HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

CU GÂNDUL LA BRÂNCOVEANU

Prof.Vasile Duma

Grafica - Ion Măldărescu

 

Cutremurător supliciul lui Constantin Brâncoveanu!  Comparabil, până la un punct, cu al lui Avraam din Vechiul Testament, căruia Dumnezeu îi cere să-şi sacrifice unicul fiu, pe Isaac, pentru a-i pune la încercare credinţa. Numai că, în timp ce Avram se bucură de graţia divină, salvându-şi fiul şi mântuindu-şi sufletul prin puterea credinţei, Brâncoveanu îşi duce calvarul până la capăt: cu inima sfâşâiată de durere vede cum sunt sacrificaţi fiii săi, pe altarul credinţei pierzându-şi, în cele din urmă, şi el viaţa. A fost Constantin Brâncoveanu un cavaler al credinţei? Sacrificiul său este expresia unei conştiinţe morale sau a uneia religioase? În semn de recunoaştere, Biserica Ortodoxă Română l-a trecut în rândul sfinţilor, iar poporul i-a făcut nemuritoare jertfa în versurile unei frumoase balade populare. Dincolo însă de vorbe, rămâne omul cu îndoielile şi remuşcările sale, cu disperarea şi singurătatea sa. Cât de singur trebuie să se fi simţit Brâncoveanu în acele zile de groază! Şi neputincios. El, domnul care a crezut că poate cumpăra cu bani nu numai pe funcţionarii corupţi ai Porţii, dar şi bunăvoinţa celui Atotputernic, construind biserici şi mănăstiri pe tot cuprinsul ţării, este acum slab, banii săi nu mai pot să-l scape, fiind, dimpotrivă, cap de acuzare („Că de mult ce eşti avut/ Bani de aur ai bătut/ Făr-a-ţi fi de mine teamă/ Făr-a vrea ca să-mi dai seamă”). Cât de surprins trebuie să fi fost când trimisul Înaltei Porţi i-a pus pe umeri năframa neagră de mătase, semn al mazilirii sale!(„Şi amar se spăimânta!”). Dar încă spera, încă nădăjduia că lucrurile vor lua o întorsătură favorabilă. Chiar ajuns împreună cu întreaga familie în Istanbul, el mai speră că va cumpăra încă o dată bunăvoinţa turcilor. Cât se înşela şi cât de mare trebuie să-i fi fost dezamăgirea când a văzut că turcii nu se mai mulţumesc cu banii săi, ci îl vor pe el, familia sa, numele, trecutul şi, mai ales, credinţa sa. La toate i se cere să renunţe, numai pentru a rămâne în viaţă. Teribilă alegere! Numai cine a fost pus să aleagă între viaţă şi moarte poate să înţeleagă. Aici stă măreţia lui Brâncoveanu.

           

Singur între zidurile temniţei, Brâncoveanu încă speră. Un înalt slujbaş turc dă semne că mai există scăpare: trecerea lui şi a întregii familii la religia islamică, în schimbul rămânerii în viaţă („Şi de vreai ca să mai fii/ Lasă legea creştinească/ Şi te dă-n legea turcească”). El însă nu poate accepta acest lucru şi refuză fără cea mai mică ezitare. Turcul pleacă, dar îi lasă încă timp de gândire. Brâncoveanu rămâne iarăşi singur între zidurile închisorii. Zilele se scurg greu, a trecut o săptămână, apoi o lună, şi nicio schimbare. Turcii aşteaptă, nedumeriţi de încăpăţânarea acestui om. Printre prietenii săi otomani, care în amintirea vremurilor de altădată vor să-i vină în ajutor, se vor fi găsit probabil câţiva care îi fac vizite, gândind că poate îl vor îndupleca, dacă nu pentru el, atunci de dragul familiei, al copiilor, a căror viaţă nu trebuie să se curme atât de repede. Dar Brâncoveanu râmâne neclintit, nimeni nu ştie ce se petrece în mintea lui, nimeni nu bănuieşte ce-i în sufletul său.

 

 

Singur între zidurile temniţei, Brâncoveanu încă speră. A mai trecut o lună şi e vară pe malurile Bosforului. Prin fereastra mică cu zăbrele, priveşte albastrul înalt al cerului, în care se oglindeşte marea, pe care însă nu o poate vedea. Şi dintr-o dată se simte nesemnificativ, un fir de nisip luat de valuri („De-am fost mare pre pământ/, Cată-acum de vezi ce sunt!”). Încearcă să-şi aducă aminte culoarea cerului de acasă, dar nu reuşeşte. Şi durerea care mocneşte în inima sa îl fulgeră din cap până-n picioare. Şi, pentru a câta oară, gândul care îl chinuie cel mai mult îl doboară pe lespezile reci de piatră, cu capul sprijinit între palme: are el dreptul de a hotărî în numele copiilor săi, dacă să trăiască sau să moară? Simte cum deznădejdea îl copleşeşte şi, cu ochii scăldaţi în lacrimi, repetă murmurând: „Doamne, ia piatra asta de pe umerii mei!” Şi lacrimi de durere i se preling uşor pe barba încărunţită, altădată tunsă cu grijă, acum stufoasă. Cu dosul palmelor, suspinând, îşi şterge ochii şi privirea îi zboară dintr-o dată spre imensitatea albastră a cerului, din care el nu poate vedea decât un petic prin freastra mică cu zăbrele. Şi nu ştie de ce, dar simte nevoia de a se apropia mai mult de fereastră, ca şi cum ar vrea să fie mai aproape de EL. Şovăielnic, se ridică şi, cu spinarea încovoiată, sprijinindu-se cu o mână de zid, se apropie temător de EL. Simte că este acolo undeva, nici el nu ştie unde, şi îl aşteaptă. Iată-l sub fereastra îngustă, pe care încearcă să se uite, înălţându-şi amândouă mâinile şi sprijinindu-le de peretele rece. Şi, stând aşa nemişcat, se simte de parcă ar fi bătut în cuie pe o cruce, vrea să spună o rugăciune, dar singurul cuvânt care îi vine în minte e „Doamne”, pe care îl tot repetă, la început abia şoptit, apoi mai tare, şi simte dintr-o dată o căldură necunoscută învăluindu-i trupul, şi o rază răzleaţă de soare îi scaldă obrazul.

 

Singur între zidurile temniţei, Brâncoveanu a încetat să mai spere. Au trecut patru luni de când se află acolo, în curând are să facă şaizeci de ani, pe 15 august, de Sfântă Maria Mare, şi, privind in urmă, nu are decât sentimentul că a făcut ce trebuia să facă. Nu-şi reproşează nimic, dar regretă că trebuie să-şi încheie călătoria pământească pe pământ străin. Îşi simte sufletul gol, ca şi cum nu l-ar mai interesa ce se întâmplă de acum încolo. Doar gândul la copiii săi îl face să se  cutremure, nu atât pentru viaţa curmată atât de timpuriu, cât pentru clipele de groază prin care vor trece când va veni momentul sfârşitului. Simte că acesta se apropie, încă nu ştie cum se va întâmpla, dar e convins că turcii nu se vor îndura de ei. Pedepsindu-i pe ei în chipul cel mai crud cu putinţă, vor să-l pedepsească pe el, să-i pedepsească trufia şi tăria credinţei, pe care nu au putut să le îngenuncheze.

 

Singur între zidurile temniţei, Brâncoveanu face şaizeci de ani. E dimineaţa de 15 august 1714, ultima dimineaţă, dar el nu ştie acest lucru. Şi la fel ca în ultimele patru luni, după ce îşi zice rugăciunea, se apropie de fereastră şi priveşte cu ochii pierduţi seninul netulburat al cerului. Mintea i-a devenit greoaie, ca şi trupul. Se simte mai bătrân ca oricând şi aproape că nu mai îndrăzneşte să se gândească la viitor. Chiar şi speranţa pare să fi murit în el. Numai credinţa i-a rămas vie, o flacără care îi încălzeşte inima şi-i întăreşte cugetul. De când s-a sculat, are un sentiment ciudat, ceva nedesluşit îl îndeamnă să fie tare, aşa cum a fost în ultimele luni, poate chiar mai mult. Îl ajută şi sunetul clopotelor, care vestesc săvârşirea Sfintei Liturghii. Ascultându-le înfrigurat, se simte mândru că este creştin şi-i mulţumeşte Celui de Sus că i-a dat puterea de a rezista. Când au venit să-l ia, nu a fost deloc mirat, nici nu a întrebat unde il duc- el îşi încheiase socotelile cu lumea aceasta. Înaintea butucului si a călăului cu securea în mână, a simţit o forţă puternică punând stăpânire pe el. Atunci a ştiut că drum de întoarcere nu mai este şi s-a rugat ca şi copiii să aibă puterea de a rezista. Lângă fiii săi care împărtăşeau aceeaşi soartă cu el, Brâncoveanu nu se mai simte singur. Sentimentul de mândrie rănită, care l-a torturat neîncetat în toata această perioadă, este acum înlocuit cu măndria semeaţă a celui care a pierdut totul, pentru a câştiga TOTUL. Priveşte în jur şi vede feţe schimonosite de plăcerea de a-l vedea îngenunchiat, destul cât să-l facă să nu le dea satisfacţie. Nu le dă satisfacţie nici după ce cade capul lui Constantin, fiul cel mare, nici după ce sfârşesc Ştefan şi Radu. S-a simţit tare, fiindcă şi ei au fost tari până la capăt, dar Matei îl pune la grea încercare: „Dă-mi voie să-mi trăiesc tinereţea. Mai bine vreau să fiu mahomedan, decât să mor nevinovat.”. Nu dă însă înapoi, iar cuvintele pe care i le spune acestuia „Mai bine să mori în legea creştinească, decât să te faci păgân, lepădându-te de Iisus Hristos pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ”  sunt mai mult pentru el, având nevoie de o ultimă îmbărbătare. Când i-a venit şi lui rândul, după ce a privit rece la cei din jurul său, poate că şi-a  înălţat ochii spre cer şi a rostit în adâncul sufletului ca Iisus pe cruce: „Doamne Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?”  Apoi şi-a pus capul pe butucul pe care sângele copiilor săi încă era cald...  

 

Prof. Vasile Duma

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Vizualizare comfortabilă cu diacritice:  Bara de sus - clic pe Vizualizare - clic pe Codare caractere - apoi pe Detecatre automata - ultima optiune: Universala

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com