Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

CU  DOVEZILE  PE  MASĂ

George Liviu TELEOACĂ

 

 

Ca fundamentală pentru definirea adevăratei noastre identităţi, tema cărţii domnului Alex. Badea intitulată Începuturi româneşti, apărută în anul 2001, la Editura Enciclopedică, ar fi trebuit să facă obiectul unor ample dezbateri, nu numai în cadrul elitelor din Universitate şi din Academie, ci şi la nivelul marelui public, prin presă, radio şi televiziune. Scrisă cu multă acribie ştiinţifică, dar accesibilă şi pe înţelesul tuturor prin dezvoltarea realizată în logică istorico-existenţială, cartea inventariază vectorii care puteau propaga limba latină în toate domeniile de viaţă de după distrugerea şi ocuparea Daciei, pentru a demonstra prin cifre că în cei 170 de ani de asuprire romană negustorii, perceptorii de impozite, veteranii naturalizaţi şi vechilii ocupantului erau în număr mult prea mic pentru a impune limba latină unei populaţii predispusă la nesupunere şi la răzvrătire, constant susţinută de contactul direct cu dacii liberi care acopereau 75% din graniţele teritoriului dacic ocupat de administraţia romană.

 

După ce analizează critic aspectele de comunicare din comerţ, din administraţie, din minerit, din agricultura lipsită de cadastrarea specific romană, din transhumanţă, din castre, din interiorul căsătoriilor mixte ori comunicarea în practicarea cultului religios, autorul pune în discuţie bilingvismul ca etapă obligatorie în trecerea de la o limbă la alta. Pornind de la categoriile celor obligaţi să adopte bilingvismul în exercitarea atribuţiilor de serviciu, autorul evidenţiază faptul că bilingvismul nu tindea spre latinizarea populaţiei ci spre dacizarea funcţionarilor publici.

 

În mod meritoriu autorul face distincţia între influenţele pe care le poate suferi o limbă şi mutaţiile imaginate de lingvişti pentru limbile romanice spre a arăta că „în urma contactului între două limbi urmat de asimilare nu ia naştere o altă limbă ci doar grupul de limbă asimilator îşi sporeşte numărul vorbitorilor cu numărul membrilor grupului de limbă maternă asimilat” şi de aici concluzia că „o limbă nu poate să devină o altă limbă şi, în consecinţă, limbile aşa-zis neolatine, limbile romanice moderne, nu sunt, nu pot fi produsul devenirii diferenţiate (?!) a latinei. Ele sunt limbi care se continuă fiecare pe sine însăşi, de aceeaşi vechime cu latina…”. Pentru a elimina încă unul din principalii factori care au înlesnit ocultarea evoluţiilor etnolingvistice reale a populaţiilor din aria considerată astăzi neolatinofonă, autorul nu a ezitat să sublinieze că aşa numita „latina vulgară” este doar o ficţiune fără de care latinizarea nu mai poate fi explicată.

 

Remarcabil este faptul că odată cu respingerea latinizării şi implicit a latinităţii, autorul şi-a asumat sarcina de a jalona evoluţia etnolingvistică a neamului românesc ca fapt definitoriu de identitate, şi în acest scop a coroborat cele mai autorizate mărturii istorice din secolele III-XVI pentru a ajunge la concluzia că grupul de limbă maternă care de-a lungul istoriei s-a identificat prin sintagma „vorbesc româneşte”, indiferent dacă s-a numit al vlahilor, al geţilor, al dacilor sau al bessilor „a continuat a-şi vorbi limba lui, anterioară stăpânirii romane, şi după sfârşitul acestei stăpâniri”, aşa încât ideea că „de la Râm” ne tragem „rămâne numai o idee în planul identităţii, fără acoperire în realitate”. Consecvent cu sine însuşi autorul dă astfel un răspuns pertinent la întrebarea de la care porneşte: „continuitate ori salt în latinitate?”

 

Începând cu intuiţia lui Petru Maior (1761-1821) mulţi alţi gânditori din ţară şi din afara ţării au respins teoria latinizării, gânditori alături de care Alexandru Badea se înscrie prin această carte cu un conţinut bine structurat în care fiecare afirmaţie este probată cu meticulozitate. Şi cu toate acestea tiranica lingvistică clasică, bine înscăunată în Academie şi în Universitate, refuză punerea în discuţie a demonstraţiilor etalate, chiar şi numai pentru a le respinge.

 

De un acelaşi tratament a avut parte şi lucrarea intitulată „Influenţa substratului în limba română”, cu care domnul Mihai Vinereanu a obţinut în anul 1998 titlul de master în lingvistică la Universitatea din New York. Deschizătoare a drumului spre adevăr, cartea a fost acoperită de tăcere, deşi în prefaţa ediţiei în limba română, din anul 2002, intitulată „Originea  traco-dacă a limbii române”, prof. univ. dr. hab. Ion Dron din Chişinău arăta că în numele dreptului la adevăr „Mihai Vinereanu renunţă la tonul de confesiune ştiinţifică şi apelează la puterea de verdict a argumentului ştiinţific, pe care i-l conferă cei peste 20 de ani de travaliu asiduu…”.

 

Fiindcă i-a fost ignorată argumentaţia ei strict academică, prin care se probează că „trăsăturile fonologice de bază ale traco-dacei s-au perpetuat cu regularitate în limba română modernă”, şi această lucrare aşteaptă de peste patru ani dreptul la o sentinţă, oricât ar fi ea de exigentă, numai fiindcă autorul ajunge la concluzia că limba română nu îşi are ascendenţa latină. 

 

Ca instanţe supreme în ştiinţă şi în cultură, atât Universitatea cât şi Academia, ar fi trebuit să se autosesizeze şi din proprie iniţiativă să ofere cadrul necesar pentru a pune în dezbatere, spre a fi acceptate sau respinse, şi aceste lucrări care încearcă să recupereze probele pentru refacerea adevăratei noastre identităţi europene, grav alterată în trecut de subtilele imixtiuni politice de tip Roesler, care au vizat mai ales ştiinţele despre limbă.

 

În sprijinul recuperării şi conservării prin cultură a identităţii noastre adevărate periodicul, de mare prestigiu, DACIA din Braşov a şi publicat în luna iunie 2006, sub semnătura Drd.jr. Liviu Pandele articolul intitulat Neprotejarea identităţii naţionale – atentat la securitatea statului, care începe cu o temeinică încadrare juridică de anvergură europeană a situaţiei. Oricât de mici ar fi fondurile alocate culturii, această temă trebuie abordată şi susţinută sub toate aspectele ca prioritate a priorităţilor.

 

În bun acord cu aceste eforturi făcute până acum pentru a decide corect între „continuitate ori salt în latinitate?” atrag atenţia că au trecut neobservate omonimele  româno-latine care alături de alte cuvinte resping irevocabil teoria latinizării autohtonilor din Dacia, urmând ca asemănarea dintre limbile latină şi română să fie explicată în mod corect fără a o mai pune în legătură cu prăpădul dezlănţuit de mercenarii legiunilor lui Traian.

 

Existenţa omonimelor româno-latine exclude, fără drept de apel, procesul de latinizare a vorbitorilor de limba română fiindcă în presupusul proces de înlocuire a graiului autohtonilor cu limba latină, nimeni n-ar fi avut nici motivele şi nici mijloacele necesare pentru a impune brusc şi la nivel de masă un cu totul alt înţeles anumitor cuvinte decât cel pe care îl avea în latină, cu atât mai mult cu cât preluarea limbii latine ar fi urmărit comunicarea cu ocupantul şi nu un nou turn Babel. De nejustificat ar fi fost apoi schimbarea înţelesului în etapele ulterioare, după ce s-ar fi încetăţenit înţelesul iniţial, aşa încât existenţa omonimelor româno-latine se poate explica numai şi numai admiţând că cele două limbi s-au dezvoltat autonom după ce cu mult timp înainte de ocupaţia traiană s-au desprins una de cealaltă.

 

Fiecare exemplu în parte din cele prezentate mai jos este încă o dovadă că limba română nu a fost copia limbii latine şi că s-au dezvoltat autonom ca expresie a două spiritualităţi de valori apropiate aşa cum rezultă din reala şi marcanta lor asemănare.

  1. afflo, are – a sufla asupra; omonim cu românescul  “a afla”, cuvântul latin respinge ideea latinizării, dar ilustrează faptul că provine din termenul românesc “a sufla” prin pierderea consoanei s-.

  2.  bruma, ae – solistiţiu de iarnă, iarnă; omonim cu brumă a cărui străveche preexistenţă în limba română explică cele două duble denumiri brumărel-octombrie şi brumar-noiembrie, dublări care ar fi fost imposibile dacă cuvântul brumă ar fi fost adus tot de invadatori. Susţinem că termenul latin provine din stratul traco-dac al limbii române nu numai pe baza considerentelor de ordin climatic, ci şi fiindcă brymë există şi în limba albaneză inclusiv pentru a desemna luna noiembrie.

  3. caballus, i – cal de povară, alături de românescul cobilă şi cobiliţă; Iată un alt omonim prin studierea căruia ajungem la originea lui prelatină, din moment ce el mai există şi în franceză, şi în spaniolă, şi în portugheză, dar şi în poloneză sub forma de kobela sau kabela cu acelaşi înţeles de mârţoagă ca şi în limba latină. Dat fiind înţelesul său de animal destinat transportului de poveri, cuvântul caballus a fost preluat tot din substratul traco-dacic prelatin de acolo de unde avem şi noi cuvântul cobila, care defineşte în limba română cel puţin 12 tipuri de unelte pentru cărat şi pentru sprijinit, la care mai trebuie adăugată cobiliţa, unelte utilizate cu mult înainte de domesticirea animalelor. Aici nu se poate trece peste faptul că în limba sanscrită rădăcinile sval şi ksval aparţin verbelor pentru mişcare, redate în elină prin verbul vlosco, metaforă vizibilă a cuvântului avlake din limba aromână care desemnează râul, singurul fenomen omniprezent care poate ilustra ideea de mişcare.  

  4. capo, caponis – clapon; conform celor mai generale legi ale lingvisticii cuvintele tind spre prescurtare şi niciodată spre prelungire, de unde rezultă că forma latină, din care lipseşte consoana -l-, este cea care provine din forma română a cuvântului clapon care este mult mai vechi decât limba poloneză, de unde ar proveni conform MDA, din moment ce susţine formarea cuvântului latin. Aşa dar, şi cuvântul clapon este cuvânt traco-dacic şi origine a cuvântului latin.

  5. denuo – din nou; după cum bine se vede, limba latină preia cuvintele iniţiale din limba română pentru a alcătui juxtapunerea, ceea ce probează încă odată că limba română nu are ascendenţa în limba latină, dar că a susţinut formarea limbii latine, care este şi cauza reală a asemănării dintre cele două limbi.

  6. fistula, ae – gură de apă, tub, ţeavă, canal, burlan, trestie; împreună cu denumirea tracică a râului Vistula (Visla) care izvorăşte din munţii Carpaţi, presupun o rădăcină în substratul prelatin.

  7. fitilla, ae – turtă pentru sacrificii; are un alt înţeles decât cuvântul românesc fitil şi ca atare sunt creaţii ale unor grupuri etnolingvistice care s-au dezvoltat de sine stătător.

  8. gluma, ae – coajă; are un cu totul alt înţeles decât cuvântul românesc glumă care provine din traco-dacă din moment ce îl are şi limba bulgară.

  9. iubeo, ere – a porunci; dacă nu am fi avut o limbă bine constituită şi stabilă în momentul dezastrului de la Sarmizegetusa, ar fi trebuit să preluăm şi să perpetuăm verbul cu înţelesul său latin ca fiind verb definitoriu în relaţia dintre asuprit şi asupritor. Dacă verbul românesc a iubi nu l-am fi avut anterior ocupaţiei romane l-am fi preluat cu înţelesul său latin, dar l-am avut, ceea ce înseamnă că este verb autohton străvechi din moment ce slavii au trecut pe aici mult mai târziu.  

  10. lasso, are – a obosi; are un cu totul alt înţeles decât verbul românesc a lăsa, care dacă ar fi fost împrumutat ar fi trebuit să păstreze forma laxo,are, cu înţelesul de a lărgi, pentru a nu crea confuzii.

  11. locusta, ae – lăcustă; limba aromână conservă până astăzi cuvântul arhaic autohton gulugustă (gulucustă) de la care provin atât forma românească lăcustă cât şi cuvântul latin locusta,ae.

  12. mergo, ere – a scufunda; mult prea rar utilizat chiar şi în limba latină verbul mergo,ere nu putea fi originea des utilizatului verb a merge din limba română cu corespondentul său marcher din limba franceză. Originea tuturor acestor forme se află tot în stratul arhaic al limbii române acolo unde hidronimul românesc de vârstă neolitică Mărgău orientează dezbaterea spre conceptul de râu, singurul  care poate justifica simultan înţelesul de scufundare pentru verbul latin, iar pentru verbul românesc şi pentru cel francez înţelesul de deplasare. Ca dovadă că aceasta este explicaţia corectă, în limba sanscrită cuvântul marca înseamnă spălare, iar cuvântul marga înseamnă cale, drum, tot aşa după cum şi în română substantivul mărgău desemnează drumul vitelor spre păşune. Aici este elocventă identitatea cu termenul arienilor vedici creatorii unei alte mari culturi.

  13. ostreum, i – stridie; omonimul românesc ostreţe care defineşte leţurile pentru gard provine din perioada traco-dacă din moment ce există şi în limba bulgară.

  14. perna, ae – şuncă, coapsă, carnea de pe coapsă; dacă nu am fi avut anterior acest cuvânt, l-am fi preluat de la ocupntul roman cu înţelesul lui latin şi tot nu l-am fi aşteptat de la sârbii care îl au tot din subtratul tracic.

  15. restis, is – ştreang; aici se constată că forma latină a cuvântului reprezintă  anagrama formei românesti prescurtate ştre-. Adică ştre(ang)  ştre rest cu terminaţia –is,is. În faţa structurii latine stringo(ango)-restis  structura românească a strânge-ştreang se impune ca structură autonomă. Din acest exemplu şi altele asemenea lui rezultă că limba română s-a constituit fără să fi fost influenţată de prezenţa asupritorului.

  16. strigo,are – a se opri, a se odihni după arat; imposibilitatea certă de a se putea corela cu înţelesul verbului românesc a striga este încă o dovadă că deşi limba latină se aseamănă cu limba română cele două limbi s-au dezvoltat autonom. Asemenea omonime nu pot apărea în procesul unei presupuse latinizări.

  17. talpa, ae – cârtiţă, sobol; în acest caz şi talpa din limba română şi talpa din limba latină ating pământul, dar o conexiune logică directă între cele două concepte nu se poate face. Descoperirea, în viitor, a arhetipului comun de la care provin cele două concepte va pune în evidenţă aceeaşi dezvoltare autonomă a celor două limbi. Cuvântul este prelatin din moment ce în limba albaneză există cuvântul taban (tapal) cu multe sensuri pentru înţelesul de talpă.

  18. turma, ae – unitate de cavalerie; dacă ar fi fost împrumutat, cuvântul turmă ar fi fost atribuit mulţimilor de animale mari cum sunt cele de cai sau de bovine. Oaia spre deosebire de cal este scundă, iar turmele de oi nu au nimic din disciplina, viteza şi forţa unităţilor de cavalerie, şi nici nu există raţiuni care să explice mutaţia de sens, aşa încât înţelesul diferit al cuvântului turmă în cele două limbi este încă o dovadă că limba română şi limba latină s-au dezvoltat autonom. Pentru sensul de  

  19. una – împreună; dacă presupusa latinizare ne-ar fi oferit cuvântul una, ar fi absurd să se pretindă că vorbitorii limbii române ar fi îngreunat pronunţia prin adăugarea grupului de litere împre-, de unde rezultă că limba latină a prescurtat cuvântul după ce l-a preluat din limba română. Aici problema trebuie pusă tranşant. Ori există o contra-argumentaţie logică, ori se admite această explicaţie.

  20. urco, are – a mugi;  a urca şi a mugi sunt două verbe a căror înţelesuri nu pot fi corelate în nici un fel. Aşa dar, încă un dublet omonimic care probează că cele două limbi s-au dezvoltat autonom fără să se poată vorbi de dispariţia limbii dacilor în urma unui aşa zis proces de latinizare absolut incompatibil cu existenţa omonimelor româno-latine.

  21. ver, veris – primăvară; cuvântul latin s-a format prin segmentarea cuvântului românesc prelatin primăvară, din moment ce şi în limba albaneză există acelaşi tandem pranverë-verë prezent în multe locuţiuni verbale ca şi tandemul  primăvară-vară din limba română.

Prin extinderea şi aprofundarea cercetărilor se vor găsi şi alte cuvinte care să complecteze această primă listă de cuvinte, care se dovedeşte a fi, însă, suficientă pentru a respinge din punct de vedere lingvistic ideea că limba română ar fi rezltatul convieţuirii dintre asupritorii romani şi o mică parte din autohtonii ţării noastre. Dacă fiica mai mică ajunsă la maturitate îşi bate bine sora sau mama, asta nu înseamnă în nici un fel că prima le-a crescut şi le-a învăţat să vorbească pe celelalte două, ci că tulburată dintr-un motiv sau altul s-a întors asupra lor perturbându-le grav dezvoltarea, inclusiv cea spirituală.

 

Revenind la titlu vom arăta că punând dovezile pe masă, eroarea Şcolii Ardelene şi a latiniştilor, în general, nu mai poate dăinui nici din punct de vedere istoric, nici din punct de vedere ligvistic. Acesta este şi adevăratul motiv pentru care se evită sistematic deschidrea dezbaterii pe această temă. Cărţi ca ale domnilor Alexandru Badea şi Mihai Vinereanu sau ca ale domului Gabriel Gheorghe creator de şcoală prin rigoarea documentară dovedită, sunt trecute sub tăcere nu atât din comoditate cât din frică.

 

George Liviu TELEOACĂ                                             

E-mail: liviuteleoaca@yahoo.com 

 

Comentarii de la cititori

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'CU DOVEZILE PE MASĂ Dl Liviu TELEOACĂ'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Gabriela Marieta Secu'
4. Adresa Dvs. E-mail:gabrielamsecu@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.:'Frica? Nu, comoditatea, slugarnicia sunt poate factorii ce ne determina sa nu vedem logica adevarului... sa nu se supere vreo poarta, vreun imperiu... sa nu iesim din rand... ca de aia e libertate incatusata... ce mult mi-as dori sa avem (nu toti, macar cei care stiu bine a citi,) in biblioteca secreta a Vaticanului... eu nu cred ca toate documentele legate de adevarata istorie a stramosilor daci s-au pierdut asa cum sustin mai taoe cartile (scrise de invingatori-cuceritori)...
E trist ca aceste lucruri sunt spuse uneori de autori straini, cercetate... sustinute si de o mana de autori romani (trecuti sub tacere, sau ridiculizati) in vreme ce lingvistii nostrii tac sau spun definitii ce nu definesc nimic... si nu cred ca e vorba de frica, mai de graba de lipsa pasiunii fata de ceea ce ii reprezinta... de propriile radacini!!!'

 


 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)