Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Episcopul Iuliu Hossu

 Credinţa noastră este viaţa noastră (I)

Pr. Irineu FĂRCAŞ

Misiunea Română Unită din Germania - München

 

 

Primul Cardinal al României, Episcopul Dr. Iuliu Hossu (foto), s-a născut în Milaşul Mare, judeţul Bistriţa Năsăud (pe atunci judeţul Cluj), la 30 ianuarie 1885, fiind al treilea copil dintre cei şase feciori ai preotului Ioan Hossu, paroh român unit în localitate, şi Victoria Hossu, născută Mariuţiu. Conform matricolei botezaţilor din Parohia Română Unită Milaşul Mare, Iuliu a fost botezat, miruit şi cuminecat la 19 martie 1885 de preoţii protopopi Cosma şi Gabriel Cheţan. Ca naş l-a avut pe protopopul de Târgu Mureş, Vasile Hossu, tatăl viitorului Episcop de Lugoj (1903-1912) şi Gherla (1912-1916), Vasile Hossu.

         între anii 1892-1896 a urmat studiile primare la Şcoala Poporală Confesională Unită din satul natal. După absolvirea ei, între anii 1896-1899, urmează primele trei clase ale Gimnaziului Luteran Clasic din Reghin. În cei trei ani petrecuţi aici îşi însuşeşte temeinic limba germană. Clasa a IV-a din anul şcolar 1899-1900 o va urma la Gimnaziul Romano-Catolic din Târgu Mureş, condus de călugării franciscani. Aici va învăţa temeinic şi limba maghiară. În anul şcolar următor se înscrie la Liceul “Sfântul Vasile cel Mare” din Blaj. În cei patru ani petrecuţi în Mica Romă se situează printre cei mai buni elevi ai clasei, alături de Iuliu Haţieganu, academician, fondatorul şcolii de medicină din Cluj, Ioan Coltor, canonic la Blaj, Sebastian Rusan, viitorul Mitropolit Ortodox al Moldovei şi Pompei Moruşca, călugărit Policarp, viitor Episcop în America. La acest prestigios liceu blăjan, în primăvara anului 1904, va promova examenul de bacalaureat. Dintre cei 67 de absolventi, Iuliu Hossu a fost printre cei care l-au promovat cu premiu.

 

Către preoţie

 

În toamna aceluiaşi an 1904 va fi primit în clerul tânăr al Episcopiei de Lugoj şi trimis de Episcopul Vasile Hossu, la Roma ca student al Ateneului De Propaganda Fide. Aici, în 1906, va obţine titlul de Doctor în Filosofie, iar în 1910 pe cel de Doctor în Sfânta Teologie. Ca recunoaştere a solidelor cunoştinţe acumulate pe plan intelectual şi spiritual, în ultimul an de teologie este numit Primo Prefetto al alumnilor din colegiu. În cei şase ani petrecuţi în Cetatea Eternă, pe lângă studiile de specialitate îşi va însuşi limbile italiană, franceză şi engleză. Astfel, la sfârşitul studiilor, tânărul seminarist Iuliu Hossu putea vorbi fluent şase limbi europene şi să cunoască foarte bine limbile clasice, latina şi greaca. În ultimul an de teologie, la 27 martie 1910, viitorul Cardinal va fi consacrat preot. Slujba hirotonirii a avut loc în Biserica „Sfântul Atanasie” a Colegiului Pontifical Grecesc şi a fost celebrată de Episcopul de Lugoj, Vasile Hossu, concelebranţi fiind canonicul de la Blaj, Victor Smighelschi şi tatăl candidatului, preotul Ioan Hossu.

 

 

Activitatea pastorală 

        

În acelaşi an, 1910, tânărul preot Iuliu Hossu revine în Eparhia de Lugoj, pe cheltuielile căreia a fost şcolarizat, şi este integrat în clerul eparhial. Aici, între anii 1910-1912 parcurge mai multe trepte de demnitate administrativă: protocolist, bibliotecar, arhivar, vice-notar consistorial, iar în anul următor, notar consistorial şi secretar episcopal. După transferul Episcopului Vasile Hossu de la Episcopia de Lugoj la cea de Gherla, în 1912, preotul Iuliu Hossu rămâne la Lugoj. Sub păstorirea noului Episcop, Valeriu Traian Frenţiu, va fi promovat director de cancelarie, protopop onorar distins cu brâu roşu şi asesor consistorial sau participant la şedinţele de conducere a Eparhiei. În anul 1913, luând fiinţă la Lugoj Academia de Teologie Română Unită, va fi numit profesor la Catedra de Studii Biblice. În anul următor va face o călătorie cu caracter de studiu în Germania şi Franţa. În Franţa va participa, în calitate de delegat episcopal, la Congresul Euharistic de la Lourdes. Aici îl va surprinde izbucnirea primului război mondial.

Abia reîntors cu multe greutăţi în ţară, i s-a comunicat mobilizarea ca preot militar pentru a acorda asistenţă spirituală bolnavilor şi răniţilor români din spitalele militare ale Austriei, Boemiei şi Moraviei. Pe front a fost părintele întemniţaţilor, al internaţilor, al răniţilor, mângâindu-i în credinţă şi întărindu-i în nădejde. De aceşti ani însângeraţi ai războiului îşi va aduce aminte însuşi Episcopul într-un articol scris la cererea ziarului Curentul în ziua de Crăciun a anului 1932: “Păstrez în toate zilele vieţii mele neştearsă amintirea Crăciunului marilor suferinţe. Crăciunul prăznuit cu voi. ... Cum răspundeaţi, aprinşi la faţă de bucurie, cum alergaţi către preotul care cu drag vă cerceta, cum spuneaţi că sunteţi fericiţi, ca şi când aţi vedea pe părinţii voştri şi pe scumpii voştri prunci, soţii şi fraţi. ... Scumpă mi-a fost colinda pe la voi, scumpă mi-a fost colinda voastră, trimisă pe aripile credinţei spre vatra casei voastre. Scump mi-a fost sufletul vostru plin de dragoste creştinească şi am simţit durerea trupului vostru chinuit pe patul durerii”[1]. Ca o recunoaştere a rodniciei apostolatului său din anii războiului i se conferă Crucea de onoare clasa a II-a cu decoraţia de război a Crucii Roşii, iar mai târziu Laudă şi recunoştinţă pentru distinsele servicii din vremea de război. De asemenea, la propunerea ministrului de război, va fi decorat de însuşi împăratul cu Crucea de decoraţii de război a Ordinului Francisc I.

 

 Consacrarea întru Episcop

 

După decesul Episcopului Vasile Hossu, la 13 ianuarie 1916, scaunul episcopal al Eparhiei Române Unite de Gherla a rămas vacant. Cel care a fost chemat să-l ocupe şi să dea dovada priceperii, a pregătirii şi a bunului său renume a fost tânărul preot militar Iuliu Hossu. De fapt ca preot militar îl va găsi emiterea Decretului imperial din 3 martie 1917, prin care a fost propus şi Bula papală din 21 aprilie a aceluiaşi an, dată de Papa Benedict al XV-lea, prin care propunerea a fost confirmată.

Dintre cele patru Eparhii Române Unite, Eparhia de Gherla era cea mai săracă, iar din cauza bolii îndelungate a Episcopului Ioan Sabo (1879-1911), era socotită şi cea mai dezorganizată. Succesorul lui, energicul Episcop Vasile Hossu, s-a stins din viaţă la mai putin de 5 ani de arhipăstorire fără a avea timpul necesar să îndrepte lucrurile. Iată de ce numirea lui Iuliu Hossu ca Episcop a umplut de bucurii şi speranţe inimile celor ce doreau binele Bisericii. La aflarea veştii ziarul Unirea de la Blaj scria: “Venirea tânărului şi harnicului Dr. Iuliu Hossu la Gherla, umple de întemeiate şi îndreptăţite speranţe pe toţi oamenii doritori de progresul şi înflorirea întinsei dieceze de la Nord, căci noul arhipăstor dispune de toată energia, alese însuşiri, cum le-a avut şi marele său înaintaş, Dr. Vasile Hossu. ... Înzestrat cu frumoase cunoştinţe de limbi, cu o înaltă şi aleasă cultură, dublată de o ţinută nobilă, o afabilitate cuceritoare şi o inimă deschisă, care a câştigat şi până acum inimile tuturor”[2].

         Consacrarea întru Episcop s-a oficiat la 4 decembrie (21 noiembrie, după calendarul vechi), la Sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, în Catedrala Mitropolitană din Blaj prin punerea mâinilor Mitropolitului Victor Mihaly de Apşa, asistat de Demetriu Radu, Episcop de Oradea şi Valeriu Traian Frenţiu, Episcop de Lugoj. În cuvântarea rostită la ceremonia de consacrare, noul Episcop a promis că-şi va ţine legământul făcut cu 8 ani în urmă la primirea tainei preoţiei, pe când era încă la studii la De propaganda Fide din Roma. Apoi a continuat: “Dar acum când viaţa mea se identifică într-un mod şi mai deosebit cu viaţa Sfintei noastre Biserici, când interesele ei sunt grijile sufletului meu, când durerile ei sunt luptele mele, voi repeţi acele  cuvinte nu mai mult în taină, ci în faţa întregului popor dreptcredincios aci adunat, între aceste scumpe şi sfinte ziduri istorice, pentru ca martori să-mi fie cu toţii, că adevărul l-am grăit eu astăzi şi cu prorocul voi zice «Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine, Sioane. De nu voi pune Ierusalimul în culmea bucuriei mele!» Veşnică credinţă jurat-am faţă de Sfânta Maică Biserică şi faţă de interesele ei. Înflorirea şi mărirea ei sunt viaţa mea”[3]

La 15 decembrie 1917 a avut loc instalarea în şedinţa consistorială, iar o zi mai târziu, întronizarea solemnă în Catedrala din Gherla. Atât în cuvântarea rostită cu ocazia întronizării, cât şi în prima pastorală adresată clerului şi poporului dreptcredincios din Eparhia de Gherla, noul Episcop va repeta legământul rostit la primirea sfintelor trepte ale preoţiei şi arhieriei: «Să se lipească limba mea de gâtlejul meu de nu-mi voi aduce aminte de tine, Sioane» (Ps.136,6), explicând din nou că prin «Sion» înţelege întotdeauna Biserica şi Neamul[4].

 

 Activitatea episcopală

        

La mai puţin de un an de la instalarea ca Episcop la Gherla se va sfârşi primul război mondial cu victoria Antantei. Noua situaţie mondială va acorda dreptul popoarelor la autodeterminare şi va favoriza formarea statelor naţionale. Prin urmare, românii din Transilvania, Banat şi Ungaria îşi formează organe politice proprii, aşteptând momentul prielnic înfăptuirii unirii politice cu Ţara-Mamă, România. Noul Episcop de Gherla, părintele sufletesc al celor aproape 600 000 de români uniţi, se va angaja cu toate puterile în iureşul luptei politice pentru împlinirea acestui ideal. La 1 Decembrie 1918 va lua parte la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia unde, din încredinţarea Marelui Sfat al Naţiunii, va citi Declaraţia de Unire.  Redăm mai jos textul acestei Declaraţii împreună cu cuvintele introductive şi concluzive ale Episcopului ce o însoţesc:

 

„Fraţilor,

Ceasul plinirii vremii este acesta, când Dumnezeu Atotputernicul rosteşte, prin poporul său credincios dreptatea Sa însetată de veacuri.

Astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuieşte România Mare, una şi nedespărţită, rostind fericiţi, toţi românii de pe aceste plaiuri: Ne unim pe veci cu Ţara-Mamă, România.

Vă reamintiţi când, prin sutele de spitaluri, în zilele de întunerec vă vesteam: Va invinge dreptatea!

(Întreruperi entuziaste: Te cunoaştem, Sfinţia Ta!)

Vă arătam că vine ceasul când toţi făcătorii nedreptăţii vor plânge cu lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre.

A biruit Dreptatea.

Acesta-i ceasul dreptăţii lui Dumnezeu şi al răsplătirii lui, pentru suferinţele veacurilor purtate de un neam, cu credinţă în Dumnezeu şi cu nădejdea în dreptatea Lui.

Suferinţele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare (în acel moment soarele ieşea de sub norii care acoperea până atunci întreg orizontul, mulţimea rupând într-un entuziasm înflăcărat).

Cuvintele Domnului se plinesc şi aici, întru plinirea dreptăţii dumnezeieşti: «Mulţi au dorit să vadă ce vedeţi voi şi n-au văzut, şi să audă ce auziţi voi şi n-au auzit. Ochiivoştri sunt fericiţi că văd şi urechile voastre fericite că aud!»

Văd ziua întregirii neamului şi aud bunăvestirea dreptăţii lui Dumnezeu.

Ascultaţi români fericiţi, bunăvestirea unirii noastre pe veci cu Ţara-mamă: România.

La lumina celor expuse până aici, din încredinţarea şi în numele Marelui Sfat al Naţiunii Române din Ungaria, Banat şi Transilvania, rog Mărita Adunare Naţională să binevoiască a primi şi a enunţa ca ale sale următoarele hotărâri:

I. Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi, la Alba Iulia în 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România.

(Aplauze frenetice: Trăiască România Mare! Lumea se scoală în picioare, mâinile se ridică. Este ora 12 punct).

Adunarea Naţională proclamă în deosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureş, Tisa şi Dunăre.

(Voci: Trăiască! Aclamaţii, aprobări).

II. Adunarea Naţională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.

III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului stat român, Adunarea Naţională proclamă următoarele:

1. Deplină libertate naţională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra şi judeca în limba sa proprie prin indivizi din sânul său şi fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare şi la guvernarea Ţării, în proporţie cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.

2. Egală îndreptăţire şi deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.

3. Înfăptuirea desăvârşită a unui regim curat democratic pe toate terenurile vieţii publice. Votul obştesc, direct, egal, secret pe comune, în mod proporţional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 ani, la reprezentarea în comune, judeţe ori parlament.

(Voci: Trăiască femeile! Trăiască! Aclamaţii, femeile flutură batistele).

4. Desăvârşita libertate de presă, asociere şi întrunire; libera propagandă a tuturor gândurilor omeneşti.

5. Reformă agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăţilor mari. În baza acestei conscrieri, desfiintând cu fidelitate comisele în temeiul dreptului de a micşoradupă trebuinţă latifundiile, i se va da posibilitatea ţăranului săşi creeze o proprietate (arător, păşune, pădure) cel puţin atât, cât să o poată munci el cu familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare este pe de o parte promovarea nivelării sociale, pe de altă parte potenţarea producţiei.

6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleaşi drepturi şi avantajii care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din apus.

IV. Adunarea Naţională dă expresie dorinţei sale ca congresul de pace să înfăptuiască Comunitatea Naţiunilor Libere în aşa chip, ca dreptatea şi libertatea să fie asigurate pentru toate naţiunile mari şi mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul ca  mijloc de reglementare a raporturilor internaţionale.

V. Românii adunaţi în această Adunare naţională salută pe fraţii lor din Bucovina, scăpaţi de jugur monarhiei Austro-Ungare şi uniţi cu ţara-mamă, România.

VI. Adunarea Naţională salută cu iubire şi entuziasm liberarea naţiunilor subjugate până aici în monarhia Austro-Ungară, anume naţiunile: cehoslovacă, austro-germană, jugoslavă, polonă şi ruteană, şi hotărăşte ca acest salut al său să se aducă la cunoştinţa tuturor acestor naţiuni.

VII. Adunarea Naţională cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români care, în acest război şi-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea şi unitatea naţiunii române.

VIII. Adunarea Naţională dă expresie mulţumirii şi admiraţiei sale faţă de Puterile Aliate care, prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui duşman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizaţia din ghiarele barbariei.

IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor naţiunii române din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, Adunarea Naţională hotăreşte instituirea unui Mare Stat Naţional Român, care va avea toată îndreptăţirea să reprezinte naţiunea română oricând şi pretutindeni faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare în interesul naţiunii.

Fericit am vestit hotărârea judecăţii lui Dumnezeu prein reprezentanţii a toată suflarea românească, fericiţi voi, care aţi pecetluit pe veciUnirea cu Ţara mamă.

O viaţă întreagă veţi mărturisi cu mândrie: Şi eu am fost la Alba Iulia!

Fii fiilor voştrivor chezăşui puternic şi fericiţi, rostind: Şi părinţii noştri au fost la Alba Iulia!

Voi sunteţi marea armată a sufletelor alese, a neamului nostru.

De acum, o! Românie Mare, întemeiată pe dreptatea lui Dumnezeu şi pe credinţa poporului Său.

Cântarea noastră de biruinţă să fie cântarea neamului pe calea lungă şi gre a veacurilor: «Dreptatea Ta, Doamne, e dreptate în veac şi cuvântul Tău adevărul».

Dreptate şi adevăr la temelia României întregite.

Mărire întru cele de sus lui Dumnezeu.

Pe pământ pace.

Ziua Învierii să ne luminăm popoare.

Trăiască România Mare, una şi în veci nedespărţită.

Amin!”[1]

 

După citirea ei, îmbrăţişându-se în faţa mulţimilor entuziasmate cu Episcopul ortodox de Caransebeş, Miron Cristea, viitorul Patriarh, Episcopul Iuliu Hossu a spus: “Pe cum ne vedeţi aici îmbrăţişaţi frăţeşte, aşa să rămână îmbrăţişaţi pe veci toţi fraţii români”[2]. În ziua următoare este ales în delegaţia celor patru membri, doi uniţi (Iuliu Hossu, Alexandru Vaida Voievod) şi doi ortodocşi (Miron Cristea, Vasile Goldiş) pentru a prezenta la Bucureşti, Regelui Ferdinand, hotărârile Adunării Naţionale.

Anii ce au urmat l-au văzut pe marele ierarh luptând pentru consolidarea unităţii naţionale, atât prin scrisori circulare trimise clerului şi poporului, cât şi în calitate de senator de drept al României întregite. Activitatea sa parlamentară s-a ridicat peste lupta de învrăjbire dintre partide, care aducea slăbirea unităţii naţionale, şi a vizat problemele vitale ale ţării precum întărirea unităţii naţionale, apărarea integrităţii teritoriale, apărarea drepturilor şi libertăţilor Bisericii Române Unite. Dintre numeroasele sale intervenţii în Senat o amintim pe cea din 24 mai 1929 în care, răspunzând declaraţiei de protest a Mitropolitului ortodox Nicolae Bălan, arăta că încheierea Concordatului cu Sfântul Scaun este în armonie cu Constituţia României şi invită senatorii la votarea lui. O zi mai târziu, 25 mai 1929, Concordatul a fost ratificat cu 93 de voturi pentru şi 9 împotrivă, întreaga presă comentând şi aplaudând discursul Episcopului Iuliu Hossu[3].

Concordatul încheiat cu Sfântul Scaun în 1929 prevedea pentru Provincia Mitropolitană de Alba Iulia şi Făgăraş, o Mitropolie la Blaj şi patru Episcopii sufragane: 1. Oradea, 2. Lugoj, 3. Gherla şi 4. o nouă Eparhie în Nord cu sediul într-o localitate ce va fi desemnată de comun acord de Guvernul României şi Sfântul Scaun Apostolic. Prevederile Concordatului s-au aplicat în 1930 prin Bula Sollemni Conventione dată de Papa Pius al XI-lea. Prin noua arondare Episcopia de Gherla pierde 215 parohii primind în schimb de la Arhieparhie 150 iar scaunul episcopal este transferat la Cluj în biserica Schimbarea la Faţă, donaţie papală din 1924, acum ridicată la rangul de Catedrală[4].

Însufleţit de ideea că omul devine mai bun prin educaţie, Episcopul Iuliu Hossu şi-a fixat în viaţa sa de păstor şi arhiereu, nobilul ţel de a menţine, de a înzestra şi întemeia instituţii de învăţământ şi cultură. Preocuparea sa pentru dezvoltarea învăţământului de toate gradele a fost permanentă şi s-a concretizat în numeroase realizări. Între acestea un loc de frunte îl ocupă Academia Teologică şi Seminarul. Înfiinţată de întâiul Episcop de Gherla, Ioan Alexi (1856-1863) în anul 1858, a fost mutată în 1931 la Cluj de Episcopul Iuliu Hossu. Cu suma de 1 800 000 lei, primită de la Sfântul Scaun, a modernizat în vara anului 1931 o parte din clădirile primite prin “Donaţia Papală”, iar în vara anului 1933, obţinând noi fonduri, a modernizat şi cealaltă parte. Monumentala clădire a Academiei Teologice, terminată la 10 decembrie 1934, este astăzi una dintre cele mai frumoase realizări arhitectonice din oraşul Cluj-Napoca. Pe lângă dotarea materială necesară, Episcopul s-a îngrijit să asigure Academia Teologică cu personal didactic corespunzător. Dacă la început corpul profesoral era improvizat din canonicii Capitlului eparhial, cu timpul catedrele au fost ocupate de profesori de teologie formaţi în Universităţi catolice apusene precum cea din Paris, Strasbourg, Roma, Viena, etc.

Pe lângă Academia Teologică, Episcopul Iuliu Hossu a modernizat sau înfiinţat Şcoala Normală de învăţători din Gherla, Şcoala Normală Eparhială de fete din Gherla, Liceul de băieţi “Inochentie Micu Klein” din Cluj, Şcoala Normală şi Urbană de gospodărie “Sfânta Tereza” din Cluj, Liceul de Fete “Maica Domnului” din Cluj, Gimnaziul “Maica Domnului” din Jucul de Jos, Şcoala Primară “Maica Domnului” din Cluj, Şcoala Primară “Maica Domnului” din Jucul de Jos, Grădiniţa de copii “Maica Domnului” din Cluj. Toate aceste şcoli confesionale au funcţionat până la sfârşitul anului şcolar 1947-1948, fiind desfiinţate prin legea învăţământului din 1948, iar locaţiile etatizate prin aceeaşi lege. Academia Teologică şi Seminarul şi-au încheiat deasemenea activitatea în 1948, odată cu desfiinţarea Bisericii Române Unite[5].     

Activitatea Episcopului Iuliu Hossu pe tărâm naţional şi cultural îşi va găsi paralela în activitatea pe tărâm pastoral. Viaţa lui nu poate fi prezentată altfel decât în mijlocul turmei cuvântătoare ce i-a fost încredinţată spre păstorire. Pentru a intensifica, îmbogăţi şi întări viaţa creştină în sufletele din întinsa lui Eparhie, tânărul Episcop se va folosi de vizitaţiile canonice. Primele vizitaţii canonice le-a anunţat la 14 iunie 1920 şi le-a încheiat la 3 octombrie 1926. În această perioadă a vizitat 746 de comunităţi, parohii şi filii în multe dintre ele sfinţind noi biserici. În 22 iulie 1931 vesteşte începutul vizitaţiilor canonice pe ziua de 26 august pentru parohiile venite, prin noua arondare din 1930, de la Arhieparhie, pe care le încheie la 14 septembrie 1934 la Huedin. Cu acest prilej s-a editat un număr special din Curierul Creştin în care se poate vedea că în 572 de zile a făcut 147 de vizitaţii canonice şi a parcurs 989 de parohii, filii şi mânăstiri[6]. În anul 1938 numărul vizitaţiilor canonice se ridica la peste 1200, aşa încât pe drept cuvânt a fost numit “Episcopul vizitaţiilor canonice”[7]. În predica rostită în Catedrala „Schimbarea la Faţă”, la Liturghia arhierească din 21 noiembrie 1942, cu prilejul jubileului de 25 de ani de episcopat, referindu-se la vizitaţiile canonice, episcopul a spus: “Cărările bătătorite de mine, pe care le numesc cărări scumpe sufletului meu, le-am oferit Domnului. Aici, în faţa voastră a tuturor, mulţumesc împreună cu voi Bunului şi Înduratului Dumnezeu pentru darul ce mi-a dat mie. Tot ce are omul e de la Domnul”. Vizitaţiile canonice au fost strategia apostolică a Episcopului Iuliu Hossu. Prin ele a ajuns în cel mai îndepărtat şi inaccesibil cătun al Eparhiei, împins de dorinţa de a cunoaşte totul, de a vedea totul, de a înţelege mai bine atât bucuriile cât şi durerile membrilor comunităţii.

Episcopului Iuliu Hossu i se datorează şi reînvierea practicii pelerinajelor la mânăstirile de pe întinsul Eparhiei. Începând cu anul 1921, an de an a participat şi a condus pelerinaje: în 29 iunie, Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, la mânăstirea Bixad, în 15 august, Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, la Nicula, în 8 septembrie, Sărbătoarea Naşterii Maicii Domnului, la Moisei. La acestea se adaugă din 1926, la 14 septembrie, Sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci, pelerinajul la mânăstirea Căşeiului. Trecând, în 1930, Bixadul şi Moiseiul la Eparhia Maramureşului, Eparhiei de Cluj-Gherla i-au revenit mânăstirea Lupşa din Munţii Apuseni cu pelerinaj la 8 septembrie şi mânăstirea Strâmba, judeţul Sălaj, cu pelerinaj la 20 iulie, Sărbătoarea Sfântului Prooroc Ilie. După aşezarea călugărilor bazilieni la mânăstirea Calvaria din Cluj-Mănăştur, în anul 1947 a inaugurat pelerinaj pentru data de 29 iulie de Sărbătoarea Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel[8].

Dintre aceste locuri de pelerinaj o importanţă aparte în sufletul Episcopului o are Mănăstirea Nicula. De pelerinajul anual de aici îşi aduce aminte cu duioşie în Memoriile sale scrise în domiciliu obligatoriu de la mănăstirea ortodoxă Căldăruşani: “Am ajuns pe calea scumpă sufletului meu la Nicula, la sufleteasca îmbrăţişare cu zecile de mii în toţi anii fără excepţie, pe orice vreme şi în orice împrejurări care s-au schimbat şi au adus mari schimbări, trecând peste noi şi un al doilea război mondial ... Dar însetaţi de lumină, de pace şi de viaţă au alergat din toate părţile, din mari depărtări, bunii şi scumpii credincioşi, învingând toate greutăţile, cu zecile de mii totdeauna, an de an, iar în acest an (nn. 1948) ca niciodată, atingând până la vreo 50 000. ... Cu suflet peste măsură mângâiat, le-am vestit la Sfânta Liturghie cuvântul Domnului, cerşindu-le harul preasfânt de tot binele pentru ei şi pentru toţi scumpii lor de acasă, care cu drag îi aşteaptă de la Nicula, încărcaţi de mângâiere”[9].

 

De a merge în pelerinaj la Nicula n-au reuşit să-l oprească nici detenţia în vila patriarhală de la Dragoslavele, nici închisoarea din Sighetul Marmaţiei, nici Domiciliu obligatoriu de la Căldăruşani. Iată un alt înduioşător fragment din Memorii în care Episcopul descrie pelerinajul său sufletesc anual la Nicula: “M-aş fi cugetat doară să peregrinăm sufleteşte mereu la Nicula şi dacă trupul nostru nu poate fi acolo, precum de fapt o fac din mila Domnului totdeauna la Sfânta Mărie Mare, şi apoi de nenumărate ori, căci neîntrerupt cutreier din sat în sat toată eparhia. ... Eu merg mereu acolo, urc dealul împreună cu bunii credincioşi, cu cerşetorii de la marginea drumului, cu toţi cerşetorii cei mulţi cerşind cele sufleteşti mângâieri de la Maica milelor; mă arunc cu gândul de atâtea ori, de nenumărate ori în braţele lor, care pe vremuri îmi smulgeau braţele în dreapta şi în stânga cerând binecuvântarea de la mine, nevrednicul rob al Domnului, binecuvântarea Domnului pe care din a Lui încredinţare o purtam; o dăruiam şi o revărsam cu toată inima fericită, de la Domnul şi Maica Domnului Isus. ... Tot aşa o fac şi azi de aici, de aici când scriu în grabă aceste şire, încredinţând slabelor cuvinte comoara scumpă şi sfântă a binecuvântării Domnului şi a Maicii Preacurate să rămână prin a Domnului putere, binecuvântare vie, şi atunci când mâna care o scrie nu va mai trăi în această viaţă, dar din mila Domnului şi cu a sa dumnezeiască atotputernicie va rodi în sufletele voastre, care veţi mai trăi în această viaţă atunci, dar va rodi în sufletele copiilor şi a copiilor şi copiilor voştri; plineşte, Doamne, îndurate Doamne, binecuvântă pe poporul Tău cu pace. Maică Preacurată, ocroteşte şi păzeşte-i în dragostea Ta de Mamă”[10].

 

Pr. Irineu FĂRCAŞ

München, foto sus

 

Partea a doua >>

 

[1] I. GEORGESCU, George Pop de Băseşti, Oradea 1935, 189-193

[2] I. GEORGESCU, 193

[3] Cfr. S. A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, Cardinalul Iuliu Hossu, Cluj-Napoca 1995, 105-114

[4] Donaţia papală din 1924, făcută Arhiepiscopiei de Alba Iulia şi Făgăraş, pe teritoriul căreia erau arondate atunci parohiile greco-catolice din Cluj, pe lângă biserica Schimbarea la Faţă, mai cuprindea clădirea cu etaj situată în vecinătatea nemijlocită a bisericii, o clădire veche pe strada Tomis şi o clădire cu etaj pe Strada I. Brătianu, nr. 15, cuprinsă ulterior în edificiul Academiei de Teologie (acum Conservatorul de muzică “Gh. Dima”). Donaţia papală mai cuprindea o moară cu casă şi pământ pe râul Someşul Mic şi 90 ha de teren cultivabil în hotarul oraşului Cluj.

[5] Cfr. S.A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, 144-160

[6] Cfr. Şematismul Eparhiei Române Unite de Cluj-Gherla, pe anul mântuirii 1947, Cluj 1947, 57-58

[7] Curierul Creştin, 1-2 (1938) 9

[8] Cfr. S.A. PRUNDUŞ - C. PLAIANU, 103

[9] Credinţa noastră este viaţa noastră. Memoriile Cardinalului Dr. Iuliu Hossu, Cluj-Napoca 2003, 65-67

[10] Credinţa noastră este viaţa noastră,  68-69

  

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)