Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Cucerirea Timișoarei de către turci (Iulie 1552)

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu
 
Represiunea sângeroasă şi măsurile draconice luate de nobilimea maghiară, după înfrângerea, în vara anului 1514 (chiar sub zidurile Timişoarei), a răsculaţilor conduşi de Gheorghe Doja[1], au contribuit la scăderea dramatică a capacităţii de apărare a cetăţii timişene. Faptul că iobagii nu mai puteau să facă parte din garnizoana acesteia sau din oastea comitatului a atras după sine, cum era de aşteptat, defecţiuni grave în organizarea militară a provinciei bănăţene şi implicit o slăbire a forţei de rezistenţă a Regatului Ungar în faţa expansiunii otomane[2].

Toate acestea se petrec într-o vreme în care pericolul turcesc se amplifică. Acum, sultanul Soliman Magnificul[3] reia atacurile împotriva Ungariei, cucerind Sabacul şi asediind, în 1521,  Belgradul[4]. În această împrejurare, padişahul îl trimite pe Mehmed Hyde în fruntea unei corp expediţionar, numărând 40.000 de războinici, în direcţia Timişoarei, cu scopul de a împiedica trupele creştine din Banat să intervină în sprijinul Belgradului[5]. După ce traversează Dunărea pe la Palanca şi Panciova, osmanlâii înaintează nestingheriţi până la Peciul Nou unde, totuşi, sunt stopaţi[6]. Retrăgându-se spre Belgrad, invadatorii jefuiesc totul în cale, pustiind întreaga regiune pe care o străbat[7].
Cucerind Belgradul, la 29 august 1521[8], turcii întreprind, în anul următor, o nouă expediţie în Banat, stăvilită şi ea tot la Peciul Nou[9]. Şi de această dată, comitatul timişan este prădat crunt, păgânii punând mâna pe o mulţime de vite şi luând în robie peste 1.500 de localnici[10]. După toate aceste evenimente, viața orașului Timișoara va avea foarte mult de suferit[11].
Slăbită, ca urmare a numeroaselor confruntări cu oștile Islamului, dar şi de măsurile deosebit de aspre luate împotriva ţărănimii după evenimentele din 1514 (măsuri ce o vor lipsi de cea mai mare parte a potenţialului său militar)[12], armata maghiară este zdrobită de otomani la Mohacs, în 29 august 1526[13], ocazie cu care însuşi regele Ludovic al II-lea[14] piere în luptă, iar Buda este ocupată la scurt timp (pe 11 septembrie) de trupele turceşti[15].

În anii care au urmat vor avea loc confruntări sângeroase între Ioan Zápolya[16] și Ferdinand de Habsburg[17] pentru preluarea coroanei Sfântului Ştefan, ce vor influenţa negativ şi situaţia Timişoarei[18]. În anul 1529, Zápolya solicită sprijinul otomanilor[19], care ocupă iarăşi (în 8 septembrie 1529) Buda[20], „reinstalându-1 aici ca rege al Ungariei pe protejatul lor”[21]. Luptele cu imperialii continuă până la 24 februarie 1538 (în conflict intervenind şi domnul Moldovei, Petru Rareş[22]), când între beligeranţi se ajunge la un consens, ratificându-se, la Oradea, o pace prin care se hotăra ca Ungaria Răsăriteană și Transilvania să intre în stăpânirea viageră a lui Zápolya, urmând ca, după moartea sa, întreg Regatul Maghiar (inclusiv voievodatul intracarpatic) să revină lui Ferdinand de Habsburg sau urmaşilor săi[23].
După decesul lui Ioan Zápolya (survenit la 22 iulie 1540)[24], Înalta Poartă Otomană acordă tronul Ungariei fiului acestuia, Ioan al II-lea Sigismund Zápolya[25] care, minor fiind, va domni sub regenţa mamei sale Isabella,  dar şi sub cârmuirea reală a lui George Martinuzzi[26].

Peste un an, mai precis la 29 august 1541, turcii ocupă din nou Buda, care devine reşedinţă a paşalâcului cu acelaşi nume, apărut ca urmare a transformării în provincie otomană a Ungariei Centrale[27]. Comitatele din vestul şi nord-vestul ţării vor rămâne în stăpânirea Habsburgilor, iar Transilvania voievodală, Banatul şi Partium (Crişana, Sătmar, Maramureş etc.) vor alcătui un principat autonom sub suzeranitatea Înaltei Porţi[28].

În anul 1551, armatele imperiale conduse de generalul-conte Gianbattista Castaldo[29] ocupă Transilvania şi Banatul[30], împrejurare în care comitele de atunci al Timişoarei, Petru Petrovici (care deţinea şi funcţiile de ban al Caransebeşului şi comandant general al oştilor partidei lui Zápolya din Banat)[31], este înlocuit cu Ştefan de Losoncz, partizanul imperialilor[32]. Ferdinand de Habsburg solicită sultanului recunoaşterea noii situaţii, dar acesta refuză[33] şi, în octombrie 1551, trupele turceşti, conduse de sangeacbeii[34] de Seghedin şi Semendria, cărora li se vor  adăuga oștile Moldovei şi Ţării Româneşti (silite să se alăture corpului expediţionar otoman), pătrund în Transilvania[35].

Cetatea Timişoarei se confruntă, acum, cu o situaţie disperată, căci, după o perioadă de relativă securitate asigurată de stăpânirea Banatului de către tabăra zapolyană (sprijinită de turci), trecerea acesteia sub controlul imperialilor face ca zona să devină teatru de război între creştini şi musulmani. Toate acestea se întâmplă pe fundalul unei decăderi a sistemului defensiv al frontierelor bănăţene şi a slăbirii evidente a garnizoanei timişorene şi a oastei comitatului timişan[36].

Bun cunoscător al acestor realităţi, Petru Petrovici îl va preveni pe noul comandant Ştefan de Losoncz, atunci când îi va preda cheile oraşului, asupra situaţiei militare precare pe care o prelua, afirmând că: „mă oblig să fiu grăjdarul şi să curăţ caii aceluia care va putea apăra locul acesta de turci timp de trei ani”[37].

Informat de Petrovici asupra evenimentelor, padişahul îi ordonă lui Sököllü Mehmed (sau Mohamed) Pașa, beglerbegul[38] Rumeliei[39](„cu titlul de Macaristan serdari”, adică „serdarul[40] Ungariei”)[41], „întărit și de forțele vizirului Mahmud Paşa”[42], să atace trupele imperiale din Banat cu o forţă armată de cca. 80.000 de oameni şi 50 de tunuri[43]. Aceştia ocupă mai multe cetăţi bănăţene şi se îndreaptă spre Timişoara pe care încep să o asedieze la 13 octombrie 1551[44]. Garnizoana cetăţii, numărând 3.570 de soldaţi (2.020 călăreţi şi 1.550 pedestraşi), în majoritate mercenari aflaţi în solda împăratului de la Viena, era comandată de Ştefan de Losoncz[45]. Acesta ia o serie de măsuri de fortificare a principalelor puncte de apărare şi a intrărilor în cetate în scopul întăririi sistemului defensiv timişorean[46]. La rândul lor, turcii se fortifică la poarta de nord şi încep un bombardament intens asupra cetăţii[47]. Somaţi să capituleze, creştinii refuză, fapt ce îi determină pe asediatori să încercuiască complet Timişoara[48]. Sperând ca, printr-un asalt, să pătrundă în cetate, otomanii îşi îndreaptă loviturile artileriei în special asupra zidurilor sudice, considerate mai vulnerabile[49]. Trupele creştine, ce apărau „Insula”[50], vor opune însă o aprigă rezistenţă şi, abia după ce sunt distruse mai multe case, ei le vor incendia pe cele rămase întregi şi se vor retrage în cetate[51]. În aceste condiţii, invadatorii încearcă să străpungă apărarea creştină în zona porţii de lângă „Turnul de apă”[52], puternic fortificată şi deservită de o numeroasă unitate militară imperială[53]. Toate încercările de asalt ale turcilor sunt însă respinse sistematic cu mari pierderi în rândurile acestora (cauzate şi de desele incursiuni executate de asediaţi în afara zidurilor)[54]. Populaţia oraşului, în majoritate românească, participă activ la rezistenţă, sprijinind substanţial pe apărătorii cetăţii[55]. O dovadă concludentă a acestui fapt o constituie mulţimea scrisorilor în limba română pe care osmanlâii le-au aruncat, în vârful săgeţilor, localnicilor, scrisori ce cuprindeau somaţii prin care se cerea încetarea ostilităților şi predarea cetăţii[56]. Aportul populaţiei civile explică, în bună parte, eroica rezistență a creştinilor în condiţiile în care existau neînțelegeri între căpeteniile militare ale Timişoarei, garnizoana acesteia avea efective reduse, iar superioritatea numerică şi în armament a turcilor era covârşitoare[57].

 Realizând situaţia complicată, în care se afla din cauza dificultăților întâmpinate în a lua  cu asalt și a cuceri Timișoara, rezistenţei înverşunate a apărătorilor cetății (atât a militarilor cât și a populaţiei civile) şi nefiind pregătit pentru o campanie de iarnă, Mehmed Sököllü ridică asediul, la 27 octombrie 1551, întorcându-se la Belgrad[58]. Pe tot parcursul retragerii sale, armata turcă a fost  urmărită de cavaleria imperială, condusă de Ştefan de Losoncz, care-i atacă ariergarda[59]. După retragerea turcilor şi recucerirea unor cetăţi bănăţene, reizbucnesc neînţelegerile dintre comandanţii imperiali, la care se adaugă nemulţumirea populaţiei oraşului şi a comitatului faţă de jafurile şi atrocităţile la care se dedaseră mercenarii străini ale căror solde nu fuseseră achitate[60]. Acum se fac noi întăriri la cetate, în special în zona porţii de est şi la „Turnul de apă”[61]. De asemenea, este consolidat zidul nordic care, în plus, este împrejmuit cu garduri din sârmă ghimpată. Se sapă încă două şanţuri pentru apărarea „Insulei”, cetăţii şi „Turnului de apă”. În Timişoara sunt aduse mai multe unităţi militare, printre care şi cele ale nobililor români Balint şi Ion Moga din Caransebeş, efectivele garnizoanei rămânând, în continuare, reduse numeric (fiind mai mici decât în vremea asediului din octombrie 1551), ele însumând doar 2.310 soldaţi (dintre care cca. 400 erau mercenari de origine spaniolă, italiană, cehă şi germană, comandaţi de spaniolul Alfonso Perez)[62].

Între timp, o mare armată otomană, alcătuită din 160.000 de oşteni şi comandată de al doilea vizir[63] al Înaltei Porţi, Kara Ahmed Pașa[64], traversează Dunărea şi înaintează spre Timişoara[65]. Seraskierul turc[66] îşi ridică tabăra la o distanţă de 5 ore de cetatea Timişoara, trimiţându-1 pe Mehmed Sökölü (cel care condusese asediul din anul anterior), în fruntea a 1.500 de spahii cu misiunea de a recunoaşte poziţiile si situaţia garnizoanei timişorene[67]. Această mare unitate este însă înfrântă cu mari pierderi din rândurile sale, în 24 iunie[68]. Cu această ocazie, creştinii iau 20 de prizonieri de la care obţin informaţii preţioase referitoare la starea, efectivele şi planurile otomanilor[69]. A doua zi, pe 25 iunie 1552, Ştefan de Losoncz atacă şi înfrânge avangarda oştirii turceşti[70]. La 27 iunie, Ahmed Pașa ajunge cu cea mai mare parte a forţelor sale militare la Timişoara, împresurând-o[71]. Turcii încep să ridice întărituri în faţa porţii răsăritene, a celei nordice şi în dreptul zidurilor de la nord[72]. Dispunând de o artilerie foarte puternică, otomanii declanșează un intens bombardament asupra cetății  şi oraşului, distrugând numeroase clădiri[73]. Trupele creştine ce apărau „Insula” se retrag, restul caselor fiind incendiate, iar podul, ce facea legătura dintre „Insulă” şi cetate, aruncat în aer de către apărători[74].
După patru zile de bombardament (ce a provocat breşe în ziduri, reparate noaptea de asediaţi), otomanii declanşează asaltul, reuşind să ocupe spărturile produse în zidul de est[75]. Acum ei încearcă să intre în cetate, ocazie cu care se încinge o luptă disperată în şanţul de apărare al acesteia[76]. „Turcii sunt, în cele din urmă, respinşi, lăsând pe câmpul de bătaie peste 2.000 de morţi şi răniţi şi pe însuşi Mustafa Tembel, beiul de Nicopole (cel care comandase acţiunea)”[77]. Moare, de asemenea, lovit fiind de un glonte (în timp ce observa mişcările turcilor, de pe o colină, din dreptul porţii răsăritene) şi căpitanul spaniol Castelluvio[78].

În 6 iulie are loc un nou asalt turcesc care este şi el respins[79]. Situaţia asediaţilor ajunsese la un punct foarte critic, ei fiind nevoiţi să facă faţă unui permanent tir de artilerie şi unor atacatori care dispuneau de o superioritate numerică copleşitoare[80]. Deşi rezistă cu dârzenie, creştinii suferă, la rându-le, pierderi serioase pe care, din păcate,  nu pot să le înlocuiască[81]. „Numeroasele solicitări de sprijin militar expediate prin soli travestiţi (care au reuşit astfel să străbată pe timp de noapte liniile inamice) rămân fără rezultat”[82]. Astfel, generalul Aldana, căpetenia trupelor imperiale din Lipova, refuză să trimită ajutoare (deși superiorul său, generalul Castaldo, îi trimisese câteva mii de oșteni, tocmai pentru a porni în sprijinul asediaților de la Timișoara)[83], iar un detaşament alcătuit din 1.000 de soldaţi, trimişi de la Arad, este lichidat de otomani mai înainte de a se apropia de Timişoara[84]. Dacă până atunci apărarea cetăţii timişorene era uşurată şi de condiţiile naturale, în special de mlaştinile şi apele Begheiului şi ale Timişului, acum, în luna iulie, mlaştinile încep să sece, favorizându-i pe atacanţi, care, utilizând scânduri şi bârne, vor ajunge până sub zidurile cetăţii[85]. „La 25 iulie, «Turnul de apă», situat între cetate şi oraş, este distrus parţial[86], turcii declanşând un asalt general (care a durat 5 ore), împrejurare în care pier 3.000 de păgâni şi 113 creştini”[87]. A doua zi, asaltul este reluat cu o intensitate sporită şi cu toată dârza rezistenţă opusă de trupele garnizoanei timişene, ce apărau „Turnul de apă”, otomanii reușesc (ce-i drept cu mari pierderi) să îl ocupe, silindu-i pe apărători să se retragă între zidurile cetăţii[88]. Prin această acţiune, legătura dintre cetate şi oraş a fost întreruptă[89]. La 27 iulie, Ahmed Paşa somează din nou pe creştini să se predea (le-o mai ceruse și în 12 iulie, dar fusese refuzat, Losoncz declarând într-o scrisoare că: „așteptăm voioși ceasul în care trebuie să ne plătim ultima datorie”[90]), fagăduindu-le în schimb libertatea[91]. Totodată, o delegaţie a orăşenilor, însoţită de o escortă turcească, îi solicită lui Losoncz să accepte propunerea căpeteniei otomane, pentru a nu pune în pericol viaţa civililor şi militarilor[92]. Ameninţători, lefegiii spanioli şi germani cer acelaşi lucru, fapt ce-1 determină, în cele din urmă, pe comandantul garnizoanei să înceapă tratativele[93]. Cu această ocazie Losoncz solicită trecerea liberă pentru soldaţii săi şi păstrarea armelor şi a steagurilor. Ahmed Pașa este de acord cu aceste condiţii, semnând chiar un document (numit emânetnâme) prin care se obliga, sub prestare de jurământ, să le respecte, promiţând chiar şi căruţele necesare pentru bagajele garnizoanei şi o numeroasă gardă care să asigure creştinilor securitatea[94]. În actul respectiv, perfidul paşă se mai obliga să întreprindă măsuri prin care să se asigure protecția vieţii şi a avutului populaţiei civile, ce ar fi dorit să rămână în oraş[95]. Evacuarea Timişoarei a avut loc la 30 iulie 1552, când atât militarii cât şi civilii vor părăsi fortificaţia şi urbea timişană, trecând printr-un culoar alcătuit din două şiruri de ieniceri[96]. Odată ce apărătorii au ieşit pe poarta Lipovei (Praiko), otomanii încalcă înţelegerea, atacându-i[97]. Aici, izbucneşte o confruntare sângeroasă între turci şi creştini, finalizată prin masacrarea, în totalitate, a garnizoanei timişorene şi rănirea comandantului său, care este capturat şi dus în faţa lui Ahmed Pașa[98]. Ștefan de Losoncz îi va reproşa vehement vizirului otoman lipsa de scrupule şi nerespectarea înţelegerii. Drept răspuns, acesta îi va aduce, însă,  aminte că şi imperialii procedaseră la fel cu Ulama Paşa, când acesta le predase Lipova[99]. După aceea, comandantul turc va porunci ca Losoncz să fie decapitat, iar pielea capului, jupuită şi umplută cu iarbă moale, să fie trimisă padişahului[100]. De asemenea, craniul viteazului comite de Timiș a fost înfipt în vârful unei suliţe și expus la intrarea în cetate[101]. În continuare, orăşenii au fost obligaţi ca, împreună cu avutul lor, să revină în oraş, turcii ocupând întreaga Timişoară[102]. Speriate de ştirea capitulării Timişoarei şi a măcelăririi garnizoanei acesteia, trupele imperiale aflate în celelalte forturi bănăţene le vor evacua în grabă sau se vor preda[103]. Generalul Aldana – despre care Castaldo afirma că este „cel mai mizerabil om din lume” – va fugi în Transilvania, permiţând, din păcate,  turcilor să cucerească fară luptă Lipova, Şoimuş şi alte cetăţi[104]. În scurt timp, o bună parte a Banatului va fi ocupată de turci şi, după mai bine de un veac şi jumătate de rezistenţă antiotomană, o întinsă zonă din ținutul bănățean va deveni provincie turcească, organizându-se, astfel, o nouă mare unitate administrativ-teritorială și militară numită Temeșvar eyaleti (vilayeti)[105], adică eialetul (sau vilaietul)[106] Timișoarei, care „cuprindea câmpia Banatului de la Dunăre la Tisa până aproape de Lugoj-Caransebeș, trecând dincolo de Mureș până la Crișul Alb”[107]. În cetatea timişană este instalată acum o numeroasă garnizoană, condusă de fostul beglerbeg de Buda, Kasim Paşa, supranumit „Gazi” (care se traduce în românește prin „Eroul” sau „Viteazul”)[108], devenit cel dintâi cârmuitor al Paşalâcului de Timișoara[109].
Stăpânirea turcească asupra Timișoarei va fi înlăturată abia peste 164 de ani (în care „suspinasă subt greul jug turcesc”)[110], mai exact în octombrie 1716, când armata imperială a Habsburgilor, condusă de prințul Eugeniu de Savoya[111], va reuși să determine garnizoana otomană, după un asediu ce a durat 48 de zile (din 16 august până în 12 octombrie 1716)[112], să ridice „steagul alb pră vârful verchelor (catargelor - n.n.T.C. ) cetății a flutura”[113] în semn de capitulare[114]. Turcii vor părăsi Timișoara („cu muerile și copiii lor”[115], conducătorul oștilor împăratului de la Viena dispunând să le fie asigurate „pentru averi, efecte, de a-și duce, 1.000 de cară pentru ei gata să fie”[116], iar pentru a se convinge că  vor respecta termenii capitulării, mai multe  detașamente austriece de cavalerie, pe „ostașii turcești, călare sau pedestri, cu armele, de sus și de jos și cu steagurile zburând, cu muzica sa să iasă și pre ei pi la Panciova păn la Borcea, la ciamuri, în marginea Dunării, să-i petreacă”[117]) în 17 octombrie, iar intrarea trupelor creștine în cetate va avea loc în 18 octombrie[118]. Exemplul garnizoanei turcești din Timișoara va fi urmat, în scurt timp, și de celelalte aflate pe teritoriul Banatului, trupele sultanului (cu arme, steaguri și bagaje)[119], împreună cu populația turcească civilă (și bunurile mobile ale acesteia)[120] retrăgându-se la sud de Dunăre[121].

Recunoașterea „de iure” a faptului că Banatul Timișoarei intrase deja în componența Sfântului Imperiu Roman de Neam German va avea loc, însă, abia peste aproape doi ani, atunci când se va încheia războiul turco-austriac (ce începuse în 26 aprilie 1716[122], când, în urma unui ultimatum[123] înaintat Sublimei Porți de către prințul Eugeniu de Savoya, sultanul Ahmed al III-lea[124] va proclama „războiul sfânt”[125] împotriva împăratului „ghiaur[126] de la Beçi[127]”) se va semna, la 21 iulie 1718, între cele două puteri beligerante Tratatul de la Passarowitz[128], prin care se consfințea „o situație existentă deja «de facto» și anume stăpânirea Casei de Habsburg asupra întregului Banat istoric (cu hotarele delimitate la nord, de cursul Mureșului, la vest, de cel al Tisei, la sud, de Dunăre, iar la est, de vechile hotare de pe culmile montane, spre Ardeal și Țara Românească)[129], precum și asupra Belgradului cu cea mai mare parte a Serbiei”[130].
Conștientizând deosebita însemnătate ce o reprezenta, pentru consolidarea puterii centrale a Monarhiei habsburgice, exercitarea de către aceasta a unui control direct asupra Banatului, încă de la început prințul Eugeniu de Savoya, însuși, a militat pentru ca acest străvechi ținut românesc „să fie organizat și guvernat în așa fel încât să aducă «folos în aceeași măsură Casei imperiale, cât și să fie spre binele celor guvernați»”[131], sfătuindu-l pe împărat în acest sens.

Dându-și seama că așa stăteau lucrurile, acesta va decide, în urma unei ședințe de guvern  ținută în secret, la 25 iulie 1718, ca Banatul să dobândească „statutul unui domeniu al Coroanei și Camerei imperiale, administrat nemijlocit de forurile aulice de la Viena prin intermediul administrației provinciale”[132], hotărârea lui Carol al VI-lea de Habsburg bazându-se pe temeinice și solide argumente de ordin politic, economic și militar[133].

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU
 

[1]Gheorghe Doja (Dózsa György) s-a născut pe la 1477, în localitatea Dalnic (situată în actualul județ Covasna), într-o familie de primipili, adică mici nobili secui (după alte opinii, el era de origine țărănească, fiind înnobilat pentru vitejia arătată pe câmpul de luptă, priceperea dovedită în mânuirea armelor și destoinicia de care a dat dovadă în conducerea trupelor avute sub comanda sa în timpul luptelor purtate de oștile maghiare împotriva Imperiului Otoman). Gheorghe Doja și-a petrecut copilăria și tinerețea la Dalnic și Ghindari. A participat, în 1506, la o puternică răscoală a secuilor (cauzată de nerespectarea vechilor drepturi și libertăți ale acestora de către nobilimea și regalitatea maghiară), motiv pentru care autoritățile statului feudal ungar l-au caracterizat, într-un document de epocă, drept „tâlhar cunoscut în întreg regatul Transilvaniei”. Bravura demonstrată mai apoi în confruntările cu turcii otomani i-au adus, până la urmă, iertarea. Moare, la 20 iulie 1514, fiind executat în chinuri groaznice la Timișoara, după înfrângerea suferită aici de oastea răsculaților condusă de el și căderea sa în captivitatea magnaților maghiari (Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 148, 151-152; Istoria Transilvaniei, vol. I [până la 1541], coordonatori: Ioan-Aurel Pop și Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 327, 329; Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară,  București, 1986, p. 454, 458; Istoria României. Compendiu, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 142, 143-144).
[2]Ioan-Aurel Pop, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în sec. XII-XVI, în O istorie  a românilor (studii critice), Editura Fundaţia Culturală Română. Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p.123.
[3]Süleyman (Suleiman sau Soliman, în transcriere românească) Kanuni (adică „Legiuitorul”) sau Muhteșem (adică „Magnificul”) a fost fiul sultanului Selim I Yavuz (adică „Durul”, care a domnit între 25 aprilie 1512 și 21 septembrie 1520) și a condus Imperiul Otoman (care sub guvernarea lui a atins maxima sa expansiune teritorială) din 30 septembrie 1520 până în 6/7 septembrie 1566 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 381).
[4]Ibidem, p. 184.
[5]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, Timişoara, 1969, p. 55.
[6]Ibidem, p. 56.
[7]Ibidem.
[8]Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 184.
[9]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 56.
[10]Ibidem.
[11] Lénart Böhm, Bánság külön története (Istoria Banatului), vol. I, Pesta, 1867, p. 208; I. Preyer, Monographie der königlichen Freistadt Temesvar, Timișoara, 1853,  p. 23 (o ediție mai recentă a acestui volum a apărut în 1995, la Editura Amarcord din Timișoara).                                      
[12]Tiberiu Ciobanu, 500 de ani de la izbucnirea războiului țărănesc condus de Gheorghe Doja, în „Columna 2000”, Anul XV, nr. 57-58 (ianuarie-iunie), Editura Eurostampa, Timișoara, 2014, p. 33.
[13]Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 122; Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 173.
[14] Ludovic al II-lea Jagiello a fost rege al Ungariei și al Boiemiei din 1516 până în 1526 (Istoria lumii în date, p. 564; Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educațional, București, 2003, p. 833).
[15]Aurel Decei, op.cit., p. 173-174; Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 184.
[16]  Ioan I Zápolya a fost voievodul Transilvaniei între 1510-1526, iar din 1526 până în 22 iulie 1540 (când se va stinge din viață) și rege al Ungariei Răsăritene, fiind încoronat ca atare, în 10 noiembrie 1526, la Alba Regală, cu sprijinul turcilor  (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 117, 120 și 461; Istoria lumii în date, p. 564 și 570).
[17] Ferdinand I de Habsburg a fost rege al Boemiei și al Ungariei (al cărei suveran a fost ales de Dieta de la Pozsony [Bratislava de astăzi] la 17 decembrie 1526 [Istoria României în date, p.117], guvernând-o până în 1563 [Istoria lumii în date, p. 564], însă stăpânind doar nordul și apusul acesteia [ Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 389; Mustafa Ali Mehmed, Documente turcești privind istoria României, vol. I [1455-1774], Editura Academiei R.S.R., București, 1976, p. 33]) din 1526 (Enciclopedie de istorie universală, p. 611), iar din 1556 până în 1564 (când se va stinge din viață), el a devenit și împărat al Imperiului Romano-German, urmând la tron fratelui său Carol al V-lea, ce a domnit, la rându-i, între 1519-1556 (Istoria lumii în date, p. 561; Enciclopedie de istorie universală, p. 611).
[18]Tiberiu Ciobanu, 450 de ani de la cucerirea Timișoarei de către turci, în „Patrimonium Banaticum”, vol. I, Editura Artpress, Timișoara, 2002, p.146.
[19]Ibidem.
[20]Istoria României în date, p. 118.
[21]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 146.
[22] Petru Rareș a fost fiul nelegitim al lui Ștefan cel Mare (ce a cârmuit cu cinste „Moldovlahia” din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504-Istoria României în date, p. 457) și a domnit asupra statului medieval românesc est-carpatin din ianuarie (după 14) 1527 până în 18 septembrie 1538 și din februarie 1541 până în 3 septembrie 1546 (Ibidem).
[23]Istoria Românilor, vol. IV, p. 506; Istoria României în date, p. 119.
[24]Ibidem, p. 120.
[25] Ioan al II-lea Sigismund Zápolya a fost fiul lui Ioan I Zápolya. La moartea tatălui său, sultanul l-a numit rege al Ungariei (bineînțeles, stăpânind doar peste partea răsăriteană a acesteia) și voievod al Transilvaniei  (cu titlul de principe), pe care le-a guvernat între 1540 (Transilvania din 1541)-1551 și din 15 octombrie 1556 până în 1559 (sub tutela mamei sale, regina Isabella, văduva lui Ioan Zápolya), iar din 1559 până în 14 martie 1571, singur (Istoria României în date, p. 120 și 461; Istoria lumii în date, p. 564 și 570).
[26]Ibidem, p. 508. Gheorghe sau George Martinuzzi (1482-1551), pe numele său de familie Utesenić sau Utješenović (ce făcea parte din mica nobilime croată), a fost, inițial, un simplu călugăr catolic, care, datorită calităților sale excepționale, va avansa în ierarhia Bisericii Romano-Catolice devenind, rând pe rând, abate al Mănăstirii de la Cluj-Mănăştur, episcop de Oradea, arhiepiscop de Strigonium și, în cele din urmă, cardinal. Pe lângă faptul că a deținut înalte funcții ecleziastice, el va ajunge și un important om politic, exercitând, la început, dregătoria de tezaurar (vistiernic) a lui Ioan I Zápolya. Apoi va deveni chiar guvernator al Transilvaniei (între 1541-1551, perioadă în care Ioan al II-lea Sigismund Zápolya – pe care l-a și ajutat să ajungă rege al Ungariei și voievod [cu titlul de principe] al Marelui Principat intracarpatic după moartea tatălui său – a fost minor). După ce va guverna Transilvania în numele lui Ioan al II-lea Sigismund Zápolya și al mamei acestuia, regina Isabella (văduva fostului său stăpân și protector Ioan I Zápolya), Martinuzzi îi va convinge pe aceștia, în 21 iulie 1551, să o cedeze lui Ferdinand I de Habsburg în schimbul ducatelor Oppeln și Ratibor (aflate sub stăpânire austriacă și care aduceau un venit anual de 25.000 de florini) și a sumei de 100.000 de florini, el fiind recompensat,  pentru această „mediere” cu Arhiepiscopia de Strigonium, cu titlul de voievod al Transilvaniei și cu cel de cardinal (pe care Ferdinand de Habsburg reușise să-l obțină din partea Papei de la Roma, Iuliu al III-lea, ce a „păstorit” creștinătatea catolică între 1550 și 1555-Istoria lumii în date, p. 556), păstrându-și, totodată, și funcțiile și domeniile deținute până atunci. Din iulie 1551, generalul Castaldo și  Toma Nádasady vor fi desemnați de Ferdinand de Habsburg drept comisari imperiali pentru Transilvania, George Martinuzzi rămânând, în continuare, diriguitorul statului transilvan până în 17 decembrie 1551, când va fi asasinat (în castelul său de la Vinţul de Jos) din ordinul lui Castaldo (care a acţionat, la rându-i, din porunca Curţii de la Viena), ca urmare a faptului că duplicitar, Martinuzzi nu a încetat să promoveze o politică oscilantă (cel puțin în secret) între Imperiul Romano-German și cel Otoman, mai ales când a aflat că padișahul Soliman Magnificul își trimisese oştile (susținute și de cele ale Țării Românești și Moldovei, ai căror domnitori au fost siliți de statutul lor de vasali ai Înaltei Porți să se conformeze poruncii primite de la sultan în acest sens) pentru a invada Transilvania (în octombrie 1551) și a-i alunga de aici pe Habsburgi (care intraseră în stăpânirea principatului intracarpatic în vara anului 1551, tot cu sprijinul lui Martinuzzi). Astfel, în aceste condiții, George Martinuzzi inițiază din nou o serie de tratative cu turcii. Imperialii, aflând despre acestea, vor decide să-l suprime (Istoria României în date, p. 121-122;  Istoria Românilor, vol. IV, p. 508-511,  860-861; Aurel Decei, op.cit., p. 193).
[27]Istoria României în date, p. 120.
[28]Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 124.
[29]Castaldo era italian, originar din Neapole, însă provenea din armata spaniolă a  Habsburgilor (Istoria Românilor, vol. IV,  p. 510).
[30]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 56.
[31]I. D. Suciu, Monografia Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977,  p.76.
[32]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 146.
[33]Istoria României în date, p. 121.
[34]Sangeacbei (sangeacbeg), cârmuitor al unui sangeac (sandjak, sancak) sau sangeacbeilic (sandjak-beylik, sancak-beylik), diviziune administrativ-teritorială otomană, de mărimea unui județ (Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, București, 1987, p. 614). Mai multe sangeacuri alcătuiau un vilaiet (vilayet) sau eialet (eyalet), adică o mare provincie (cunoscută la noi și sub denumirea de pașalâc [pașalik], pentru că cel care o conducea deținea rangul de pașă [Ibidem], titlu purtat doar de înalții demnitari ai „împărăției turcești”-Aurel Decei, op. cit., p. 195) din Imperiul Otoman, guvernată de un beilerbei sau beglerbeg (Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 178, 203 și 211).
[35]Istoria României în date, p. 122.
[36]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 56.
[37]Ibidem.
[38] Beglerbeg (beilerbei, beylerbey), în limba turcă „beiul beilor” („bei”, „bey”, „beg”, „bek”, fiind un titlu nobiliar în țările Orientului Apropiat și Mijlociu, în ierarhia conducerii statului turco-otoman echivalând, de obicei, cu cel de prinț nesuveran; mai poate fi asimilat cu cel de căpetenie, rang militar, guvernator, categorie socială conducătoare, domn), adică „prințul prinților” („fiincă avea în subordine mai mulți bei de sangeacuri”-Aurel Decei, op.cit., p. 195), era guvernatorul general al unei mari provincii din Imperiul Otoman. Cârmuitorul celei mai întinse structuri administrativ-teritoriale și militare otomane, numită beilerbeilic (beyler-beylik), vilaiet (vilayet) sau eialet (eyalet). Este și cazul teritoriului bănățean cucerit de turci și transformat într-o astfel de provincie a cărei capitală era Timișoara. Guvernatorul unui beilerlbeilic, vilaiet sau eialet se mai numea și valiu (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 412; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 178).
[39]Rumelia, denumire generică, care desemna, la începuturile Imperiului Otoman, partea europeană a acestuia.  Provincie europeană a statului otoman cuprinsă între Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee și Munții Balcani (Ibidem, p. 239). 
[40] Serdar, denumire generică a comandantului unui corp expediționar otoman (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 575).
[41]Aurel Decei,  op. cit., p. 193.
[42]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 56; Mihail Guboglu, Dimitrie Cantemir și istoria Imperiului Otoman, în „Studii și articole de istorie”, vol. II, București, 1957,  p. 195-196.
[43]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi,  p. 56; Aurel Decei, op. cit., p. 193.
[44]Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, ediția a II-a revăzută (studiu introductiv, ediție, glosar și indice de Damaschin Mioc), Editura  Facla, Timişoara, 1981, p. 133, 134.
[45]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi,  p. 56.
[46]Ibidem.
[47]Ibidem.
[48]Ibidem.
[49]Ibidem, p. 56-57.
[50]În secolul al XVI-lea, Timișoara era împărțită după cum urmează: cetatea, orașul și suburbiile. La rândul lor suburbiile erau împărțite în „Orașul rascian” (rascian fiind numele dat de Habsburgi sârbilor) și „Insula”(Henrik Ottendorf, De la Viena la Timișoara, 1663, Editura Banatul, Timișoara, 2006; Mihai Opriș, Timișoara.Mică monografie urbanistică, București, 1987; Idem, Timișoara.Monografie urbanistică:descoperiri recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timișoarei, Timișoara,  2007).
[51]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 57.
[52]În secolul al XVI-lea, în centrul Timișoarei se afla castelul, unde era găzduit cârmuitorul cetății și al comitatului timișan. În fața castelului se afla un fort numit „Turnul de apă”, prevăzut cu patru turnuri de apărare și unit de cetate printr-un zid. „Turnul de apă” era un important obiectiv strategic, pe care turcii l-au cucerit primul atunci când au asediat cetatea, în 1552,  reușind să taie legătura castelului cu orașul și să înfrângă rezistența apărătorilor (Henrik Ottendorf, De la Viena la Timișoara, 1663, Editura Banatul, Timișoara, 2006; Mihai Opriș, Timișoara.Mică monografie urbanistică, București, 1987; Idem, Timișoara.Monografie urbanistică:descoperiri recente care au impus corectarea istoriei urbanistice a Timișoarei, Timișoara, 2007).
[53]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 57.
[54]Ibidem.
[55]Ibidem.
[56]Ibidem.
[57]Ibidem.
[58]Aurel Decei, op. cit., p. 194.
[59]Tiberiu Ciobanu, 450 de ani de la cucerirea Timișoarei de către turci, p. 147.
[60]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 57.
[61]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 147-148.
[62]Aurel Decei, op. cit., p. 194.
[63]Vizir (vezir), denumire a dregătorilor din țările musulmane. În ierarhia Imperiului Otoman, cei care alcătuiau Sfatul sultanului („Divan-i humaium”) purtau acest titlu, care era echivalent cu cel de ministru din zilele noastre (fiecare având în subordine unul sau mai multe departamente [„ministere”] implicate în conducerea statului). În fruntea lor se afla marele vizir (sau marele vezir), care era cea mai importantă persoană după padișah, el fiind, practic, locțiitorul acestuia. Printre înaltele sale atribuții se aflau: prezidarea Divanului (de regulă în lipsa sultanului, dar nu numai), comanda supremă a forțelor armate ale „împărăției turcești” și asigurarea securității drapelului „sfânt al Profetului”(Dicționar enciclopedic român, vol. IV, Editura Politică, București, 1966, p. 874; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», p. 211).
[64]Aurel Decei, op. cit., p. 194. Datorită eșecului suferit de oștile conduse de Sökölü Mehmed Pașa, acesta a fost destituit de sultan, la 22 aprilie 1552, din funcția de serdar, fiindu-i lăsat, totuși, în continuare rangul de beilerbei al Rumeliei. În această campanie, el îl va secunda la comandă pe Kara Ahmed Pașa (Ibidem).
[65]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 57.
[66]Seraskier, denumire generică utilizată pentru a desemna pe comandantul unei armate otomane (Istoria militară a poporului român, vol. III, Editura Militară, București, 1987,  p. 614).
[67]Aurel Decei, op. cit., p. 194.
[68]Tiberiu Ciobanu, 450 de ani de la cucerirea Timișoarei de către turci, p. 148.
[69]Ibidem.
[70]Ibidem.
[71]Aurel Decei, op. cit., p. 194.
[72]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 57.
[73]Ibidem.
[74]Ibidem.
[75]Ibidem.
[76]Ibidem.
[77]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 148.
[78]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 58.
[79]Ibidem.
[80]Ibidem.
[81]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 148.
[82]Ibidem.
[83]Aurel Decei, op. cit., p. 194.
[84]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 58.
[85]Aurel Decei, op. cit., p. 194; Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 58.
[86]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p.149; Aurel Decei, op. cit., p. 195.
[87]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 149.
[88]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 58.
[89]Ibidem.
[90]Aurel Decei, op. cit., p. 194.
[91]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 58.
[92]Ibidem; Aurel Decei, op. cit., p. 195.
[93]Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 136
[94]Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 149; Aurel Decei,  op. cit., p. 195.
[95]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 58.
[96]Ibidem.
[97]Ibidem; Aurel Decei, op. cit., p. 195.
[98]Ibidem.
[99]Ibidem, p. 194, 195.
[100]Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 136-137; Aurel Decei, op. cit., p. 195.
[101]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 59.
[102]Ibidem.
[103]Ibidem.
[104] Aurel Decei, op. cit., p. 195.
[105]Ibidem.
[106] Vilaiet (vilayet) sau eialet (eyalet), cea mai întinsă structură administrativ-teritorială (provincie) din Imperiul Otoman, condusă de un beilerbei (beglerbeg) sau valiu, funcție echivalentă cu cea de guvernator general (Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», p. 178 și 211). Beilerbeiul Timișoarei „avea rangul de pașă și uneori de vizir, și răspundea de armata și administrația vilaietului” (Aurel Decei, op. cit., p. 195), motiv pentru care „această unitate administrativă se obișnuiește să fie numită - la noi numai, nu și la turci - «pașalâcul de Timișoara»” (Ibidem).
[107]Ibidem.
[108]Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 410.
[109]Aurel Decei, op. cit., p. 195. Această denumire este întâlnită doar în istoriografia românească nu și în cea turcească (Ibidem). Prin termenul de «pașalâc», erau desemnate, în general, teritoriile devenite provincii otomane (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 198).
[110]Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 166.
[111] Eugeniu de Savoya s-a născut în 18 octombrie 1663, la Paris, și a decedat, în 21 aprilie 1736, la Viena. El făcea parte din ramura franceză Savoia-Soissons a puternicei Case princiare de Savoya, ai cărei reprezentanți au domnit, de-a lungul timpului, în Savoia, Piemont, Regatul Siciliei, apoi al Sardiniei, și în Regatul Italiei. Eugeniu de Savoya a fost unul dintre cei mai străluciți feldmareșali (aceștia dețineau cel mai mare grad militar în armatele de uscat ale unor state-Dicționar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, București 1996, p. 207) ai Sfântului Imperiu Romano-German, lui datorându-i-se, în bună măsură, ridicarea Austriei ca mare putere în cadrul amintitului imperiu, iar apoi poziția hegemonă a Țărilor Ereditare Austriece (ale Casei de Habsburg) în plan european. Fiu al lui Eugen Mauriciu de Savoia-Carignano și al Olimpiei Mancini, nepoata cardinalului Jules Mazarin (Giulio Mazzarini), el a crescut în anturajul regelui Franței Ludovic al XIV-lea (care a domnit între 1643 și 1715-Istoria lumii în date, p. 559). Fiind însă mic de statură, cariera militară i-a fost blocată în Franța, drept pentru care a emigrat la Viena, unde a intrat în serviciul Casei de Habsburg, devenind ofițer în armata acesteia. Pentru serviciile deosebite aduse împăraților Leopold I (acesta a guvernat între 1658 și 1705-Ibidem, p. 561), Iosif I (care a cârmuit din 1705 până în 1711-Ibidem) și Carol al VI-lea („imperator” între 1711 și 1740-Ibidem) lui Eugeniu de Savoya i se va acorda titlul de prinț al Imperiului și comanda supremă a armatelor acestuia, cu rangul de generalisim (aici cu sensul de cel mai înalt grad militar, superior celor de feldmareșal sau mare amiral [cel mai mare grad în marina militară- Dicționar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, București 1993, p. 63], de-a lungul istoriei acest rang fiind acordat comandanților militari care au condus mari armate sau fronturi de armate și care s-au aflat sub comanda directă și exclusivă a monarhului; în sens larg prin generalisim se înțelege general șef sau suprem, comandant al unei armate întregi sau chiar comandant șef sau suprem al forțelor armate ale unei țări; provine din cuvântul latin „generalissimus”-Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998, p. 417; Dicționar enciclopedic, vol. II, p. 425).  Pentru amănunte referitoare la Eugeniu de Savoya vezi și F. Cagnasso, I. Savoia, Dall’Oglio, Milano, 1971; Max Braubach, Prinz Eugen von Savoyen, vol. V, Viena, 1965; Wolfgang Oppenheimer, Prinz Eugen von Savoyen Feldherr-Staatsmann-Mäzen, München, 1996 și www.wikipedia.org
[112]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 72; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 164-165.
[113]Ibidem, p. 165.
[114] Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 72; Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 165. Din cei 18.000 de războinici, câți alcătuiseră garnizoana turcească a Timișoarei, doar 12.000 vor părăsi cetatea, restul pierind (3.000) sau fiind răniți în timpul asediului. De asemenea, creștinii vor captura 120 de tunuri, „ toate cu vapenu (blazonul – n.n.T.C.) împăraților de casa Austrii semnate, ceăle mai multe (existând aici - n.n. T.C.) de când luasă cetatea Soliman II (de fapt Soliman I [este vorba, desigur, de cel supranumit «Magnificul»], căci cel considerat a fi fost primul sultan al Imperiului Otoman, care a purtat acest nume, adică fiul cel mare lui Baiazid I «Yldirim » [acesta a cârmuit statul turcilor otomani din 15 iunie 1389 până în 28 iulie 1402-Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 380] nu a purtat titlul de sultan, ci pe cel de emir, stăpânind, efectiv, doar asupra Rumeliei [partea europeană a statului otoman] din 1409 până la uciderea sa, în 1411 [Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 70, 73-75], într-o epocă în care Imperiul Otoman era măcinat de nesfârșite lupte fratricide pentru putere [izbucnite la moartea lui Baiazid I, între fiii acestuia], care se vor transforma, în cele din urmă, într-un adevărat război civil, ce va dura peste un deceniu [din 1402 până în 1413], perioadă cunoscută în istoriografia turcă sub denumirea de «Fitret», care înseamnă «interregn» sau «Fâsîla-i sultanat», ce se traduce în limba română prin «întreruperea domniei»-Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Editura Militară, București, 1981, p. 139), an. 1552, acu iară le căpătă” (adică au fost recuperate de către imperiali - n.n. T.C.), așa cum aflăm și din Cronica Banatului(Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 166).
[115]Ibidem.
[116]Ibidem.
[117]Ibidem.
[118]Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 72.
[119]Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p.166; Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, p. 72.
[120]Ibidem.
[121]Ibidem.
[122] Istoria Românilor, vol. VI, Editura Enciclopedică, București, 2003,  p. 9.
[123] Jean Berenger, Istoria Imperiului Habsburgilor 1273-1918, Editura Teora, București, 2000, p. 301.
[124] Ahmed al III-lea a fost sultan al Imperiului Otoman din 23 august 1703 până în 1 octombrie 1730, când a abdicat forțat în favoarea nepotului său de frate Mahmud I, ce a cârmuit la rându-i statul turcilor otomani între 1 octombrie 1730-13 decembrie 1754 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 381).
[125] „Războiul sfânt”, adică război purtat împotiva lumii creștine, cât și a ereziilor musulmane, în numele Islamului. În limba arabă „djihad (cihad)” sau în turcă „gaza” (Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 235).
[126] „Ghiaur”, denumire peiorativă, batjocoritoare, folosită de otomani pentru a-i desemna pe cei de altă religie decât cea mahomedană, în limba turcă însemnând „necredincios” (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 217).
[127] „Beçi”, nume dat de turci Vienei (Nicolae Stoica de Haţeg, op. cit., p. 131).
[128] Istoria Românilor, vol. VI, p. 9-10.
[129] Costin Feneșan, Administrație și fiscalitate în Banatul imperial (1716-1778), Editura de Vest, Timișoara, 1997, p. 14-15.
[130] Daniel Pârvu, Ocuparea și anexarea Banatului (1716-1718). Organizarea administrativă a acestuia, în „Quaestiones disputatae” (revistă studențească de studii de istorie și arheologie), nr. 2, Universitatea de Vest Timișoara, Timișoara, 2004, p. 4, material postat pe www.litere.uvt.ro . Tot acum turcii sunt nevoiți să cedeze și Oltenia, care va rămâne în cadrul Imperiului Habsburgic până în 1739 (Istoria Românilor, vol. VI, p. 10).
[131] Daniel Pârvu, op. cit., p. 5. Stările privilegiate din Ungaria solicitau cu insistență, însă, o „restitutio in integrum”, adică o revenire a comitatelor bănățene în posesia Coroanei Sfântului Ștefan, așa cum fuseseră înainte de 1552. De aceea, încă din 1715, cu ocazia Dietei Regatului Ungar, întrunită la Pozsony (Bratislava), nobilimea maghiară îi va cere împăratului ca, în calitatea sa și de rege al Ungariei, să dispună realipirea la aceasta a vechilor comitate Arad, Cenad, Torontal și Severin (Ibidem, p. 4-5).
[132] Ibidem, p. 5.
[133] Costin Feneșan, op. cit., p. 14-19.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)