Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

DACIA / DACOROMÂNIA LUI REGALIAN

STATUL INDEPENDENT AL DACIEI / DACOROMÂNIEI, 258 – 268 / 270,

ÎNTEMEIAT DE REGALIAN, STRĂNEPOTUL REGELUI-EROU DECEBAL)

 

Prof. Dr. Ion Pachia Tatomirescu (foto)

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

ROMANIZAREA CA „REVENIRE LA MATCĂ“ A PELASGO-THRACO-DACISMULUI. Extinderea Imperiului Roman peste Marea Adriatică / Ionică, în Peninsula Balcanică, între Alpii Orientali / Norici, Carpaţii Nordici şi Nipru / Marea Neagră, începând din orizontul anului 230 î. H. / î. e. n. până dincoace de orizontul anului 106 d. H. / e. n., „a stopat elenizarea / grecizarea“ sudului Pelasgo-Thraco-Daciei şi a declanşat procesul de „romanizare“ (proces încheiat deja între orizonturile anilor 150 şi 250 d. H.), proces ce trebuie înţeles ca o „revenire la matcă“ a pelasgo-thraco-dacismului ca dacoromânitate, ca mulţime de Vlahii / Valahii, sau Romanii / Românii, corespunzând vechilor „ţări de râuri / munţi“ fostele provincii monoteist-zalmoxiene din administraţia religios-militară a Cogaionului / Sarmizegetusei , mai mari sau mai mici, ca o „deschidere“ / „trecere“ de la civilizaţia arhetipală pelasgo-daco-thracică la „europenitatea“ / „modernitatea“  civilizaţiei interferenţiale romanic-imperiale, de la „oralitatea cultă“ a Zalmoxianismului la „Creştinismul Cosmic“ şi la „şcoala romanităţii / latinităţii“, dar şi ca o „altoire“ / „primenire“ („influenţă“ / „înrâurire“) latină în plan lingvistic  mai ales în puternica sferă a armatei, în administraţie şi în şcolile din aria urbană facilitată de fondul comun pelasgo-daco-thracic-latin de radicali lexicali, de înrudirea dintre sacra limbă latină a Imperiului Roman şi sacra limbă pelasgo-daco-thracă a Zalmoxianismului, devenită dincoace de orizontul anului 250 d. H. dacoromâna (valaha) arhaică; romanizarea a dat nouă înfăţişare în faţa lumii, desigur, celui mai vechi popor din Europa, a făurit chipul dacoromânesc / vlahic, de dincoace de orizontul anului 250 d. H., al poporului Pelasgo-Daco-Thracilor devenit poporul Dacoromânilor / Vlahilor, în întreaga arie a Pelasgo-Daco-Thraciei, arie devenită Dacoromânia Marea Valahie, prin „istorii evmezice / moderne“, «La Grande Blaquie». Între marile personalităţi care au observat veridic fenomenul / procesul, se află şi G. Călinescu: «Invazia romană, căci invazie a fost oricât am colora-o, ne-a lăsat o limbă nouă şi mult sânge din acele părţi ale Imperiului care nu ne erau propriu-zis străine. Traian însuşi era un iberic. Prin penetraţia romană nu s-a născut un popor nou ci un popor foarte vechi s-a modificat prin înrâurirea altuia mai nou.» (CIlr, 14).

Spaţiul Pelasgo-Daco-Thraciei dintre orizonturile anilor 230 î. H. / î. e. n. şi 150 / 250 d. H., aflat sub pecetea stilistică a Zalmoxianismului, prima religie monoteistă din istoria spiritualităţii universale, a fost spaţiul-matcă al poporului Valahilor / Dacoromânilor, s-a constituit în vatra Dacoromânităţii / Dacoromâniei.

 

LIMITA DE EST A SPA[IULUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. După informaţiile transmise de la Herodot (Istorii, IV, 17 sqq.), Ephoros ş. a., limita estică veridică a spaţiului pelasgo-daco-thracic a format-o fluviul Nipru / Boristene (Borysthenes < din pelasgo-daco-thracul / dacoromânescul boristena / boriştean, “care borăşte, varsă, inundă”) şi ţărmul nordic, nord-vestic, vestic, sud-vestic şi sudic al Mării Getice / Negre (Pontul Euxin), de la Marea Masageţilor / Azov şi Crimeea (Chersonesul Thracic / Tauric), inclusiv, până la Golful Sinop(e). Nu luăm în consideraţie şi spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei1, dintre Nipru şi Volga, dintre Marea Getică / Neagră şi Marea Caspică, până la fluviului Araxes / Aras, “ţară de râuri / munţi” subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei; este vorba despre Masagaetia / Masageţia din vremea înţeleptei regine thraco-daco-getice, Tomyria / Tomyris, cea care în anul 529 î. H.   în fruntea puternicei armate a “ţării de râuri / munţi” respective, a anihilat armata împăratului persan Cyrus, ce invadase Masageţia, însuşi Cyrus pierind pe pământurile masagete, în cumplita bătălie de la nordul fluviului Araxes / Aras (cf. Herodot, Istorii, I, 214 / HIst, I, 115); între orizonturile anilor 230 î. H. şi 150 / 250 d. H., spaţiul Masageţiei era deja un “creuzet thraco-scito-gotic”.

“Primii locuitori” de la „portul Borystheniţilor“, Olbia (azi, la sud-vest de oraşul ucrainean Nicolaev, lângă satul Porutino, către gura fluviului Nipru), erau Callipizii / Carpizii Thraco-Daci / Geţi estici   atestaţi şi de contemporanul lui Herodot, Hellanicos, şi de contemporanul lui Platon, Eudoxius (cf. HIst, I, 503). În vecinătatea Hylaiei Thraco-Daco-Geţilor-Callipizi / Carpizi sălăşluiau Thraco-Daco-Geţii-Alazoni, înrădăcinaţi bine în valea fluviului Borystene / Nipru, de vreme ce se dovedesc buni agricultori: «Alazonii şi Callipizii (...) seamănă şi se hrănesc cu cereale, precum şi cu ceapă, usturoi, linte şi mei» (HIst, I, 317); tot Thraco-Daco-Geţi sunt şi «robii Sciţilor», aşa-zişii “Sciţi-Plugari / Agricultori”, aflaţi tot pe Valea Niprului, «mai sus de Alazoni», «cale de trei zile», până la Pripet / Panticapes, şi potrivit recentelor descoperiri arheologice («legaţi de grupul podolic de tumuli» HIst, I, 503) în Podişul Volino-Podolic, unde cultivau grâul, atât pentru ei, cât şi pentru exploatatorii lor, Sciţii Nomazi / ”Regali”, rămânându-le grâu şi pentru a-l vinde Elenilor / “Grecilor”. Dincolo de Pripet / Panticapes şi la răsărit de Borystene / Nipru, se situau neamuri “amestecate”, thraco-daco-getice / scitice, ori masagetice, sarmatice etc.: Neurii, Androfagii, Melanhlenii, Gelonii, Budinii ş. a; lângă aceste neamuri pelasgo-daco-thracice, Sciţii Nomazi / ”Regali” «nici nu seamănă, nici nu ară». Arealul Sciţilor Nomazi / ”Regali” se întindea «spre răsărit, cale de paisprezece zile»;  ajungea «spre miazăzi până la Taurida»; Taurida era numele Crimeii, atunci stăpânită de Thraco-Daco-Geţii-Tauri, închinători la Sora Soarelui, Co-Utya / Cotys, din panteonul Pelasgo-Daco-Thraciei arhaice, urmaşii acestora fiind azi în jur de 12.000 de crimeici Dacoromâni-Moldoveni (prin “istorii” s-au mai numit şi “Chersoni”, “Masageţi”, “Goţi mici” etc.); “scitic” era ţărmul Lacului Meotic până la «târgul numit Cremnoi» (azi, Taganrog); «câteva triburi de-ale lor ating fluviul Tanais» (Don), după cum ne încredinţează tot Herodot (HIst. I, 318). Între orizonturile anilor 230 î. H. şi 150 / 250 d. H., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc,  nu suferise modificări esenţiale. În arealul Sciţilor de la est de Nipru şi de la Marea Masageţilor / Azov, între populaţiile preponderent pelasgo-daco-thracice, şi în Crimeea pelasgo-daco-thraco-taurică, în primele două secole ale erei noastre, în înţelegere cu Carpodacii / Carpovlahii, ce-şi doreau “vecini de nădejde” la răsărit, “în calea tuturor migraţiilor”, se stabiliseră Goţii. Pe la anul 250 d. H., Crimeea şi zona de la est de Borystene / Nipru până la Marea Masagetă / Azov alcătuiau “Gothia / Goţia”, o arie cu amestecuri de autohtoni Pelasgo-Thraco-Daci / Geţi şi triburi gotice (vizigote, ostrogote), sarmatice etc.

 

LIMITA DE NORD A SPA[IULUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. Graniţa nordică a spaţiului Pelasgo-Daco-Thraciei, retrasă de la Marea Baltică, pornea între orizonturile anilor 230 î. H. şi 150 / 250 d. H. de la Niprul de Sus (Ucraina) către izvoarele Pripetului, peste Vistula, peste Oder şi Elba, până la Pădurea Hercinică (azi Schwarzwald / Baden-Württenberg, Germania), la izvoarele Dunării sacrul fluviu al celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dacii / Geţii. Strabon, în Geografia  (VII, 1, 3), subliniază că Thraco-Dacii / Geţii au ca vecini la nord / nord-vest, în Pădurea Hercinică şi în afara acesteia, Suebii (populaţii germanice); «partea de miazăzi a Germaniei, de dincolo de Elba ne încredinţează tot Strabon (op. cit., VII, 3, 1) este cel puţin acolo unde se învecinează cu fluviul (Dunărea / Istru)   în stăpânirea Suebilor; urmează teritoriul Dacilor / Geţilor, la început îngust, mărginit la sud cu Dunărea, în partea opusă cu munţii Pădurii Hercinice, cuprinzând şi din munţi o parte; apoi se lărgeşte şi se întinde spre nord până la Tirageţi...» (Fontes, I, 225). {i Pliniu cel Bătrân, în Istoria naturală (VI, 33 / 39, 219) certifică respectiva graniţă nordică a Pelasgo-Daco-Thraciei, a Daciei Zalmoxianismului, coincizând cu “segmentul al doilea”; vorbind despre Europa “nordică a paralelei a şaptea, începând de la celălalt ţărm al Mării Caspice” până la Oceanul Atlantic, Pliniu cel Bătrân evidenţiază: «cercetătorii cei mai exacţi dintre cei noi au împărţit restul pământului în trei segmente: unul care porneşte de la Tanais / Don, trece peste Lacul Meotic şi peste Sarmaţi până la Boristene / Nipru»; al doilea segment «cuprinde pe Daci» şi al treilea cuprinde «o parte a Germaniei, Galiile şi ţărmurile Oceanului» (Fontes, I, 407). Pe la mijlocul secolului doilea al erei noastre, Ptolemeu, în Îndreptarul geografic (II, III), relevă între altele şi longitudinea / latitudinea unor aşezări de la graniţa de nord a Pelasgo-Daco-Thraciei, devenită deja în acest orizont temporal, «peste 75 la sută» Dacoromânia: Susudava (“dava de sus”, “cetatea sacră, de sus, a Soarelui-Moş / Salmos-Zalmas-Zalmoxis”; «38o30’ / 53o50’»), pe Oder, Setidava («44o / 53o30»), sau Selidava, în Polonia de azi, Singone («41o30’ / 48o15’»), în Slovacia de azi, Clepidava azi, Kiev, capitala Ucrainei etc. (cf. Fontes, I, 537 sq.). Între orizonturile anilor 230 î. H. şi 250 d. H. / e. n., limita de nord a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise vreo modificare esenţială. 

 

LIMITA DE VEST / SUD-VEST A SPA[ILUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 150 / 250 D. H. De la Pădurea Hercinică, limita vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic trecea prin Alpii Răsăriteni, ocolind Noricum (provincie cu amestec de populaţii pelasgo-daco-thracice şi teurisc-celto-germanice etc.) şi apoi coborând la Aquileea (azi, Terzo d’Aquileia Italia), în Golful Veneţienilor / Eneţilor (cf. Herodot, Istorii, V, 9). De aici, limita vestică / sud-vestică a spaţiului pelasgo-daco-thracic urmărea ţărmul Mării Adriatice, întreg ţărmul de vest al Peninsulei Balcanice, până în Creta. Populaţiile / neamurile illiro-pelasgo-daco-thracice de la Marea Adriatică, din «ţinuturile ilirice», potrivit informaţiilor Geografiei (VII, 5, 1 sq.) lui Strabon, atingeau «Dunărea şi Alpii, dintre Italia şi Germania»; populaţiile pelasgo-daco-thracice / illyrice «încep de la acel lac» este vorba despre lacul Constance «alături de care locuiesc Vindelicii, Reţii şi Helveţii»; (...) «amintitul teritoriu (alpino-pannonic / illyric), Dacii l-au prefăcut într-un pustiu, în urma războiului în care i-au biruit pe Boi şi pe Taurisci seminţii celtice de sub stăpânirea lui Critasiros; Dacii pretind că ţinutul acesta ar fi al lor, cu toate că este despărţit de ei prin râul Parisos care vine din munţi şi se varsă în Istru / Dunăre» (Parisos = Paar, azi, în Germania); «(...) dar pe cei dintâi (triburile Boiilor) i-au nimicit Dacii» (thraco-pannonici / illyrici, sub conducerea lui Burebista, în anul 60 î. H.), «pe câtă vreme cu aceştia din urmă» (Tauriscii “fixaţi” de Burebista în Noricum), «adeseori au făcut alianţă» (Fontes, I, 245). Puţin mai târziu, în De bello civili (I, 18, 5), se menţionează că «au venit la Cezar (...) şi 300 de călăreţi trimişi de regele Noricului». Pelasgo-Daco-Thracii Illyri şi Pannoni aflaţi în conflict cu Boii / Tauriscii, despre care relatează Strabon, nu erau decât urmaşii Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni despre care informează mai întâi Herodot, în Istorii (V, 9); fruntariile Sigyniei, “ţara lor de râuri / munţi”, subordonată Cogaionului / Sarmizegetusei, cuprindeau Munţii Banatului şi ai Olteniei, Munţii Dinarici, teritoriul de la Dunărea de Mijloc şi Sava, până la ţărmul Mării Adriatice dintre Scodra şi Golful Veneţienilor; Herodot certifică pentru secolul al V-lea î. H. că «hotarele (Sigyni)lor se întind până în apropierea Eneţilor de la Adriatică» (HIst, II, 31); şi aceşti Thraco-Daci-Sigyni erau vestiţi extractori / prelucrători de metale, producători de arme / lănci; occidentalii europeni, «Ligurii, care locuiesc în părţile de sus, deasupra Massaliei / Marsiliei, dau numele de Sigyni negustorilor cu bucata, iar  Ciprioţii numesc aşa lăncile» ( ibid. ; respectivele lănci, sigynele / sighinele sau sighincile, bineînţeles, purtând prin istorii numele producătorilor, Sigynii Daciei de Vest, au o formă specială de “baston de fier cu lance-peniţă în vârf”, fiind folosite şi azi, cu acelaşi semnificant / semnificat, de Dacoromânii din Balta Ialomiţei / Balta Brăilei, îndeosebi de cei de la Giurgeni-Vadu Oii). Pelasgo-daco-thracice erau arile Macedoniei, Epirului, Tesaliei; aria Peloponezului era încă mixtă, pelasgo-thraco-elenă / greacă (Achaea / Ellada); chiar Herodot (Istorii, II, 56) subliniază în acest sens: «(...) Elada ţinut care mai înainte vreme se numea Pelasgia...» (HIst, I, 158). Între orizonturile anilor 230 î. H. şi 250 d. H., această limită a spaţiului pelasgo-daco-thracic, a Daciei Zalmoxianismului, devenită limită a spaţiului vlahic / dacoromânesc, nu suferise vreo modificare esenţială. â

 

LIMITA DE SUD / SUD-EST A SPA[ILUI PELASGO-DACO-THRACIC, A DACIEI ZALMOXIANISMULUI, ÎNTRE ANII 230 Î. H.  {I 150 / 250 D. H. Între orizonturile anilor 800 şi 500 î. H., în urma expansiunii helene, în urma breşelor produse în masa Pelasgo-Daco-Thracilor de procesul “grecizării” şi, îndeosebi, în vremea extinderii Imperiului Persan, limita sudică / sud-estică a spaţiului pelasgo-daco-thracic s-a retras din Anatolia tot mai mult spre Marea Marmara şi Marea Tracică / Egee. Împotriva expansiunii elene / greceşti în bazinul Mării Egee / Mediterane, în bazinul vestic, nord-vestic şi nordic al Mării Getice / Negre, împotriva “grecizării” sudului Pelasgo-Daco-Thraciei, împotriva cuceririlor şi ameninţărilor Imperiului Persan, Cogaionul / Sarmizegetusa a răspuns prin acei cavaleri salmoşieni, cavaleri ai lui So-Ares, deveniţi străluciţi regi (“de arme”, subordonaţi, într-o mai mare sau mai mică măsură Cogaionului / Sarmizegetusei) în “ţările de râuri / munţi” ale Pelasgo-Daco-Thraciei, ale Daciei Zalmoxianismului de Sud / Est, mai precis, în Pelasgo-Daco-Thraco-Edonia (lui Getas), în Pelasgo-Daco-Thraco-Bisalt-Crestona (sub “cumplitul / crudul” rege zalmoxian al Rodopilor, care l-a respins pe împăratul Xerxes cf. HIst, II, 337), în Pelasgo-Daco-Thraco-Macedonia (sub regii: Amintă / Amintas, Alexandru, Filip, Filip al II-lea, cel căsătorit în 339 î. H. cu Meda, fiica regelui “de arme”, Cotilă / Kothelas, Alexandru cel Mare, Seuţă / Seuthes al III-lea, Lisimac / Lysimah ş. a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Odrisia (sub regii: Teres, Sitalche / Sitalkes, Seuţă  / Seuthes I, Medoc / Medokos, Seuţă / Seuthes al II-lea, Hebry-Salmoş / Hebryzalmos, “Soarele-Moş / Zalmoxis al Hebrului / Mariţei”, Cotyu / Cotys I ş. a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Sciţia (sub regii Ariapida / Ariapitha transliterat de Herodot în Ariapeithes, provenind din cuvântul pelasgo-daco-thrac ariapa / hariapa, din care a rezultat dacoromânescul  arap / harap, negru  + suf. -ida / -itha > -iţă  a cărui soţie, Opia / Opoia, era fiica regelui Teres al Daco-Thraco-Odrisiei , Schilă / Skyles < ski-  “spin” + suf. aug. pelasgo-daco-thracic / vlahic -ila / -ilă ş. a.), în Pelasgo-Daco-Thraco-Gaetia / Geţia (sub regii “de arme”: Dromichaida, Dromichaita / Dromichaites, sau Doru / Dorus-Michaita, ca în Istoriile lui Orosius cf. Fontes, II, 193 < daco-pelasgul drom, “drum”, sau dor + daco-pelasgul gai, “gaie / vultur” + suf. -ita / -iţă; numele înţeleptului rege pelasgo-thraco-dac / get însemnând “drumul / dorul Găii Mici, al Vulturului” , Salmodiessic / Zalmodegikos < din daco-pelasgul Salmos- “Soare-Moş” / “Zalmas-Zalmoxis” + -diesse- “deget” + suf. -ic , “degetul lui Zalmoxis” ş. a.) etc. În orizontul anului 230 î. H., populaţiile pelasgo-daco-thracice din anatolienele “ţări de râuri / munţi”: Mysia, Lydia, Caria, Licia, Pamphilia, Lycaonia, Cilicia şi din multe insule ale Arhipelagului Thracic / Egeean erau peste 80 la sută “elenizate / grecizate”; Pelasgo-Daco-Thraco-Phrigia, Thraco-Bithinia erau “semihelenizate / grecizate”; “helenizarea / grecizarea” cuprinsese şi “elitele” Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, Pelasgo-Daco-Thraco-Tessaliei, dar şi o considerabilă parte din “elitele” Pelasgo-Daco-Thraco-Macedoniei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Buzantionului / Byzantionului, “ţară de râuri / munţi”, cunoscută mai târziu, sub numele de Thracia “propriu-zisă”. În acest orizont temporal, limita de sud / sud-est a spaţiului pelasgo-daco-thracic se mutase din Asia Mică în Europa, de la Marea Getică / Neagră a Bosforului / Byzantionului, trecând peste Marmara şi Marea Thracică, înaintând pe la sud de Golful Volos / Valah şi pe la nord de Insula Eubeea / Evvoia, spre a traversa pe la nordul Peninsulei Atica, pe la sudul Munţilor Pind, prin sudul Pelasgo-Daco-Thraco-Tesaliei şi Pelasgo-Daco-Thraco-Epirului, până la Golful Patrai, de la Marea Ionică / Mediterană.

 

„ROMANIZAREA“ TREPTATĂ A SPA[IULUI PELASGO-THRACO-DACIC, SAU INTEGRAREA ÎN ETAPE A DACIEI ZALMOXIANISMULUI ÎN IMPERIUL ROMAN, ÎNTRE ORIZONTURILE ANILOR 230 Î. H. {I 106 / 250 D. H. În primăvara anului 229 î. H., a trecut sub “tutela” Romei prima provincie din Dacia Zalmoxianismului: «ţara de râuri / munţi» a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni (Ardieii-Dalmaţiei, Partinii-Epidamnosului şi Atintanii-Epirului de Nord ai căror urmaşi sunt azi şi “[ânţarii-aromâni”) de sub sceptrul “regelui de arme”, Agron, avându-şi reşedinţa la Scodra (azi, Shkoder, în nordul Albaniei), care “vămuia” (cu o “armată de corsari / piraţi”) întregul comerţ din Marea Adriatică / Ionică. Th. Mommsen, în Istoria romană, notează în acest sens: «(...) stăpânii de la Scodra au unit populaţiile ilirice din Dalmaţia, Muntenegru şi actuala Albanie de nord în vederea unor expediţii de piraterie comune, în stil mare, cu flotile întregi formate din velierele lor rapide cu două punţi, renumitele “corăbii liburne”; Ilirii pelasgo-daco-thraci purtau război împotriva oricui pe mare şi pe ţărm. Coloniile greceşti din aceste ţinuturi, oraşele insulare Issa (Lissa) şi Pharos (Lesina), importantele porturi continentale de la Epidamnos (Durazzo) şi Apollonia (la nord de Avlone, pe râul Aoos) au suferit cel mai mult, fiind asediate deseori de către barbari; (...) flota de corsari a reuşit, în fine, să ocupe şi bogata şi importanta insulă Corcyra (Corfu). Plângerile marinarilor italici, cererile de ajutor ale vechilor aliaţi ai Romei, Apolloniaţii, rugăminţile fierbinţi ale Issenilor asediaţi au determinat, în sfârşit, senatul să trimită cel puţin soli la Scodra. Fraţii Gaius şi Lucius Coruncanius s-au înfăţişat în faţa regelui Agron pentru a-i cere încetarea prădăciunilor. Regele a răspuns că, după dreptul public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci, pirateria este un meşteşug legal şi că guvernul nu are competenţa să se opună pirateriei particulare. La acestea Lucius Coruncanius a răspuns că Roma se va preocupa de ameliorarea dreptului public al Ilirilor pelasgo-daco-thraci. Din cauza acestei replici, într-adevăr, nu prea diplomatică, unul dintre soli a fost ucis pe drumul de întoarcere în patrie, după cum afirmă Romanii, la porunca regelui, iar extrădarea ucigaşilor a fost refuzată. Senatul nu mai putea să aleagă. O dată cu venirea primăverii anului 525 (229), în faţa Apolloniei şi-a făcut apariţia o flotă formată din 200 de vase de linie, purtând la bord o armată de debarcare. Bărcile corsarilor s-au răspândit în toate direcţiile în faţa flotei, iar armata a asaltat toate cuiburile de piraţi; regina Teuta, care guverna în locul fiului său minor, Pinu / Pinnes, după moartea soţului ei Agron, a trebuit să accepte condiţiile dictate de Roma, fiind asediată în ultimul ei loc de refugiu. Tiranii de la Scodra au trebuit să se limiteze atât în nord cât şi în sud la teritoriul lor originar restrâns...». Teuta s-a lăsat “convinsă” de consulii romani, Fulvius Centumalus şi L. Postumius Albinus, să intre sub “protecţia” Romei; se realiza astfel “primul cap de pod” al Romei peste Marea Adriatică. La scurt timp, în anul 219 î. H., Roma  a reuşit să-şi anexeze toată coasta Mării Adriatice a Pelasgo-Daco-Thracilor-Sigyni, sau Dalmaţia / Illyria. În anul 118 î. H., o armată imperial-romanică, sub comanda lui Lucius Caecilius Mettelus, a reuşit să facă o breşă în Dacia de Vest, pe valea râului Sava / Savus, şi chiar să ţină sub control respectivul teritoriu de la nordul Munţilor Dinarici; însă ţinutul Daco-Thracilor-Sigyni, cu întregul lanţ muntos al Dinaricilor, rămăsese tot în administraţia / libertatea Cogaionului / Sarmizegetusei. Prin romanizarea populaţiilor autohtone de Pelasgo-Daco-Thraci-Sigyni, prin fuziunea elementului lingvistic pelasgo-daco-thracic-sigynian cu cel romanic / latin, începând dintre orizonturile anilor  230 / 229 şi 219 î. H., s-au ivit în “istorii” Vlahii / Dacoromânii “de dinaintea lui Iisus Hristos”. Urmaşii acestor primi Valahi / Dacoromâni sunt astăzi Istroromânii (adică Dacoromânii / Românii din Istria, pe cale de asimilare totală în Slovenia, Croaţia, Bosnia şi Herţegovina, Muntenegru, sau “fosta Iugoslavie”).

După trei războaie (I 215 / 205 î. H.; II 200 / 197 î. H.; III 171 / 168 î. H./ î. e. n.), Pelasgo-Daco-Thracii, monoteişti-salmoşieni, ori politeişti, mai mult ori mai puţin “elenizaţi / grecizaţi”, din strălucita Macedonie antică au fost înfrânţi şi supuşi Romei. După răscoala din 149 / 148 î. H., Macedonia a fost transformată în provincie romană; procesul de romanizare s-a extins şi în această arie; urmaşii Vlahilor / Dacoromânilor de aici sunt astăzi Macedoromânii (adică Românii / Valahii din Macedonia antică) / Aromânii din Albania, nordul Greciei, sud-vestul Bulgariei, Macedonia, sudul Serbiei.

Pornind de la arhaic-etnica înrudire cu Pelasgo-Daco-Thracii, Romanii au dus o politică subtilă; au anexat mai întâi la Imperiul Roman acele teritorii în care erau amestecuri de populaţii pelasgo-daco-thracice (politeiste) cu populaţii migratoare mai vechi ori mai recente , de Eleni / Greci, Celţi, Marcomani, Syrieni ş. a., speculându-se şi aspectul religios (faptul că teritoriile pelasgo-thracice respective nu erau sub pecetea Zalmoxianismului). Astfel Romanii s-au înstăpânit în Bitinia, în Pont etc. (Bitinia a devenit provincie senatorială de rang consular în anul 74 î. H.; în Pont au pus stăpânire începând din anul 74 î. H.).

În vremea regelui / “împăratului” Burebista (82 44 î. H.), statul zalmoxian al Daciei se întindea în vest de la Alpii Norici / Răsăriteni şi izvoarele Dunării, la ţărmul vestic / nord-vestic al Mării Negre dintre Byzantion şi Odesa / Olbia, şi la Nipru, în est, de la Carpaţii Nordici, Oderul / Vistula de Mijloc, Pripet şi Podişul Podoliei în nord , până la Marea Thracică şi până la hotarele cu Imperiul Roman din Macedonia şi Dalmatia (devenite din pelasgo-daco-thracice “ţări de râuri / munţi”, provincii romane). După asasinarea lui Burebista (44 î. H.), marile provincii („ţările de râuri / munţi“) ale Daciei s-au îndepărtat / rupt de Cogaion / Sarmizegetusa sub patru / cinci “regi” / “regişori” (“de arme”), fiind treptat cucerite şi integrate Imperiului Roman până în anul 106 d. H./ e. n.

Dacia de Vest s-a integrat în Imperiul Roman, mai întâi ca provincia Dalmaţia, ori provincia Pannonia, apoi Illyricum etc., de prin anul 14 î. e. n., sub împăratul Augustus (este vorba despre teritoriile pelasgo-daco-thracice / dacoromâneşti-arhaice, sau vlahice,  aparţinând azi Sloveniei, Croaţiei, Bosniei / Herţegovinei, Muntenegrului, Serbiei, Ungariei, Austriei, Cehiei).

Dacia de Sud (de la Dunărea de Mijloc şi de Jos) s-a transformat în provinciile Imperiului Roman, Moesia Superior şi Moesia Inferior, începând  tot din vremea împărăţirii lui Augustus, din anii 29 / 28 î. H. (dar provincie imperial-romanică, Moesia a fost abia  din anul 45 / 46 d. H. azi aceste teritorii dacogetice / vlahice, dacoromâneşti, aparţin Serbiei, Bulgariei, Ucrainei).

Thracia, provincia dintre Munţii Hemus / Balcani (adică Munţii Blachilor / Dacoromânilor), Marea Getică / Neagră, Marea de Marmara şi Marea Thracică / Egee, învecinată la vest cu Macedonia (deja provincie romană), a cunoscut statutul clientelarităţii faţă de Roma (provincie romană a devenit tardiv, din anul 45 / 46 d. H.). Din romanizarea Pelasgo-Daco-Thracilor din această provincie / “ţară de râuri / munţi” au rezultat Vlahii / Dacoromânii, cei ce peste aproape patru secole sub împăratul lor, Constantin cel Mare, au întemeiat o nouă capitală a Imperiului Roman, Byzantion (de la dacogeticul budia / drom. „buză“ cu sensul metaforic de “buzele Mării Megre”).  Mai târziu, după moartea împăratului dacoromân întemeietor, Constantin cel Mare, capitala a primit numele de Constantinusa / Constantinopol. Dacoromânii (“Byzantinii”) din Thracia au făcut să strălucească imperialul Constantinusa (Constantinopol / Creştinopol), sub conducerea celor 42 de împăraţi de neam valah / dacoromânesc ridicaţi în tronurile Imperiului Roman (Imperiilor Romane), de la Aurelian (270) la Focas (610). Capitala Ortodoxiei, Constantinusa / Constantinopol (“elenizându-se” după anul 610, de când s-au instalat în tron împăraţi greci ori de altă naţie), se vede “turcizată” în zilele noastre cu numele de Istambul căci Grecii, preluând puterea imperial-romanică-răsăriteană, “au vândut-o” Turcilor în urmă cu mai bine de o jumătate de mileniu. Urmaşii acestor Valahi / Dacoromâni ai Thraciei aproape “asimilaţi” de Greci, de Turci şi de Bulgari sunt cunoscuţi azi ca Meglenoromâni (adică Dacoromânii / Românii, Vlahii din MeglenGrecia).

Dacia Nord-Dunăreană, sau Statul Independent al Daciei lui Decebal, întinzându-se (numai pe aproximativ 40 la sută din Dacia lui Burebista) de la Dunărea de Mijloc (din dreptul localităţii Budama / Budes Budapesta de azi) şi pădurea Hercinică, până la Nipru şi Marea Getică / Neagră, de la  Vistula Superioară şi Pripet, până la Dunărea de Jos  (peste România de azi, peste Basarabia / Rep. Moldova, peste Ucraina de Vest, peste Slovacia şi Ungaria de Est, de pe hărţile contemporane), a fost cucerită numai parţial Banatul, Oltenia, Ardealul / Transilvania , parte transformată în provincia Dacia a Imperiului Roman din august 106 d. H., în vremea împăratului Traian  (în ceea ce priveşte romanizarea teritoriilor “estice” / “nord-estice” ale Dacilor “liberi”, aceasta s-a petrecut în vremea urmaşilor lui Traian / Decebal, îndeosebi, în vremea împărăţirii lui Constantin cel Mare).

Din orizontul anului 230 î. H. şi până în orizontul anului 250 d. H., după aproape o jumătate de mileniu de romanizare, întregul spaţiu al Pelasgo-Daco-Thraciei, evidenţiindu-se inconfundabil în statul Daciei Zalmoxianismului, a devenit spaţiu al Dacoromânităţii, cel mai mare popor al Europei, poporul Pelasgo-Daco-Thracilor reînfăţişându-se sub “noul chip” al marelui popor al Vlahilor / Dacoromânilor. Limba pelasgo-daco-thracică, în care s-au re-altoit elementele limbii latine, a devenit limba dacoromână / română, de fapt „înnoita / primenita vlahă (valahă)“, în această întreagă arie a Dacoromânităţii, bineînţeles, înainte de anul 250 d. H., o dată cu încheierea procesului de romanizare proces care nu a avut loc decât în aria Pelasgiei Arhaice (cf. CDr, 6), nu în toată aria fostului Imperiu Roman, căci numai din aria Pelasgiei Arhaice s-au ivit în istorii, “tot sub chip nou”, cam în acelaşi timp, toate celelalte popoare romanice.

 

STATUL INDEPENDENT AL DACIEI / DACOROMÂNIEI, PRIMUL STAT AL TUTUROR VLAHILOR / DACOROMÂNILOR (258 – 268 / 270), ÎNTEMEIAT DE REGALIAN, STRĂNEPOTUL REGELUI-EROU DECEBAL. Nemaisuportând exploatarea sângeroasă imperial-romanică, abuzurile funcţionarilor, corupţia etc., din vremea împărăţirii lui Gallienus (253 268), în toamna / iarna anului 257 d. H. Vlahii / Dacoromânii din provinciile dunărene, Pannonia, Dacia (Traiană) şi Moesia, s-au răsculat. În fruntea răsculaţilor a trecut chiar guvernatorul Pannoniei, Ingenuus, un destoinic general şi om politic, avându-şi obârşiile între răsculaţi. În valahica / dacoromâneasca-i reşedinţă / ”capitală”, Sirmium (azi Sremska Mitrovica Iugoslavia), Ingenuus s-a declarat împărat al Vlahilor / Dacoromânilor din Valea Dunării. În primăvara2 anului 258 d. H., împotriva răsculaţilor (“uzurpatorilor”) a pornit prompt împăratul Gallienus cu trupele de represiune. Printre comandanţii cavaleriei, participanţi la înăbuşirea în sânge a răsculaţilor, se afla şi dacoromânul Marcus Acilius Aureolus (cf. RDGIR, 59). Ingenuus moare în bătălia pentru independenţă de la Mursa (azi, Osjek-Croaţia cf. Fontes, II, 105). Gallienus îşi arată neasemuita-i cruzime faţă de Vlahii / Dacoromânii răsculaţi, îndeosebi faţă de cei din Moesia, ordonând şi condamnarea la moarte a rudelor insurgenţilor, ceea ce a stârnit mari nemulţumiri şi în rândurile armatelor imperiale, având majoritatea comandanţilor ridicaţi dintre Vlahi / Dacoromâni, cât şi preponderenţă dacoromânească între războinicii de rând. Spre a diminua tensiunea acumulată în armatele imperiale, în rândurile militarilor dacoromâni, către sfârşitul primăverii anului 258, Gallienus a fost nevoit să  numească în funcţia de comandant suprem al armatelor dunăreano-balcanice pe generalul Regalian.

Documentele ni-l arată pe Regalian drept comandantul forţelor armate din ducatul Illyriei, sintagmă3 prin care erau desemnate provinciile imperial-romanice din spaţiul pelasgo-daco-thracic / dacoromânesc (valahic): Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromania Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia «...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» (SHA, 146). Regalian aidoma străbunului său, regele-erou de la Sarmizegetusa, Decebal s-a evidenţiat ca mare strateg; în Scriptores Historiae Augustae, istoricul Trebellio Pollio, subliniază că Regalian «totdeauna a fost un bărbat priceput în treburile militare» / «vir in re militari semper probatus»; «a purtat cu vitejie multe lupte împotriva Sarmaţilor» / «hic tamen multa fortiter contra Sarmatas gessit»; «se spune că el era de neam dacic, fiind chiar rudă cu însuşi Decebal» / «...gentis Daciae, Decibali ipsius, ut fertur, adfinis»; «...ceea ce arată că era demn de a împărăţi» / «...quod dignus videretur imperio» (ibid.).

 

                             Fig. 1. Dacia / Dacoromânia lui Regalian (258 269 / 270 d. H.), strănepotul regelui-erou Decebal.

 

 

La 21 iunie 258, o dată cu intrarea în sacra săptămână a războinicilor Zalmoxianismului, a celor cu ştiinţa de a se face nemuritori, Dacoromânii / Vlahii s-au hotărât să continue lupta declanşată sub conducerea lui Ingenuus împotriva oprimării imperial-romane; Regalian şi armatele de sub comanda sa au fraternizat cu poporul revoltat de masacrele ordonate / dirijate de Gallienus îndeosebi în rândurile populaţiilor Valahice / Dacoromâneşti din Moesia, declarând independenţa tuturor pământurilor strămoşeşti-dacoromâneşti / valahice, declarând statul independent al Daciei / Dacoromaniei (fig. 1).

DACIA (DACOROMÂNIA / VALAHIA) «AMISSA EST». Atât istorici contemporani împăratului roman Gallienus şi împăratului / “regelui” dacoromân Regalian, între care şi  atenianul Dexip (210 280 d. H., în Sciticele, lucrare abordând evenimentele dintre anii 238 şi 268), cât şi istoricii secolelor următoare Eutropius (autor, în anul 359 d. H., al celebrei istorii, Breviarium ab Urbe condita / Scurtă istorie de la întemeierea Romei), Sextus Aurelius Victor (autor, în anul 360, al lucrării Caesares / Despre împăraţi), Rufius Festus (care scrie pus de împăratul Valens în anul 372, Breviarium rerum gestarum Populi Romani / Scurtă istorie a Poporului Roman), Aelius Spartianus, Aelius Lampridius, Iulius Capitolinus, Vulcacius Gallicanus, Trebellio Pollio, Flavius Vopiscus (scriptores Historiae Augustae, din orizontul anului 394 d. H.), Zosimos ş. a. afirmă mai mult, ori mai puţin răspicat că provinciile imperial-romanice: Pannonia Superior / Inferior, Dacia (Traiană) / Daciile, Moesia Superior / Inferior, Dardania, Dalmaţia / Illyria, Scythia Minor / Major, Macedonia, Thracia , cu ai Pelasgo-Daco-Thracilor urmaşi, Vlahii / Dacoromânii, la care s-a alăturat şi Dacia-Costoboceană / Carpo-Dacia, sau Dacia Liberă (căci teritoriile necucerite de Romani din statul Daciei lui Decebal, de la Pădurea Hercinică, Vistula Mijlocie, până la Pripet şi Nipru şi nord-vestul Mării Getice / Negre, imediat după dispariţia regelui-erou de la Sarmizegetusa, s-au constituit într-un stat liber, sub conducerea regelui Pieporu / Pieporus şi a urmaşilor acestuia din Dinastia Pieporilor cf. PGet, 143 sq.), în vremea lui Gallienus, în anul 258 d. H., sub conducerea lui Regalian, strănepotul regelui-erou Decebal, s-au unit, rupându-se printr-o serie de lupte / războaie din Imperiul Roman, şi au întemeiat statul independent al Dacoromâniei (Daciei / Blachiei).

Aşadar, Dacoromânia (Dacia / Vlahia) ... «amissa est», încă din vremea împărăţirii lui Gallienus. Pentru tălmăcitorii “infideli” ai documentelor istorice cu privire la statul independent al Daciei / Dacoromâniei re-întemeiat de Regalian în anul 258 d. H., reamintim sensurile verbului latinesc amitto, ere, misi, missum : 1. «a pierde (suferind o pagubă)», “a pierde un teritoriu / oraş, armata / flota etc., desigur, prin luptă / război”; 2. «a părăsi (de bună voie), a renunţa, a abandona»; 3. «a lăsa să-i scape, a scăpa (involuntar)» “prada din mâini” / ”ocazia”, “momentul favorabil” ; 4. «a trimite (departe de sine)» (GDlr, 77). Galienus a pierdut în faţa lui Regalian, printr-o serie de lupte / războaie, atât Dacia Sud-Dunăreană cât şi Dacia Nord-Dunăreană (Dacia Traiană); cu provinciile eliberate din Imperiul Roman s-a unit şi Dacia Liberă, realcătuind statul Daciei / Dacoromâniei. Independenţa Daciei / Dacoromâniei, hotarele Daciei / Dacoromâniei au fost magistral apărate de Regalian, dovedindu-se a fi unul dintre cei mai mari strategi ai timpului său. Mai întâi şi-a asigurat alianţe trainice la hotarele de nord-vest, de nord şi de est ale Daciei / Dacoromâniei, cu Goţii, cu Gepizii, cu Herulii, cu Tervingii ş. a., neamuri mereu pregătite pentru o invazie dirijată de războinicii lui Regalian în provinciile Imperiului Roman situate la graniţele cu Dacia / Dacoromânia, în sud, sud-vest şi vest: în Bittinia (provincie cu amestec de populaţii, cu multe “cuiburi ale trădării”, chiar dacă avea aproape 50 la sută elemente valahice / dacoromâneşti), în Pont, în Achaia / Grecia, în Noricum etc.; apoi, a coordonat / sincronizat răscularea altor ţări / provincii din Imperiul Roman, ca Raetia, Gallia, Britannia, Egipt etc. (cf. DMID, 174 sqq. / CDH, V, 12 sqq.), încât puterea armatelor imperial-romane să nu se poată concentra zdrobitoare asupra statului independent al Daciei / Dacoromâniei.

Statul Independent al Daciei / Dacoromâniei (fig. 1), sub Regalian (258 268 / 270), cu capitala la Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, a avut monedă proprie, regalianul de argint (fig. 2) „prima monedă naţională a Dacoromânilor / Vlahilor, uniţi şi liberi“, cu numele conducătorului lor prim: «IMP. C. P. C. REGALIANU...» / «REGALIAN...» (cf. CDH, V, 9 / RDGIR, 57) ,  o limbă bine cristalizată, dacoromâna-arhaică / valaha, şi o religie monoteistă, Zalmoxianismul.

 

Despre independenţa Daciei / Dacoromâniei aduce mărturie peste milenii şi realitatea arheologică din centrul financiar, religios şi legislativ, Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala lui Regalian; ultimele monede ale Romei aflate în circuit aici au fost emise în vremea lui Gallienus, înainte de anul 258 d. H., anul independenţei Daciei / Dacoromâniei lui Regalian, anul în care regalianul de argint a înlăturat denarul Romei. {i istoricul american, Paul MacKendrick, în lucrarea Pietrele Dacilor vorbesc, certifică: în Sarmizegetusa / Ulpia Traiana Sarmizegetusa, «ultimele monede (romane) poartă efigia lui Gallienus» (MKP, 87).

 

Fig. 2. Un regalian de argint, moneda bătută în anul 258.

 

Pe monedele de argint bătute în Dacia / Dacoromânia la Sarmizegetusa, în matriţe arhaice (în tradiţia centrelor metalurgice din Ardeal / Transilvania, în acest sens, făcându-se precizările: «elles sont d’argent, parce qu’elles ont été batues sur des flans plus anciens» CDH, 9) , după cum le descrie, în 1861, numismatul / istoricul Henry Cohen, având la îndemână numai exemplare existente atunci la Muzeul din Viena (cinci emise sub Regalian, între anii 258 şi 268, şi trei emise de soţia sa, augusta Sulpicia Dryantilla, care a preluat conducerea statului Daciei / Dacoromaniei, după moartea lui Regalian, între anii 268 şi 270), primul împărat al Dacoromânilor / Vlahilor este înfăţişat astfel: 1) «IMP. C. RE...; bustu-i înrăzărindu-se, în dreapta-i cu mantia-i (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului), încadrând un altar» (faţă); «Regalian şi soţia-i împărăteasă, Sulpicia Dryantilla, în picioare; între ei, un altar» (revers CDH, 8); 2) «... C. P. C. REGALIANVTORI. Bustu-i înrăzărindu-se spre dreapta (TORI este sfârşitul reversului MARTI PACATORI de Caracalla) (ibid.); 3) «IMP. C. P. C. REGALIANUS AVG. Bustu-i înrăzărit spre dreapta (de războinic / cavaler al Zalmoxianismului); revers: LIBERALITAS AVGG. / augusta LIBERTATE / ELIBERARE (Sora Soarelui / Co-Utya), în picioare, spre stânga, ţinând sita şi peste aceasta, transversal, sceptrul » (CDH, 9); 4) «IMP. C. P. C. REGALIANV... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Sol-Ares / Soarele-Tânăr / Războinic înrăzărit cu braţul drept ridicat, ţinând un bici» (cu care mână caii de la cvadriga-i celestă ibid.); 5) «...REGALIAN... Bustu-i înrăzărit la dreapta; revers: Providenţa / Zâna Co-Utya (Sora Soarelui) în picioare, la dreapta, ţinând în braţele-i spice şi cornul abundenţei; la stânga, baniţa cu spice de grâu.» (ibid). H. Cohen mai subliniază pentru numismaţi, cu privire la regalianul de argint, cu privire la adevăratul nume al împăratului valah / dacoromân, Regalian / Regalianus (< din pelasgo-daco-thracicul ragalia / regălia > dacoromânescul răgălie/ regălie “rădăcină de copac văzută pe la râpe, surpături etc.” + suf. onomastic -an), cel de pe monedă (căci moneda s-a ivit, a circulat şi sub privirile împăratului Dacoromânilor), nu Regillianus, numele deformat de istoricii tardivi şi de scribii evmezici: «Les médailles décrites par Mezzabarba, etc., avec le nom REGILLIANUS et CONSECRATIO au revers, sont fausses ou n’ont jamais existé.» (ibid.). Înrăzărirea spre dreapta, spre Soarele-Moş (Tatăl-Cer) / Sa(l)-mos-“Zalmas-Zalmoxis”, aidoma Cavalerilor Zalmoxianismului / Dunăreni, reprezentarea perechii secunde sacre, Sol-Ares (Soarele Tânăr / Războinic) Co-Utya (Cotys / Sora-Soarelui), mantia-i cavaleresc-imperial-zalmoxiană etc. indică profunda sa credinţă în Zalmoxianism, jurământul său de epopt al Zalmoxianismului, apartenenţa-i iniţiatică / misterică la ordinul confreriilor războinic-religioase ale Cogaionului / Sarmizegetusei (care au fiinţat / funcţionat până după Mihai Viteazu, dincoace de 1601 d. H.).

După un deceniu de războire fără succes cu împăratul Valahilor / Dacoromânilor, în anul 267, împăratul Gallienus mobilizase trupe importante sub comanda generalilor Marcianus, Cleodamus, Athenaeus, Aureolus, Dexip (istoricul / comandantul Atenei), Claudius ş. a., în provinciile Imperiului Roman de la graniţa de sud a Daciei / Dacoromâniei, în Pont, în Bithynia, în Phrigia, în Achaia / Grecia, Tesalia, în Epir, cu intenţia de a da bătălia decisivă. Regalian, bun cunoscător al realităţilor militare imperial-romanice de la graniţele de sud ale Daciei / Dacoromâniei, a dirijat în respectivele provincii ale Imperiului Roman o puternică “invazie” a neamurilor nord-pontice: Goţi (Ostrogoţi, Vizigoţi), Tervingi, Greutungi, Gepizi, Heruli, Peuci ş. a., neamuri îndemnate după cum spun cronicile «la prada / devastarea Imperiului Roman» (cf. Fontes II, 105 sqq.). Devastările au început din provincia Pont şi au fost frânate / stăvilite abia în Achaia / Ellada (Grecia), în Tesalia şi în Epir; Herulii au asediat Atena; după relatarea, din Istoria bisericească, a lui Euagrios, Dexip, “generalul” / istoricul (autorul Sciticelor), în anul 267, «a adunat în jurul său două mii de bărbaţi spre a înfrunta atacul Herulilor asupra Atenei» ( Fontes, II, 529), rezistând până în primăvara / vara anului 268, când Gallienus a venit în ajutorul Atenei, în fruntea unei puternice armate, respingând şi urmărind pe invadatori, pe teritoriul Daciei / Dacoromâniei, în provincia Thracia, până la râul Nestos / Mesta, unde s-a dat bătălia decisivă cu Herulii; Gallienus a ieşit biruitor în bătălia de pe râul Nestos, luând prizonier chiar pe regele herul, Naulobatus; dar încălcarea hotarelor Daciei / Dacoromâniei a declanşat furia Valahilor / Dacoromânilor din Thracia împotrivă-i, obligându-l “să plece în Italia” (Fontes, II, 103). În vara anului 268 d. H., împăratul Gallienus, văzând zădărnicia luptelor sale de a reintegra Dacia / Dacoromânia între fostele hotare ale Imperiului Roman, a recurs la soluţia mişelească, angajând ucigaşii lui Regalian; criminalii plătiţi de împăratul roman Gallienus au reuşit să pătrundă în tabăra împăratului valah / dacoromân, Regalian, imediat după răsunătoarea-i victorie împotriva Sarmaţilor / Roxolanilor ce fuseseră anihilaţi la hotarul de nord al Pannoniei. Complotiştii imperial-romanici ai lui Gallienus reuşesc să-l ucidă pe Regalian prin august 268. Moartea lui Regalian a indignat întreaga Dacie / Dacoromânie. Reacţia fidelilor cavaleri dacoromâni ai Zalmoxianismului a fost de maximă promptitudine, la scurt timp fiind ucis şi împăratul roman Gallienus.

SULPICIA DRYANTILLA / DRUAN[ILĂ (268 – 270). În Imperiul Roman, moartea lui Gallienus a declanşat “războialele civile” pentru tronul Romei. În Dacia / Dacoromânia, conducerea statului a fost luată de soţia lui Regalian, împărăteasa Sulpicia Druantilla / Druanţilă (268 270 d. H.), prilej cu care bate propria-i monedă (fig. 3), pare-se, la Carnuntum (azi, Petronell, pe Dunăre, la est de Viena), înfăţişând-o cu «bustu-i diademat, la dreapta, cu cornul Lunii» («SVLP. DRYANTILLA AVG. Son buste diadémé ŕ droite avec le croissant» CDH, 10). Împărăteasa Dacoromâniei, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, şi generalii fideli din armatele lui Regalian, imediat după mişelescul asasinat plătit de Gallienus, în toamna anului 268, au mobilizat în Dacia / Dacoromânia de Est peste 320.000 de războinici după cum relevă Scriptores Historiae Augustae (cf. Fontes, II, 105), pentru a da lovitura de graţie Imperiului Roman. La această putere armată a Daciei / Dacoromâniei au fost asociate neamurile dintre Nipru, Marea Masagetilor / Azov şi din Crimeea: Goţii, Herulii ş. a. Campania împotriva Imperiului Roman s-a dezlănţuit în iarna / primăvara anului 269 d. H. Referindu-se la această campanie a Dacilor / Dacoromânilor, istoricul Zosimos subliniază: «Dacii / Dacoromânii se uniră cu Herulii, cu Peucii şi cu Goţii şi, adunându-se lângă fluviul Tyras / Nistru, care se varsă în Pont, construiră şase mii de corăbii; îmbarcând în ele 320.000 de oameni, porniră pe mare (...), având vântul dinspre spatele corăbiilor» (Fontes, II, 307) până la “strâmtoarea Propontidei”. Desigur, o asemenea dezlănţuire de forţe dacice / dacoromâneşti a avut menirea de a intimida orice încercare a Romei de a supune Dacia (Valahia / Dacoromânia).

 

 Fig. 3. Monedă de argint bătută de împărăteasa Valahilor / Dacoromânilor, Sulpicia Dryantilla / Druanţilă, în anul 268.

 

 

DACIA / DACOROMÂNIA «...RESTITUTA...». În anul 270, Aurelian a devenit împăratul Daciei / Dacoromâniei (Valahiei); în acelaşi an ajunge şi în multvisatu-i tron împărătesc de la Roma. Dacia / Dacoromânia se reintegrează Imperiului Roman, în baza Legământului de la Aurelian (legământ4 făcut lângă Aquileia5 cf. Fontes, II, 307) respectat în mai mică ori în mai mare măsură până după împăratul valah / dacoromân de Constantinopol, Focas (602 610). Aşadar, în anul 270 d. H., sub împăratul Aurelian, în Imperiul Roman a avut loc un mare eveniment: DACIA / DACOROMÂNIA (VALAHIA) RESTITUTA...

  Note / Notes:

1 Despre spaţiul pelasgo-daco-thracic al Masageţiei / Masagaetiei grăieşte peste milenii şi macrotoponimia / hidronimia pelasgo-daco-thracică / valahică de aici: Marea / Lacul Azov = Marea / Lacul Masagaetilor / Masageţilor; Azov < Masagaeti / Masageţi, Geţii / Gaeţii “dintre mări”, “de jos”, prin reducerea treptată a semnificantului: a) apocopa lui -ti (Masagae / Masage); b) sonorizarea fricativei dentale intervocalice (s > z, Mazagae / Mazage); c) afereza lui M- (Azagae / Azage); d) -a- > -o- şi, cam în acelaşi timp, prin “slavizare sufixală” -ge > -ve /-v (Azoge / Azove, Azov); fluviul Don şi afluentul său Doneţ (Don- + suf. pelasgo-daco-thracic / dacoromânesc diminutival -eţ) / Donets < Don-, “casă / oglindă”, ca prim-elementul formant pelasgo-daco-thracic din Donares / Don-Ares (“casa / oglinda” zeului pelasgo-daco-thracic al războiului, Ares); Oskol (afluent al Doneţului) < *Oeskela < Oescua (ca numele pelasgo-daco-thracic de afluent al Dunării latinizat, Oescus , azi, Isker, în Bulgaria) + suf. dim. -ela (= dacoromânescul -el);  Oltu hidronim / toponim, în nord-estul Turciei, lângă graniţa cu Georgia < pelasgo-daco-thracicul Alutua (Alutus = Olt, afluent al Dunării, în România); Kura < Culia (“curgătoarea”), fluviu ce traversează Georgia şi Azerbaijan, vărsându-se în Marea Caspică; Fomin (localitate în Rusia, regiunea Rostov, zona aridă

dinspre Republica Autonomă Kalmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul fominia “care oblojeşte / înviorează” (de unde şi latinescul fomento “a obloji / înviora”, ori fomentum  “mijloc de întreţinere”, sensuri întâlnite în scrierile sfântului dacoromân, Ioan Cassian cf. GDlr, 490); Tselinnyy ([elini localitate în Rusia Calmâcă, nu departe de Fomin) < din pelasgo-daco-thracicul dielina (Apium graveolens), desemnând “locul în care creşte ţelina” (cf. TZpl, I, 130 sqq.); Raguli (localitate în Rusia-Calmâcă) < din pelasgo-daco-thracicul rage (latinescul ragere), toponim desemnând “locul cu cei ce rag” (poreclă); Urda (localitate din Kazakhstan, la graniţa dinspre Rusia Astrahanului) < din pelasgo-daco-thracicul urdua “fromage blanc et mou obtenu du petit lait qu’on fait bouiller” (cf. REtn, 411); Vachi (Russia) < din pluralul dacoromânesc / valahic vaci < pelasgo-daco-thracul / latinul vacca; Botikh (Russia) < din pelasgo-daco-thracicul / valahicul botua / bot + suf. dim. dacoromânesc -ic; Guryev (Kazakhstan) < din valahicul / dacoromânescul gură (< din pelasgo-daco-thracicul / latinul gula) + suf. slav -ev, desemnând “gurile Uralului”; Buzachi (Kazakhstan) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul buzua / buză + suf. pelasgo-daco-thracic / dacoromânesc atestat din anul 1380 î. H. -ac / -achi; Ozurgeti (Georgia) < Ozur- + Geti / Geţi (“Geţii ozuri”); Chiatura (Georgia) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul chiotoare “închizătoare”, “loc de împreunare a bârnelor casei, a munţilor / dealurilor etc.”; Khaishi (Georgia) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul caisua / cais, însemnând “locul cu caişi”; Saatly (Azerbaijan) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul sat, articulat hotărât satul; Balakhany (Azerbaijan) < din Valahi / Balachi + suf. dacoromânesc-arhaic -ani (ca în Balcani / Balacani, “munţii Blachilor / Dacoromânilor”), desemnând “locul cu Valahi / Blachi, sau Dacoromâni”; Nasosnyy (Azerbaijan) < din pelasgo-daco-thracul / latinul nasua / nasus + suf. dacoromânesc-arhaic -oni / -osny; Maku (Iran) < din pelasgo-daco-thracicul / dacoromânescul macua / mac (Glaucium corniculatum)  etc. (supra cf. CAtl, 86 sq.).

Y The Pelasgo-Daco-Thracian / Wallachian macrotoponymy / hydronymy of the places is relevant, over the millenniums, for the Pelasgo-Daco-Thracian space of Masagetia / Masagaetia: the Azov Sea / Lake = the Masagetaes Sea / Lake (Azov < Masagaeti), Don (cf. Don-Ares / Dunăre), Donets (< Don- + suf. -ets), Oskol (Russia / Ukraine), Olt (Turkey), Kura (Georgia / Azerbaijan), Fomin (Russia), Tselinnyy (Russia-Kalmyk), Raguli (Russia), Vachi (Russia), Botikh (Russia), Urda (Kazakhstan), Guryev (Kazakhstan), Buzachi (Kazakhstan), Ozurgeti (Georgia), Chiatura (Georgia), Khaishi (Georgia), Saatly (Azerbaijan), Balakhany (Azerbaijan), Nasosnyy (Azerbaijan), Maku (Iran) etc. (supra cf. CAtl, 86 sq.). 

2 «Gallien étant allé combattre Ingénuus, confia ŕ Sylvain son fils Salonin, comme je l’ai déjŕ dit dans la notice biographique de celui-ci. Postume en étant mécontent, renferma Sylvain et Salonin dans les murs de Cologne et se fit proclamer empereur par ses légions l’an 1011 (de J. C., 258). L’année suivante il se rendit en Gaule et fit mourir Salonin...»  CDH, 12.

3 Ducatus = 1. unitate militar-administrativă imperial-romană reunind mai multe provincii din arealul unui popor romanizat, al unei etnii integrate “organic” în Imperiul Roman; 2. comandantul militar al unui “ducat” (cf. GDlr, 373). Prin ducatul Illyria / Illiria  se înţelegea şi în orizontul anului 394 unitatea etnico-militar-administrativă a Pelasgo-Daco-Thracilor ce deveniseră Dacoromâni / Vlahi, de la Alpii Răsăriteni (“Norici”) şi Carpaţi, la Marea Neagră, la Marea Thracică / Egee şi la Marea Adriatică, adică provinciile imperial-romane: Thracia, Moesia, Dacia (Dacia lui Decebal = Dacoromania Nord-Dunăreană), Dalmaţia şi Pannonia («...dux factus est et dux totius Illyrici. Habet in potestatem Thracios, Moesos, Dalmatos, Pannonios, Dacos exercitus.» SHA, 146).

Y Ducatus = 1. Roman-Imperial military and administrative entity, gathering more provinces of the area of a Romanized people, of an ethnic group “organically” integrated into the Roman Empire; 2. the military commander of “a ducatus” / dukedom (cf. GDlr, 373). By the dukedom of Illyria / Illiria it was meant, even during the horizon of the year 394, the ethnic-military-administrative unity of the Pelasgo-Daco-Thracians who had become the Dacoromanians / Wallachians, from the East Alps (“Noricum”) and the Carpathians, to the Gaetian / Black Sea, the Thracian / Aegean Sea, and the Adriatic Sea, that is the Roman-Imperial provinces: Thracia, Moesia, Dacia (Decebalus’ Dacia = North-Danubian Dacoromania), Dalmatia and Pannonia.

4 Despre acest Legământ de la Aurelian relatează şi contemporanul lui Eutropius, împăratul dacoromân, Iulian Apostatu (331 – 363) în Scrisoarea către Dacoromânii sud-dunăreni din provincia imperială Thracia. După cum se ştie, Legământul de la Aurelian evidenţiază «legea sacră», potrivit căreia, atâta vreme cât în tronul de Roma (mai târziu, de Roma / ConstantinusaConstantinopol) afla-se-va un Dacoromân, Dacoromânia nu se va mai desprinde din Imperiul Roman, va rămâne "neclintită" în Imperiul Romanilor, cetăţenii Daciei / Dacoromâniei bucurându-se de următorul statut «imperial»: celor din Dacia / Dacoromania Nord-Dunăreană li se garantează scutirea de impozite / "dări" – pentru că alcătuiesc "un scut" al Imperiului Roman, în faţa mulţimii popoarelor migratoare venind din estul şi nordul Europei, pentru că se luptă / războiesc cu barbarii, îi opresc, îi filtrează etc.; dacă numărul barbarilor / migratorilor se va întâmpla să fie "copleşitor", li se garantează intervenţia "promptă" a armatelor imperial-romane, spre a-şi păstra libertatea / independenţa, şi sprijin financiar din vistieria imperială pentru reconstruirea / întărirea davelor, cetăţilor-oraşe etc.; cei din Dacia / Dacoromania Sud-Dunăreană, împărţită în provinciile dacoromâneşti-imperiale: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia şi Thracia, nu vor plăti vreun impozit, în afară de "contribuţiile" / "dările" pentru întreţinerea armatelor imperiale, a flotei, de la Dunăre şi de la ţărmul nord-vestic al Mării Negre. Dacoromânii din provincia imperial-romană, Thracia, vitregiţi de soartă nu numai cu năpasta războaielor, ci şi cu "naturale calamităţi", şi având în vedere “avantajele” fraţilor lor nord-dunăreni în baza Legământului de la Aurelian , în primul an al împărăţirii lui Iulian, 361, au adresat împăratului de acelaşi neam / sânge cu ei, o cerere de scutire de impozitele pe care nu au putut să le achitate la termen, în ultimii ani, "în indicţiunea anterioară" (indicţiunea era un interval de 15 ani, perioadă financiar-cronologică, introdusă de administraţia imperiului din anul 312). În "sacra literă" a Legământului de la Aurelian grăieşte şi Epistola către Dacoromânii din provincia Thracia ("epistola" / "ordonanţa" 47): «Cererea voastră ar părea ceva supărător, dacă aţi fi adresat-o unui împărat cu privirile aţintite spre câştiguri şi dacă el ar crede că nu se cade să vatăme belşugul obştesc pentru a-şi arăta bunăvoinţa faţă doar de câţiva. Dar cum noi ne-am propus ca ţintă nu să strângem cât se poate mai mult de la supuşii noştri, ci să fim pricina cât mai multor binefaceri pentru ei, acest principiu ne va face să vă iertăm şi vouă datoriile. Dar nu vor fi iertate absolut toate, ci suma urmează să fie împărţită (în două): o parte va fi binefacerea pe care s-o facem cu voi, alta (va servi) pentru nevoia soldaţilor, de pe urma căreia, fără îndoială, veţi avea (două) destul de însemnate avantaje: pacea şi securitatea. Aşadar până la a treia indicţiune vă iertăm toate câte rămân din anii trecuţi; după aceea, însă, veţi achita fiecare contribuţie, potrivit obiceiului. Iertarea acestor datorii este o bunăvoinţă destul de mare faţă de voi şi nu trebuie să trecem cu vederea binele obştesc. Cât despre aceasta s-au trimis lămuriri şi prefecţilor, pentru ca binele pe care vrem să-l facem să ajungă faptă…» (Fontes, II, 33). Se vede şi din această "epistolă" că împăratul dacoromân, Iulian, iubea / respecta principiile dreptei guvernări, ceea ce-l ridicase în tronul de Constantinopol, în ciuda "corupţilor  înfăşuraţi în purpura imperială".

Y Iulian Apostatu (331 363) also related about Aurelianus’ Covention in his Letter to the South-Danubian-Dacoromanians of the Imperial Province of Thracia. As it is known, Aurelianus’ Convention pointed out «the sacred law», according to which, as long as the Roman throne (later, Rome / Constantinusa Constantinople) was held by a Dacoromanian, Dacoromania would not break off with the Roman Empire, would be stable in the Roman Empire, while Dacoromania’s citizens would be granted the following «Imperial» status: those in the North-Danubian Dacoromania were definitely absolved of taxes / “duties” since they represented “a shield” of the Roman Empire, against the waves of the migratory peoples coming from the East and the North of Europe, since they fought / were at war with the barbarians, stopped them, made them scarce, etc.; if the number of the barbarians / migratory tribes happened to be “overwhelming” they were guaranteed the “prompt” intervention of the Roman-Imperial armies, in order to keep their liberty / independence, and the financial support from the Imperial treasury for rebuilding / consolidating  the davas, the fortified towns, etc.; those in the South-Danubian Dacoromania, divided into the Imperial-Dacoromanian provinces: Moesia Inferior / Superior, Pannonia, Illyricum, Macedonia and Thracia, would not pay any taxes, except for “the shares” / “the duties” for supporting the Imperial armies, the fleet along the Danube and the North-Western shore of the Gaetian / Black Sea. Aurelianus’ Convention was respected by the Dacoromanian emperors, intermittently, from Aurelianus (270) to Focas (610).

5 În acest sens pentru anul 270 grăieşte şi Istoria contemporană a lui Zosimos: «După ce-şi întări domnia, Aurelian plecă din Roma şi înaintă spre Aquileia; iar de acolo a pornit-o spre Pannonia, căci aflase...» că războinicii Daciei / Dacoromâniei, considerând că a trădat Sarmizegetusa, trecând de partea Romei, «îl vor ataca»; Zosimos spune că s-a desfăşurat chiar o bătălie «nedecisă»; «venind noaptea, această împrejurare a făcut că ambele părţi s-au pretins biruitoare»; «la ivirea zorilor au trimis soli ca să trateze pacea» (Fontes, II, 307).

Y In this respect referring to the year 270 Zosimos, in his Contemporary History, also states: «as soon as he consolidated his rule, Aurelianus left Rome and advanced towards Aquileia; and thence he started towards Pannonia, since he found out...» that the Dacoromanian warriors «would attack him», thinking that he had betrayed Sarmizegetusa and allied himself with Rome; Zosimos also wrote that even an «indecisive» battle took place; «with the falling of the night, under such circumstances, both sides pretended to be victorious»; «at dawn, they sent messengers to negociate about the peace» (Fontes, II, 307).

 Sigle / Sigles:

CAtl Concise Atlas of the World, Oxford, Melbourne, Toronto, Oxford University Press, 1995. 

CDH Henry Cohen, Description Historique des Monnaies frappées sous l’Empire Romain communément appelées Médailles Impériales, vol. V, Paris, 1861.

CDr, 6 Caietele Dacoromaniei (Timişoara), anul III, nr. 6, 23 decembrie 1997 21 martie 1998.

CIlr George Călinescu, Istoria literaturii române, compendiu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968.

DMID Josif Constantin Drăgan, Mileniul imperial al Daciei, Bucureşti, Editura {tiinţifică şi Enciclopedică, 1986.

Fontes, I Fontes ad historiam Dacoromaniae pertinentes, I (ab Hesiodo usque ad Itinerarium Antonini) / Izvoare privind istoria României, I (de la Hesiod la Itinerarul lui Antoninus comitetul de redaţie: Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu, Gh. {tefan), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Populare Române, 1964.

Fontes, II Fontes Historiae Dacoromanae, II (ab anno CCC usque ad annum M) / Izvoarele istoriei României, II (de la anul 300 până la anul 1000 publicate de: Haralambie Mihăescu, Gheorghe {tefan, Radu Hâncu, Vladimir Iliescu, Virgil C. Popescu), Bucureşti, Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1970.

GDlr G. Guţu, Dicţionar latin-român, Bucureşti, Editura {tiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

HIst Herodot, Istorii, I / II (traducere de Adelina Piatkowski şi Felicia Vanţ-{tef), Bucureşti, Editura {tiinţifică, 196l / 1964.

MIrom Theodor Mommsen, Istoria romană, I III (Cuvânt înainte de acad. Emil Condurachi; traducere de Joachim Nicolaus), Bucureşti, Editura {tiinţifică şi Enciclopedică, 1987

MKP Paul MacKendrick, The Dacian Stones Speak (The University of North Carolina Press, 1975) / Pietrele Dacilor vorbesc, Bucureşti, Editura {tiinţifică şi Enciclopedică, 1978

PGet Vasile Pârvan, Getica (o protoistorie a Daciei ediţie, note, postfaţă de R. Florescu), Bucureşti, Editura Meridiane, 1982.

RDGIR I. I. Russu, Dacogeţii în Imperiul Roman, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1980.

REtn I. I. Russu, Etnogeneza Românilor fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică, Bucureşti, Editura {tiinţifică şi Enciclopedică, 1981.

SHA Scriptores Historiae Augustae, edidit Ernestus Hohl, vol. I II, Editio stereotypa correctior addenda et corrigenda adiecerunt Ch. Samberger et W. Seyfarth, Teubner, Leipzig, 1965.

TZpl, I, II Ion Pachia Tatomirescu, Zalmoxianismul şi plantele medicinale, vol. I, II, Timişoara, Editura Aethicus, 1997.

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, redactarea şi Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ţ