Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

CUZA REFORMATORUL ŞI „MONSTRUOASA COALIŢIE”

 

Dr. Ilie Gorjan

 

 

Pe coordonatele prezentului, se poate afirma, cu deplin temei, că cei şapte ani de domnie ai lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), (foto stânga, după o litografie germană), reprezintă una dintre cele mai fecunde perioade din istoria României. Deşi percepută ca pasageră, întrucât ţara a vrut un domn străin, domnia lui Cuza a realizat reforme substanţiale care au pus bazele statului modern român, Cuza fiind considerat de istoriografia românească, şi nu numai, ca una dintre cele mai de seamă personalităţi ale istoriei. Nevoit să facă naveta între Iaşi şi Bucureşti şi să folosească două guverne şi două adunări legislative, Cuza a depus eforturi susţinute pentru atingerea a trei mari obiective: recunoaşterea de către Puterile garante şi Poarta otomană a dublei sale alegeri ca domn al Principatelor Unite, unificarea administraţiei publice a celor două provincii, Moldova şi Ţara Românească, precum şi realizarea reformelor necesare modernizării ţării. Urmare a demersurilor sale pe cale diplomatică, primul obiectiv politic s-a înfăptuit la 1 aprilie 1859, când Conferinţa reprezentanţilor Puterilor garante de la Paris a recunoscut dubla sa alegere ca domn al Principatelor Unite, şi la 25 august 1859 când Turcia şi Austria au recunoscut acelaşi lucru, dar numai pe timpul domniei lui Cuza.

Pentru realizarea celui de-al doilea obiectiv, Cuza a înaintat memorii şi a trimis numeroşi emisari către Puterile garante şi Poartă prin care solicita dreptul de a înfăptui unirea deplină prin contopirea guvernelor şi adunărilor de la Iaşi şi Bucureşti, precum şi modificarea Legii electorale a Convenţiei. Totodată, deşi aflat sub suzeranitatea Porţii, Cuza a încheiat tratate şi convenţii directe, pe picior de egalitate, cu alte state, şi a procedat la ridicarea în grad a reprezentanţelor diplomatice străine la Bucureşti, precum şi la înfiinţarea de agenţii diplomatice în principalele capitale străine. Rezultatele demersurilor politico-diplomatice ale domnitorului Al.I. Cuza n-au întârziat să apară. Astfel, Conferinţa reprezentanţilor Porţii Otomane şi ai Puterilor garante de la Constantinopole au adoptat „Firmanul de organizare administrativă a Moldovei şi Valahiei” din 22 noiembrie 1861, care prevedea reunirea ministerelor de la Iaşi şi Bucureşti într-un singur guvern şi a Adunării elective întruna singură, suspendarea activităţii Comisiei Centrale de la Focşani, menţinerea frontierei dintre cele două ţări şi instituirea în fiecare principat a câte unui consiliu provincial în vederea consultării asupra tuturor legilor şi regulamentelor de interes local. În acest context, primul guvern unitar al României s-a constituit la 22 ianuarie 1862 sub conducerea lui Barbu Catargiu, preşedintele Partidului Conservator, iar la 24 ianuarie 1862 s-au deschis la Bucureşti (devenită capitală a ţării) lucrările primului parlament unit al României în prezenţa lui Al. I. Cuza.

Anterior acestui important succes, Cuza reuşise adoptarea unor importante acte normative referitoare la principiile şi modul de desfăşurare a instrucţiei în armata Principatelor Unite, unificarea serviciilor de vamă, înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, unificarea judecătoriilor săteşti, precum şi a cursului monedelor şi a administraţiei telegrafului, proclamarea zilei de 24 Ianuarie ca sărbătoare naţională, adoptarea stemei comune, extinderea administraţiei româneşti în judeţele din sudul Basarabiei etc. Dacă în realizarea primelor două obiective politice, Cuza n-a întâmpinat nicio opoziţie din interiorul ţării, în atingerea celui de-al treilea obiectiv s-a lovit de rezistenţa făţişă şi îndârjită a conservatorilor, care, în condiţiile sistemului electoral de atunci, deţineau majoritatea în parlament şi respingeau toate proiectele de legi reformatoare, cu consecinţa firească a demisiei guvernului (între 1859 şi 1862 s-au schimbat douăzeci de guverne şi au avut loc alegeri pentru cinci adunări legislative).

Unul dintre aspectele importante ale reformei o constituia elaborarea legii împroprietăririi ţăranilor, un adevărat câmp de bătălie între conservatori şi liberali.Proiectul de lege întocmit de guvernul Catargiu şi adoptat de parlament, care prevedea emanciparea ţăranilor de servituţile boiereşti, dar şi deposedarea de pământul avut în folosinţă, n-a fost sancţionat de domnitorul Al. I. Cuza, fapt ce a accentuat  ostilitatea conservatorilor faţă de acesta, înveninând şi mai mult climatul politic. Cuza era nevoit să facă faţă şi divergenţelor cu liberalii radicali ce doreau înfăptuirea de reforme rapide, lucru imposibil de realizat în condiţiile de atunci. În această atmosferă politică, liberalii radicali şi conservatorii au pus bazele unei înţelegeri politice la sfârşitul anului 1862 şi începutul lui 1863, cunoscută în istorie sub denumirea de „monstruoasa coaliţie”, ce avea drept obiectiv detronarea lui Cuza şi aducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare străină pe Tronul României. Vitregit de factori interni ostili, Cuza şi-a urmat neabătut drumul pe care pornise. La 11 octombrie 1863 l-a numit preşedinte al Consiliului de Miniştri pe Mihail Kogălniceanu, care a reuşit să înfăptuiască un şir de reforme radicale: secularizarea averilor mânăstireşti la 17 decembrie 1863, înfiinţarea Curţii de Conturi la 24 ianuarie 1864, înfiinţarea Consiliului de Stat la 3 februarie 1864 şi promovarea uneia dintre cele mai importante legi din epocă, aceea referitoare la organizarea comunelor urbane şi rurale şi la înfiinţarea consiliilor judeţene (Legea din 2 aprilie 1864).

Proiectul legii împropietăririi iniţiat de guvernul Kogălniceanu, în conţinutul căruia se prevedea desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor cu pământurile pe care le aveau în folosinţă în schimbul unei despăgubiri către proprietar, a fost respins de parlament la 13 aprilie 1864. După ce demisia i-a fost refuzată de Cuza, Kogălniceanu a depus la Cameră proiectul legii electorale, care şi acesta a fost respins. În această situaţie, Cuza, la sugestia lui Kogălniceanu, a dizolvat Adunarea Electivă a României, act istoric cunoscut sub numele de lovitura de stat de la 2 mai 1864, şi a organizat un plebiscit între 10-14 mai 1864, în cadrul căruia a supus poporului o nouă Constituţie numită Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 1858, act juridic,care a introdus două noi instituţii: Senatul (astfel parlamentul devenea bicameral) şi Consiliul de Stat însărcinat cu elaborarea de proiecte de legi şi judecarea litigiilor dintre cetăţeni şi autorităţile publice, şi a extins atribuţiile puterii executive în detrimentul celei legislative. Lovitura de stat de la 2 mai 1864 a înlesnit calea spre realizarea reformelor în toate domeniile de activitate.

Aşa a fost posibilă adoptarea Legii electorale şi a Legii pentru regularea proprietăţii rurale (15 august 1864), care a avut ca efect împroprietărirea a 463 554 familii de ţărani. Datorită acestei legi, în memoria colectivă a satelor, Cuza a rămas ca marele binefăcător. După demisia lui Kogălniceanu, Cuza a numit în fruntea guvernului mai întâi pe Constantin Bosianu (26 ianuarie/14 iunie 1865), apoi pe Nicolae Kretzulescu (14 iunie 1865/11 februarie 1866),  care au iniţiat Legea pensiilor pentru funcţionarii civili şi gradele militare inferioare, Legea privind regularizarea şi canalizarea Dâmboviţei pentru prevenirea inundaţiilor, Legea pentru organizarea judecătorească şi Legea asupra instrucţiunii publice (5 decembrie 1864) care a pus bazele învăţământului modern în România.

În plan extern, politica lui Cuza a fost la fel de îndrăzneaţă ca şi pe plan intern. Deşi prins între trei mari imperii-otoman, ţarist şi habsburgic- noul stat românesc a sprijinit mişcările celor ce se opuneau din interior celor trei imperii: polonezii în Rusia, ungurii în Austria, bulgarii şi sârbii în imperiul otoman. Cele şapte puteri se arătau din ce în ce mai nemulţumite de politica de independenţă promovată de Cuza, nemulţumire pe care n-au întârziat să şi-o exprime. Astfel, consulul britanic Robert Colquhoun îi atrăgea atenţia lui Cuza că trupele străine pot intra în Principate, la care domnul român i-a răspuns: „nu ezit a vă spune că mă voi plasa în fruntea poporului meu şi, dacă va trebui să cădem, eu voi fi primul care îmi voi oferi pieptul, dar va curge sânge”. De asemenea, la ameninţarea consulului rus la Iaşi, Coltzebue, că trupele ţariste urmăreau să intre în Principate, domnul unirii i-a răspuns cu o demnitate fără egal: „teritoriul Principatelor este declarat neutru. Voi acţiona potrivit intereselor ţării mele şi după indicaţiile Tratatului de la Paris. Vom rezista până la ultimul om şi dacă vom fi învinşi, vom demonstra Europei că nu ne lipseşte conştiinţa datoriei”.

După şapte ani de glorioasă conducere a ţării, monstruoasa coaliţie, speculând nemulţumirile provocate de starea precară a finanţelor, cât şi unele greşeli săvârşite de Cuza, mai ales în ultima parte a domniei (îndepărtarea vechilor sfetnici şi prieteni, înlocuirea la 26 ianuarie a guvernului Kogălniceanu şi afirmarea în mai multe rânduri a ideii de renunţare la tron, în momentul împlinirii termenului de şapte ani) l-a silit pe Cuza în noaptea de 11/12 februarie 1866 să abdice, lăsând cârma guvernului în mâna unei Locotenenţe Domneşti. La 14 februarie, acesta a părăsit ţara, petrecându-şi tot restul vieţii în exil la Florenţa şi Viena. A murit la Heidelberg în Germania, fiind înmormântat în ţară la Ruginoasa, judeţul Iaşi. În timpul celui de-al doilea război mondial, rămăşiţele sale pământeşti au fost depuse la biserica „Trei Ierarhi” din Iaşi.

La 26 mai 1912, cu prilejul inaugurării statuii lui Cuza, regele Carol I a spus: „Domnitorul Al. I. Cuza a avut gloria de a lega numele său de acest mare fapt istoric, început prin alegerea sa şi adus la deplină înfăptuire prin încordata sa stăruinţă. Sunt însă şi alte fapte mari, mai personale, care îndreptăţesc cinstirea care i se aduce astăzi. Pe lângă unire, acest monument, ridicat prin recunoştinţa obştească, mai însemnează dezrobirea ţăranilor, secularizarea bunurilor mânăstireşti şi îndrumarea ţării către neatârnare, voinţa hotărâtă a lui Cuza vodă şi pătrunzătoarea înţelepciune a sfetnicilor săi găsesc în sfârşit dreapta şi frumoasa lor datorie către primul domnitor al ţărilor surori unite, cinste ce se cuvine memoriei lui Cuza vodă, care va rămâne de-a pururea neştearsă în amintirea poporului”.

 

Ilie Gorjan

 

 

 

 

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com