HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

CULTUL SOARELUI LA ROMÂNI

Prof.Vasile Duma

 

Timp de mii de ani, până în pragul epocii moderne, omul a trăit în strânsă legătură cu Cosmosul, convins fiind că tot ce se petrece în Cosmos îi influenţează viaţa, în bine sau în rău, conştient de faptul că este parte a acestuia şi, prin urmare, poate la rândul său să influenţeze anumite „evenimente”, care au loc în lumea dinafara lui. La început mirat, apoi întrebător sau, mai curând, curios, omul arhaic începe să desluşească, încet-încet, tainele naturii. Succesiunea zilelor şi a nopţilor, alternanţa anotimpurilor, vor fi puse în relaţie directă cu soarele, astrul care se naşte dimineaţa pentru a muri seara. Misterul călătoriei soarelui pe bolta cerească va fi „dezlegat” printr-un alt mister: la fel ca omul, şi soarele porneşte la drum dimineaţa şi, după o călătorie de o zi, simte nevoia să se odihnească pe timpul nopţii. Nu se poate ca omul arhaic să nu fi făcut o legătură directă între soare şi focul care îl încălzea. Stând lângă foc, mai ales în nopţile friguroase, omul a observat ca acesta s-ar stinge dacă n-ar pune mereu lemne pe el. Îngijorat că soarele stă tot mai puţin pe bolta cerului, ajunge la concluzia că acesta nu mai are destulă putere pentru a încălzi şi că trebuie, prin urmare, să fie ajutat pentru a ieşi învingător din lupta cu întunericul. Aşa a apărut ritualul de la solstiţiul de iarnă, cunoscut în popor sub numele de IGNAT (lat. Ignis = foc), legat tradiţional de tăierea porcului. De fapt bobotaia (vâlvătaia) de la paiele cu care se pârlea porcul a avut iniţial tocmai această funcţie magică, de a da puteri soarelui: „Atunci, la marea cumpănă a cursei solare, cuvântul de ordine era mobilizarea tuturor forţelor naturii şi a oamenilor pentru a susţine bătrânul soare, a-i da noi puteri...” [1]. Nu trebuie ignorat faptul că sacrificiul porcului trebuia sa se faca numai după ivirea zorilor şi cel târziu până la apusul soarelui. Apoi, în noaptea  de Ajun, focul nu trebuia să se stingă în sobă.

 

Dacă ritualul Ignatului a fost umbrit de Sărbătoarea Crăciunului, Naşterea Fiului lui Dumnezeu, „Soarele Dreptăţii”, cel de la echinoxul de primăvară şi-a păstrat forţa până în zilele noastre. Cunoscut în Ardeal (în satele de pe valea Târnavei Mici) sub numele de „SILIT”, ritualul a fost şi el preluat de creştinism, pentru a marca începutul Postului Paştilor, neavând din această cauză o dată calendaristică fixă. Dacă la solstiţiul de iarnă sensul ritualului era ingrijorarea că soarele nu mai are destulă putere şi trebuie susţinut prin toate mijloacele, la echinox se celebra triumful acestuia, faptul că a ieşit învingător din lupta cu întunericul. Bucuria ia locul îngrijorării, încrederea ia locul deznădejdii. Forma de manifestare se concretizează tot prin folosirea focului, dar rolul său este acum de a „sili” (a grăbi, dar şi a impulsiona) soarele pentru a trece şi ultimul obstacol, ziua urmând să triumfe asupra nopţii, devenind tot mai mare. Ritualul constă în rotirea unor şomoioage aprinse de paie (în ultima vreme au fost înlocuite cu ghemotoace de cârpe îmbibate cu motorină şi legate strâns cu sârmă ) în jurul capului de către copii, dar şi de  tineri, adesea însoţite de strigături satirice la adresa femeilor „care nu şi-au tors câlţii”  sau a fetelor rămase nemăritate, care vor trebui să aştepte trecerea Postului Mare pentru a-şi găsi alesul.  Deşi obiceiul mai persistă, el a pierdut mult din amploarea şi semnificaţia pe care o avea odinioară. Dacă  până în urmă cu câteva decenii dealurile din jurul satelor ofereau un spectacol minunat în seara dinaintea începerii Postului Mare, cu zecile de luminiţe jucăuşe, aprinse în noapte, azi, doar câţiva adolescenţi se mai încumetă să păstreze obiceiul, ieşind cu „siliturile” la poartă, în mijlocul drumului, ba, mai nou, înlocuindu-le pe acestea cu cauciucuri uzate, cărora le dau foc.

 

De o atenţie deosebită s-a bucurat şi celebrarea solstiţiului de vară, când oamenii omagiau soarele ajuns la apogeu, refăcând imaginea astrului din flori galbene de sânziene (coroniţe), pe care le aşezau pe stâlpii de la poartă sau le aruncau pe acoperişurile caselor. Ca şi în cazul altor ritualuri precreştine, şi acesta a fost integrat în panteonul sărbătorilor creştine, pe 24 iunie sărbătorindu-se Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, alături de coroniţele de sânziene apărând cruci confecţionate din aceste flori. În plus, peste cultul soarelui, s-au suprapus tot felul de obiceiuri  oculte, care se practicau în noaptea de sânziene şi care nu au nimic de-a face cu ritualul original, nu numai ca formă de manifestare, ci şi ca spirit. Echinoxul de toamnă nu a lăsat urme atât de evidente, anumite practici care vor fi avut loc cu această ocazie nemaiajungând până la noi. Acestea au existat însă, dovadă fiind faptul că biserica creştină sărbătoreşte pe 22 septembrie Sfântul Sfinţit Mucenic  Foca. Numele spune totul. Cine a fost acesta şi cum a ajuns în panteonul creştin nu ne interesează aici.

 

Cert este că exista un ritual, legat probabil de recoltarea strugurilor, în ale căror boabe se reflecta chipul astrului dătător de viaţă.  Voi încheia cu un citat din Mircea Eliade: „Având necontenit conştiinţa acestor identităţi”  şi  „corespondenţe” a fiinţei sale cu Cosmosul, omul culturilor tradiţionale arareori făcea un gest fără „sens”, un gest de simplă eficienţă biologică. (...) În necontenit efort de integrare în Cosmos – mai exact de „reintegrare” - viaţa şi gesturile acelui om erau fără îndoială lipsite de orice „originalitate”. Erau gesturi canonice, rituale...”[2]

 

Prof.Vasile Duma

 

     [1]  Gh.Muşu, Din mitologia tracilor, Editura Cartea Românească, Buc. 1982, p. 27.

    [2]  Mircea Eliade, Barabudur, templul simbolic, „Revista Fundaţiilor Regale”, Nr. 9 Sept. 1937, p. 4.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com