Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Cronica de la Vâlcea a lui Aristide Ionescu

 Istoria literaturii române de detenţie - Memorialistica reeducărilor. Fragment de capitol.

Document PDF complet aici  >>

Mihai Radulescu

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Mihai RadulescuAristide Ionescu, originar din comuna Ştefăneşti, înflorind la 7 kilometri de Drăgăşani, fiul lui Ion Ionescu, producător de băuturi alcoolice (adăpostea în pivniţă vase cu o capacitate totală de 10 vagoane de vin şi ţuică), s-a opus ruşilor, de nevoie, încă de la vârsta de 22 ani, când, coborând din deal, unde se ascunseseră ai săi de frica năvălitorilor, i-a găsit pe cei din urmă tocmai pe când le jefuiau gospodăria; iar unul dintre pifanii roşii, gătindu-se a-l altoi cu o spiţă de la roata căruţei, tânărul îl îmbrânci, dându-l tava şi-n tărbacă pe treptele beciului, şi ţâşni spre cimitir, unde, ascuns după o cruce, îl aşteptă strângând în pumn un pistol de 6,35 mm. După o căutare călare ce dură un ceas de încordare şi spaime, bolşevicul renunţă. Acest eveniment şi condiţia generală a românului tot mai mizeră în urma cotropirii 'aliaţilor' de la răsărit - foarte amănunţit analizată la nivelul întregii ţări - îl pregăteau la o opoziţie dârză faţă de noul regim.

Se adăugară, rând pe rând, impresii şi tresăriri ale vrăjmăşiei împotriva străinilor şi a 'ordinii' noi impuse de ei.

" N-am uitat niciodată ochii negri ai unei fetiţe de 8-9 ani strivită de roţile unui autocamion al armatei sovietice. Am fost martorul acestei scene zguduitoare care a avut loc pe bulevardul gării din Craiova. Deşi şoferul a văzut că a strivit-o, n-a schiţat nici o intenţie de a opri. M-am repezit la ea s-o ridic, dar pieptul şi o parte din bazin îi erau strivite şi sângele curgea năvalnic. Numai capul îi era întreg. Avea faţa albă încadrată de un păr auriu şi ochii deschişi, negri, priveau a mirare, o mirare nevinovată. În clipa aceea am avut impresia că am înaintea mea o icoană. M-am închinat, am îngenunchiat şi am sărutat-o pe frunte. S-au oprit trecătorii şi m-au întrebat dacă este fiica mea. Am stat un timp lângă ea cu sufletul împietrit de durere, zicându-mi: "Doamne! cum este cu putinţă?" apoi am plecat încet spre centrul oraşului cu inima ca plumbul. Pe drum am întâlnit o femeie care striga disperată: "Copila mea, copila mea!" Am înţeles că era mama ei. Aflase de nenorocire şi se ducea să-şi ia fiica" (p. 10).

Remarcăm că istorisirea cinsteşte adevărul fără a-l încărca cu zorzoane menite tulburării afective a cititorului. Poate că termenul cel mai potrivit pentru caracterizarea naraţiunii lui Aristide Ionescu este: decenţa tensionată; şi e de la sine înţeles că ea derivă din modestia sa. Fără s-o menţioneze anume, autorul nu se simte scriitor, ci acela care aduce o mărturie despre o epocă şi despre Români, ţinută foarte potrivită acestui tip de memorialistică şi respectată până la capăt de el. Nu mă sfiesc să cred că am înaintea ochilor, sub titlul: " Dacă vine ora "H" pe cine putem conta? - File de jurnal -" ceea ce se numeşte îndeobşte: o contribuţie contemporană cronicărească.

" Pe la jumătatea lui octombrie (1944; n. n.) , din fiecare comună au fost arestaţi susţinători ai regimului legionar. Pe lângă aceştia au fost arestaţi şi câţiva suspecţi care puteau pune în pericol securitatea armatelor sovietice. Pe lista suspecţilor au fost puşi şi cei care nu erau pe placul jandarmilor mai mult sau mai puţin răzbunători. Aşa am fost trecut şi eu" (p.11). Respectivii au fost internaţi într-un lagăr la Râmnicul Vâlcea, dar nu numai; memorialistul a nimerit într-o vilă din Olăneşti. Prilej de pomenire a colegilor lăgărişti şi cu aceeaşi ocazie şi una dintre rarele tentative din întreaga naraţiune de relatare a unor întâmplări cu caracter comic, ceea ce nu se potriveşte sobrietăţii autorului.

" Am cunoscut astfel pe unii dintre legionarii din Rm. Vâlcea. Unii erau oameni blânzi, astfel poetul Radu Gyr (figură tipică de evreu). Era o fire plăcută cu care nu te săturai discutând" (p. 12). Depănând seria patronimelor celor întâlniţi, ajunge şi la " ziaristul Victor Medrea de la Voineasa - Vâlcea, fost ministru al propagandei în septembrie 1940 - ianuarie 1941. Un om stilat, inteligent, un povestitor desăvârşit. Spunea cu mult haz că o dată, pe când era ataşat de presă în Grecia, a întrebat pe un ziarist grec de ce la ei pe masa din Altarul Patriarhiei este telefon, deoarece în România nu există. Grecul mi-a răspuns că el nu ştie să existe la ei aşa ceva. Atunci Medrea opreşte un taxi şi împreună cu grecul pleacă spre Patriarhie să se convingă. Pe drum, grecul întreabă "de ce să existe telefon pe masa din Altar?". "Ştiu eu, răspunde Medrea, poate să întrebe patriarhul înainte de a face pomenirile ce guvern să binecuvânteze"... În această perioadă în Grecia se schimbau foarte des guvernele. Rezultatul a fost că grecii au solicitat rechemarea lui în ţară" (idem).

Aflăm o informaţie importantă, spre lauda guvernului şi armatei române, privitoare la acel an confuz, când ne-am pomenit aliaţi peste noapte cu foştii noştri inamici: " Ni s-a spus că suntem acolo ca să se asigure spatele frontului, iar dacă vor veni să ne ridice ruşii pentru deportare în Rusia, comandamentul lagărului are ordin de la generalul de interne Aldea (formulare improprie, ca atâtea altele din cărţile luate în seamă; n. n.) , să ne apere şi să ne înarmeze şi pe noi, pentru ca împreună cu paza militară să rezistăm până vor veni întăriri" (idem). Nu aceeaşi independenţă de gândire, nici aceeaşi demnitate naţională şi nici aceeaşi fraternizare a tuturor Românilor reies din consemnările lui Onisifor Ghibu, puse pe hârtie peste un an, după cum s-a văzut.

Şase săptămâni mai târziu şi acest cel mai june reţinut fu eliberat.

Pentru mai buna cunoaştere a cuprinderii Bisericii Ortodoxe Române, de la începuturi, în valul ideologic ateu ce s-a revărsat peste Ţara noastră, o întâmplare a lui Aristide Ionescu slujeşte defrişării acelor ani întunecoşi:

" La jumătatea lunii octombrie (1945; n. n.) a venit la mine acasă un tânăr care mi-a spus că este băiatul preotului Marina din Rm. Vâlcea (patriarhul ţării de mai târziu sub numele Justinian) să-mi propună să fiu numit şeful tineretului comunist din plasa Drăgăşani. Era perioada de organizare a PCR, care la ţară nu avea adepţi."

Pare curios că s-a adresat unui fost lăgărist, abia eliberat. Cum motivul reţinerii celui din urmă nu fusese limpezit, este de bănuit că ea s-a petrecut tocmai pentru a câştiga acest om, prin spaimă, în vederea folosirii lui de către noua putere. Pare lucru de mirare. Cum să arestezi un ins ca apoi să-l pui să te slujească? Acesta este secretul sistemei pedagogice ce va triumfa în reeducări: numai acela ce-ţi învaţă frica te va asculta orbeşte.

" Mi-a povestit că în vara anului 1944, când era în clasa a VII-a a fost exmatriculat din Liceul Militar Craiova pentru propagandă subversivă. Mi-a expus programul UTC, care mi s-a părut foarte atrăgător. Programul repara nedreptatea socială pe care o vedeam şi eu, deşi făceam parte din burghezie. Eram preocupat de suferinţele sărăcimii şi de multe ori încercam să îndrept câte ceva. (...) Constatam astfel că programul UTC repara într-un fel aceste nedreptăţi, dar nu intuiam că se vor crea altele. Ca român nemulţumit de faptul că ruşii ne-au luat Basarabia, l-am întrebat: "Dacă ruşii au aplicat acest program reparând nedreptăţile urmând ca şi noi să-l aplicăm cu acelaşi efect, atunci de ce au făcut anexiuni teritoriale? Basarabia a fost a noastră până în 1812 şi prin pacea dintre ruşi şi turci, de la Bucureşti, ne-a fost luată. Din 1918, am luat-o înapoi şi acum în 1940 au anexat-o iar şi pe deasupra şi Bucovina, care n-a fost niciodată a lor. Urmare a convenţiei dintre turci şi austrieci Turcia a cedat Austriei - Bucovina, dar n-a fost niciodată rusească.

La această întrebare, fiul lui Marina a spus că nu este pregătit să-mi răspundă, dar se va documenta şi va reveni.

Nu l-am mai văzut niciodată" (p. 13). Cu toate că tatăl său a fost un patriarh care lăsa impresia a-şi iubi Biserica şi a încercat s-o păzească de satanizare, cât i-a stat în putinţă (dar prea puţine au depins şi de el), nici el n-a venit vreodată în faţa neamului să facă lumină asupra durerilor acestuia - ceea ce umbreşte cumplit binele tocmit de întâistătător, contrazicând menirea sa creştină: a lăsat Românii pradă celui mai odios regim din întreaga istorie a noastră, ba şi ateu şi chiar a făcut toate eforturile pentru întemeierea acestui blestem peste sufletele noastre; iar preoţii săi ortodocşi, aidoma puzderiei de mireni ce le umpleau bisericile, au căzut loviţi de comunism, în temniţe, lagăre sau decrepitudine materială şi morală.

A doua arestare a avut loc cu prilejul alegerilor falsificate din noiembrie 1946. Împotriva regulamentului, comisia tergiversa comunicarea rezultatului voturilor. Aceia care se îngrămădeau dincolo de prag în baionetele celor două santinele vociferau pe când ostaşii ameninţau liota ce-şi desfăcuse piepturile cerând să fie împuşcată. Un camion cu muncitori forestieri îmbrăcaţi în veşminte militare a fost adus şi a deschis focul împotriva disperaţilor din uliţă. ('Mineriadele' acelei vremi; sistemele comuniştilor nu se vor schimba niciodată...!). "Toată lumea se aruncă în şanţuri. Au fost luaţi din şanţ (...) reprezentanţii PNŢ şi PNL, pe care i-au dus cu forţa în centrul de votare şi i-au obligat să semneze procesul verbal modificat: 3.500 voturi BPD (soarele) şi 46 voturi - PNŢ" (p. 15). Deoarece autorul s-a impus printre organizatorii rezistenţei, hotărî să nu fugă, pentru a nu-şi părăsi colegii fruntaşi ai opoziţiei. La prânzul zilei de 20 noiembrie 1948, după o percheziţie, cinci-şase dintre pseudomilitarii ce trăseseră asupra electoratului îl urcară în autocamion, îl " bătură zdravăn, în special la faţă" , şi-l închiseră într-un closet, în Horezu, sub pază. Coborând seara, evadă pe fereastra îngustă. Izbuti să rămână mult timp fugar. Pe 29 decembrie 1948, zărit şi vândut de către un tovarăş la bătutul mingii, din copilărie, fu arestat în Rm. Vâlcea. În cătuşe, a fost condus la Craiova, unde auzi porunca: "Scrie tot ce ştii de când te-a ouat mă-ta!" (p. 16).

Norocul lui Aristide Ionescu era că Securitatea nu fusese bine informată asupra identităţii lui. Ofiţerii socoteau că numele său de alint, Bebe, indica pe un altul, deci îl terorizau să mărturisească ce ştia despre rolul jucat de 'Bebe' cu prilejul alegerilor, 'acela' fiind acuzat public şi într-o notă din ziarul local Orizontul : "Votarea în jud. Vâlcea a decurs normal în afară de comuna Cristăneşti, unde Bebe Ionescu şi soţia acestuia, Lucia, au atacat armata cu lemne şi pietre. În urma acestui atac, armata a deschis foc" (p. 16).

Eliberat, apucă să sărbătorească Anul Nou cu ai săi.

În primele luni din 1949, ofiţeri din diverse zone prielnice, organizară rezistenţa armată în munţi. Pe plan local, Maiorul Creţu, slătinean, şi locotenetul Simescu (Piatra-Olt-gară) înarmară grupul din munţii Arnota, pe când locotenentul Toma Arnăuţoiu organiza retragerea în munţii Muscelului, colonelul Atanasescu pe aceea din Pădurea Sarului, iar colonelul Arsenescu la Şuici. Autorul nefiind unul dintre combatanţi, ci doar un binevoitor care le-a dat ajutoare, face confuzii, căci nu cunoştea bine lucrurile. Astfel, locotenetul Arnăuţoiu este 'uns' de el căpitan de aviaţie, ceea ce nu corespunde adevărului, iar la p. 25, grupul de la Pădurea Sarului, condus de colonelul Atanasescu (p. 21), apare condus de colonelul Enăchescu.

Aristide Ionescu a fost din nou arestat în acelaşi an, dimpreună cu combatanţii din Arnota.

Voi reţine din cele ce urmează menţionarea unei confruntări dintre Corneliu Coposu şi un caraliu, la penitenciarul Craiova, pentru o anumită informaţie privitoare la condiţiile în care a studiat cel dintâi:

" Cornel Coposu (dr. în drept) era cu hârdăul să-l spele la robinet. Primul gardian îl zoreşte: "Hai mai repede, bă, că nu eşti aici la pension" şi-l loveşte. Coposu îi răspunde: "Uiţi că sunt deţinut politic şi nu criminal?" - "Dar când erai tu ministru de interne - răspunde gardianul - ştii cum i-ai chinuit pe ai noştri iar pe noi ne-ai ţinut în întuneric?" Coposu îl priveşte de sus (era foarte înalt) şi-i spune: "Eşti prea mic să ştii aceste lucruri. Fiind în ministerul de interne, am mers în inspecţie la închisoarea Doftana unde am găsit deţinuţi politici comunişti, care aveau alimente şi conserve primite de la "Ajutorul Roşu", sute de broşuri şi fiecare avea masă şi hârtie de scris. Eu, în afară de o gamelă, o lingură, un pat şi un hârdău, ce am în celulă? Cât despre întunericul în care spui că aţi fost ţinuţi, află că şi eu sunt din Ardeal, am dat meditaţii să pot termina liceul şi două facultăţi. Pe dumneata cine te-a oprit?"

Răspunsul deţinutului Coposu l-a înfuriat rău pe gardian care l-a lovit din nou cu bastonul, împingându-l spre celular" (p. 29-30).

Ce se pregătea cu adevărat deţinuţilor politici opozanţi ai acelor comunişti de odinioară ajunşi acum la putere avea să afle Aristide Ionescu foarte curând.

" La Jilava am întâlnit un grup de 100 de deţinuţi politici, studenţi aduşi de la închisoarea de la Piteşti fiind în drum spre Tg. Ocna unde era închisoare pentru tineri suferinzi (de fapt, pentru tuberculoşi; n. n.) . Erau într-o stare de anemie de nedescris. Mulţi cu febră şi tuse specifică T.B.C.-ului. Toţi erau tăcuţi ca nişte mumii. Nu puteai lega două vorbe cu ei pe nici-un subiect. Dacă vorbeai de mâncare că-i proastă, zâmbeau şi nu-ţi răspundeau. M-am interesat de ce nu-i internau în spital pe cei care aveau febră, dar ei zâmbeau şi nu răspundeau. Întrebaţi de speranţe şi gânduri de viitor, ei zâmbeau şi nu răspundeau. Am făcut multe încercări să leg o conversaţie cu zeci de tineri ca mine, dar ei zâmbeau păstrând în continuare aceeaşi tăcere cumplită. Ceea ce te uimea e că nu vorbeau nici între ei.(...) Mi-am pus în acest timp zeci de întrebări referitoare la deţinuţii politici studenţi, veniţi de la închisoarea din Piteşti. De ce nu voiau să vorbească, doar eram între deţinuţi politici? Dar ei se comportau de parcă ar fi avut fiecare câte un gardian în spatele lui! Să fie muţi? Să fie toţi afectaţi pe fond nervos? După circa doi ani, când am trecut prin reeducarea prin tortură am înţeles tăcerea lor" (p. 31). Repetarea stilistică a acelei antonimii de comportament (" zâmbeau şi tăceau", cu încărcătură sumbră) crează un fond misterios tabloului şi se află în contrast (bine chibzuit) cu nerăbdarea investigatoare a celuilalt tânăr, de o vârstă cu piteştenii, însetat de convorbiri cu cei de o seamă cu el, de schimburi de opinii cu membrii generaţiei sale, care aveau mai multă experienţă a vieţii de puşcărie decât el şi-i puteau revela tainele supravieţuirii şi ale învingerii de sine, ca unii care trecuseră prin atare şcolire damnată. Dar ei zâmbeau şi tăceau. Eventual tuşeau.

În ianuarie 1950, Aristide Ionescu ajunse la Gherla.

Voi întrerupe firul istorisirii, pentru a mă opri la unele cugetări legate de cultura orală specifică existenţei comune în penitenciarele pentru politici. Ele trebuie să reţină atenţia folcloriştilor şi etnologilor, singurii specializaţi în problematica acestei culturi orale care, în condiţiile speciale ale detenţiei, posedă cu totul alte caracteristici decât creaţia folclorică şi corespunzătoarea cultură populară.

 

 Istoria literaturii române de detenţie - Memorialistica reeducărilor. Fragment de capitol.

Document PDF aici  >>

Mihai Radulescu

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)