţa noastră este viaţa noastră, 134

[17] Credinţa noastră este viaţa noastră, 135

[18] Credinţa noastră este viaţa noastră, 145

[19] Credinţa noastră este viaţa noastră, 157-158

[20] Credinţa noastră este viaţa noastră, 165

[21] Credinţa noastră este viaţa noastră, 217

[22] Credinţa noastră este viaţa noastră, 243

[23] Credinţa noastră este viaţa noastră, 336-337

[24] IOAN PLOSCARU, Amintiri despre Cardinalul Iuliu Hossu (manuscris), în S.A.PRUNDUŞ - C.PLAIANU, Cardinalul, 220-221

[25] Credinţa noastră este viaţa noastră, 260

[26] Credinţa noastră este viaţa noastră, 266

[27] Credinţa noastră este viaţa noastră, 295

[28] Credinţa noastră este viaţa nostră, 403

[29] Credinţa noastră este viaţa nostră, 423

[30] Textul Memoriului se găseşte în S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul,, 222-230

[31] Credinţa noastră este viaţa noastră, 423

[32] Credinţa noastră este viaţa noastră,  438

[33] Scrisoarea Episcopului Iuliu Hossu (din 1968) către Episcopul Ioan Dragomir, în păstrarea familiei Olteanu Alexandru şi Nora, născută Hossu, în S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul, 231

[34] “Încolo nu m-a cercetat nimeni, neputând pătrunde la mine, supravegheat din toate părţile. Inspectorii, da, ei veneau adeseori şi pe neaşteptate; pentru mine puteau veni cât se poate de pe neaşteptate, n-aveau să afle nimic; eram retras în cetatea nepătrunsă şi nebiruită a sufletului meu, unde mă sileam să rămân unit şi strâns legat de Domnul, tot din mila lui nemărginită; acolo, în cetatea sufletului, mă aflam bine şi în bună siguranţă” (Credinţa noastră este viaţa noastră,, 452).

[35] În S.A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul, 234

[36] S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul, 257

[37] Bună Vestire, 1 (1973), 1-2

[38] ALEXANDRU TODEA, Postfaţă, în S. A. PRUNDUC - C. PLAIANU, Cardinalul, 432-435

[39] S. A. PRUNDUC - C. PLAIANU, Cardinalul, 262

[40] În S. A. PRUNDUC - C. PLAIANU, Cardinalul, 262

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)