Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DAMASCHIN BOJINCĂ

 Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

Spre deosebire de Nicolae Stoica de Haţeg, care a început să scrie la o vârstă înaintată, Damaschin Bojincă* şi-a pus condeiul la lucru încă din tinereţe, având totodată şansa să-şi publice lucrările, devenind astfel un factor cultural de rezonanţă în epoca sa. Acelaşi prestigios cercetător, Nicolae Bocşan, care a publicat, în anul 1988, atât de utila lucrare despre iluminismul bănăţean[1], îl adusese în actualitate cu un deceniu înainte şi pe iluministul Damaschin Bojincă, îngrijind un volum din scrierile acestuia, pe care l-a dotat cu un aparat critic de excepţie[2]. S-a săvârşit, în felul acesta, un de mult aşteptat act recuperator faţă de o parte importantă din opera lui Bojincă (devenită accesibilă doar prin rarisimele ediţii princeps). De asemenea, s-a reuşit prezentarea activităţii şi scrierilor acestuia din perspectiva unor criterii ştiinţifice, întemeiate, pe o foarte bună cunoaştere a contextului cultural al epocii în care s-a afirmat autorul Antecilor romanilor (tom I-II, Buda, 1832-1833). S-a realizat şi o evaluare realistă a contribuţiilor aduse de el la afirmarea spiritualităţii româneşti, „într-un moment de răscruce pentru cultura noastră, când se încearcă tot mai evident depăşirea crezului luminist, când se reia problematica veche într-o formă şi mai ales argumentare nouă”[3]. În acel moment a apărut, la Buda, magazinul literar-istoric „Biblioteca românească” (1821, 1829-1830, 1834), fondat de Zaharia Carcalechi. În programul acestei publicaţii se reflecta însuşi „spiritul epocii”, anume „conştiinţa unităţii naţionale, sprijinul permanent pe care-l caută (românii din Transilvania şi Ungaria – n.n. T.C.) în Principate, tendinţa de lărgire a bazei mişcării noastre naţionale, care sunt componentele ideologiei noii reviste”[4]. Nicolae Bocşan subliniază că „elementele noi ale acestei ideologii şi-au pus amprenta şi asupra scrierilor cu caracter istoric apărute în paginile revistei”[5].

 

La „Biblioteca românească”, serie nouă, pe anii 1829-1830, Damaschin Bojincă era principalul redactor şi autorul lucrărilor de istorie, apărute în paginile acesteia. Aici şi-a publicat scrierile sale, începând cu Istoria romanilor, lucrare istorică de debut; apoi, în revistă urmează apariţia lucrărilor dedicate unor personalităţi reprezentative ale istoriei româneşti medievale şi premoderne, cum sunt Dimitrie Cantemir (1693; 1710-1711), Mihai Viteazul (1593-1601), Radu Şerban (1602-1611); în încheierea colaborării la acest magazin, publică Istoria popoarelor şi a staturilor. Istoria culturii, scurtă cuprindere şi aşezări hronologice (după ani). Cu începere de la autorul Cronicii Banatului, în istoriografia românească se va insista foarte mult asupra originii lui Iancu de Hunedoara, asupra rădăcinilor sale româneşti, puse la îndoială în spirit naţionalist-polemic de către unii istorici străini.

 

 Acestă tenedinţă istoriografică a fost marcată de lucrarea lui Damaschin Bojincă Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad (publicată în „Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830”, alcătuit de Şerban T. Neagoe, învăţătorul şcolii româneşti din Pesta, p. 45-95, pe două coloane paralele, una cu litere chirilice, cealaltă cu litere latine). Prima parte a acestei scrieri – Ioan Corvinus este răsărit din gen sau sânge românesc – este o lucrare originală, în care autorul, „într-un spirit de polemică, cu un adversar necunoscut”[6], prezintă o argumentaţie convingătoare privind originea românească a lui Iancu de Hunedoara. Nicolae Bocşan consideră că această parte a lucrării lui Bojincă este „un răspuns dat istoriografiei maghiare, aflată şi ea la începutul afirmării concepţiei romantice, în plin parcurs de deşteptare naţională”[7]. Bojincă menţionează că a cercetat pe „cei mai vrednici de credinţă istorici” şi nici unul dintre aceştia „nu se află să ascundă sau să tăgăduiască urzirea naşterii lui Ioan Corvinus din sânge românesc, şi toţi cu o gură mărturisesc adevărul despre mărimea lui”[8]. Se referă, în spirit critic, la scrieri ale lui Thuroczi, Engel, Bonfinius, Petru Maior, I. Benkö, Gebhardi, Fessler, P. Nagy, Timon, Kercselinch, Vincze Karoly etc.

E semnificativ faptul că J. Kemeny, în recenzia[9] lucrării lui Bojincă, pune în discuţie partea care se referă la originea românească a lui Iancu de Hunedoara[10]. Camil Mureşanu a stabilit că partea a doua a lucrării lui Bojincă este o prelucrare după o scriere a lui Kovács Mátyas, Biographia Ioannis Huniadi, apărută la Eger în anul 1817. Istoricul bănăţean dă întreaga lucrare ca fiind traducere a sa, fapt care s-ar datora – după acelaşi cercetător menţionat,  anume Camil Mureşanu – grijii autorului de a scăpa de cenzură[11]. Nicolae Bocşan e de părere că secvenţa întâi a studiului lui Bojincă „a fost sugerată de pasaje din Istoria lui Petru Maior (p. 111-115)”[12], unde sunt menţionate pentru prima oară sursele care atestă originea românească a lui Iancu[13]. Problema originii lui Iancu de Hunedoara a fost timp îndelungat, în atenţia a numeroşi istorici străini, majoritatea dintre aceştia susţinând originea celebrului conducător de oşti în funcţie de etnia lor, ungurească, sârbească, italiană şi chiar poloneză[14]. Pentru istoriografia românească în general şi pentru istoriografia bănăţeană în special, lucrarea lui Bojincă are meritul unui început de drum. Aceasta „este prima scriere[15] în limba română consacrată exclusiv biografiei lui Iancu de Hunedoara şi mai ales, apărării originii sale româneşti, într-un moment în care conştiinţa naţională a românilor, pe cale de cristalizare şi afirmare, îşi îngloba istoria, ca fiind una din componentele sale de primă valoare”[16].

Nicolae Bocşan subliniază că originea românească a personalităţilor istorice prezentate de Damaschin Bojincă „este centrul în jurul căruia se ţes subiectele scrierilor sale”[17]. Astfel, „apăsând pe acest motiv al naţionalului, oglindind în persoana acestor figuri de domni (Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, Mihai Viteazul, Radu Şerban, Dimitrie Cantemir – n.n. T.C.) trăsăturile esenţiale ale naţiei din care s-au ridicat, Bojincă anticipează una din trăsăturile preromatismului şi romantismului în istoriografie”[18].

 

  Din vasta bibliografie despre iluminismul românesc[19] se poate reţine că, în concepţia istorică a acestei mişcări, a fost dominantă teza evoluţiei ciclice. Potrivit acesteia, procesul istoric, având o determinare internă, are trei faze: începuturile, mărirea şi decăderea. Prima fază este legată de origini (romană); a doua etapă este cea a măririi (ilustrată de epoca medievală a domnilor suverani din Principate), „schiţată de opera iluminismului transilvănean şi preluată de bănăţeni la dimensiuni sporite prin care medievalismul se integrează istoriografiei iluministe româneşti”[20]; a treia epocă este cea de decădere a contemporanilor, aceasta fiind raportată mereu, prin antiteză, la fazele anterioare. Dintr-o asemenea perspectivă, apare foarte clară motivaţia lui Damaschin Bojincă privind includerea, în programul istoric al publicaţiei „Biblioteca românească”, a biografiilor lui Dimitrie Cantemir, Radu Şerban, Mihai Viteazul, din Moldova şi Ţara Românească, dar şi ale lui Iancu de Hunedoara şi Matia Corvinul, personalităţi de origine română din Transilvania, care s-au afirmat în istoria Ungariei şi, de fapt, în istoria central-europeană. Prin faptele acestora istoria îşi împlineşte rolul de magistra vitae, capătă înalte valenţe educative, poate avea o contribuţie însemnată în dezvoltarea conştiinţei naţionale a contemporanilor, îndeosebi a românilor din Transilvania şi Banat ce se aflau sub dominaţie străină.

 

Seria biografiilor de excepţie din istoria medievală a românilor a fost începută de tânărul erudit bănăţean cu cea a învăţatului principe al Moldovei, Dimitrie Cantemir, care s-a impus prin formaţia lui culturală enciclopedică, fiind unul dintre cei mai reprezentativi istorici, filozofi, geografi, muzicologi ai epocii sale. În Viaţa lui Dimitrie Cantemir, autorul menţionează, cu satisfacţie, că acesta „a fost fiu de român”[21], iar faptele lui le oferă spre exemplu conaţionalilor din vremea sa. O mare mândrie a lui Damaschin Bojincă se simte şi când prezintă însuşirile deosebite ale lui Radu Şerban şi, mai ales, cele ale voievodului Mihai – acesta întruchipând idealul unităţii naţionale, care începea să se contureze, tot mai puternic, prin anii '30 ai secolului al XIX-lea. În scrierea dedicată lui Mihai Viteazul, autorul îndeamnă să „citească tot insul aceasta cu mângâiere, văzând ce au fost strămoşii lui. Însă caute şi cerce şi pre acea cauză care au înecat aceste ţări frumoase în moliciune, în întuneric şi neactivitate. Alunge dară cei putincioşi răotatea din sânul patriei sale şi citind istoriile strămoşilor săi, fără dormitare să privegheze de a pleca iară pe calea virtutei dreptăţii şi vitejiei strămoşeşti”[22]. Şi în ce îl priveşte pe Mihai Viteazul, tot Bojincă este primul autor care îi dedică exclusiv marelui domnitor o scriere în limba română, titlul complet al acesteia fiind Vestitele fapte şi pieirea lui Mihai Viteazul, lucrare apărută în „Biblioteca Românescă”, 1830, partea a III-a. Astfel, Bojincă este un vrednic precursor al lui Aaron Florian[23], Nicolae Bălcescu, precum şi al istoricilor bănăţeni Vasile Maniu[24] şi Ion Sârbu[25]. Începând cu Damaschin Bojincă, Mihai Viteazul va fi în istoriografia română un personaj simbol pentru prima unire politică a românilor şi – până la 1918 – pentru dezideratul împlinirii idealului naţional, pentru realizarea unităţii statale. Referitor la aceste momente istorice – unul din trecut, celălalt, virtual, din viitor – Bojincă îşi oferă lucrarea despre domnul primei uniri drept exemplu „măriţilor boieri din Ţara Românescă şi Moldavia, văzând ce au fost strămoşii lor”[26].

În urma unei minuţioase analize a operei lui Damaschin Bojincă, Nicolae Bocşan susţine că acesta, „ca istoric, nu este original. În afara câtorva excepţii, cea mai mare parte a operei sale istorice este o compilaţie. Traduce, prelucrează, face trimiteri la cronici, documente, inscripţii; dar majoritatea sunt prelucrări după alţi autori. Sub aspectul metodologiei şi al tehnicii istorice este departe de nivelul atins de marii istorici ai Şcolii Ardelene. Motivele nu sunt greu de explicat. Bojincă nu intenţiona să facă ştiinţă, ci mai ales educaţie naţională”[27]

 

Pornind de la această aserţiune, regretatul cercetător reşiţean Petru Oallde precizează că, „dacă pentru bănăţeni, spre deosebire de ardeleni, istoria nu a constituit atât un teren de afirmare originală, erudită, cât, mai ales, unul de difuzare, de educaţie naţională, în schimb studiul limbii a fost strălucit ilustrat de gânditorii şi învăţaţii vremii, de la Paul Iorgovici la Eftimie Murgu”[28].

 

  Dar scrierile lui Bojincă despre mari personalităţi istorice din cele trei ţări româneşti inaugurează în cultura românească un gen istoriografic special, unul cu „caracter popularizator”, care, în mod deosebit, în Banat, va cunoaşte o puternică dezvoltare, până în zilele noastre. Partea originală a scrierilor lui Bojincă de acest gen „o constituie tematica şi subiectele tratate. Faptul că se îndreaptă în primul rând spre istoria noastră medievală, că a ales şi a tratat personaje dintre cele mai semnificative ale ei înseamnă un lucru nou în istoriografie. În contextul ideologiei «Bibliotecii româneşti» aceste figuri remarcabile de domni, exemple de glorie a unei naţii întregi, vin să argumenteze un alt loc pe care îl merită Românii alături de celelalte popoare”[29]. În epoca lui Damaschin Bojincă şi mediul cultural românesc din Pesta, ideea dominantă era cea a descendenţei romane, aceasta fiind susţinută şi de el, în mod strălucit, în polemica sa cu Sava Tököly[30] şi în Antecile romanilor. Bojincă împleteşte această idee cu ideea unităţii naţionale, voievozii, îndeosebi Mihai Viteazul, simbolizând unitatea istorică şi politică, dovezile lingvistice şi etnografice (prezentate în Antecile romanilor) învederând atât originea cât şi unitatea culturală a neamului românesc. Astfel, Damaschin Bojincă se încadrează, ca fruntaş, în importanta mişcare culturală bănăţeană a vremii sale. Despre aceasta Ovid Densusianu scria: „La sfârşitul veacului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea exista o mişcare culturală, care de obicei a trecut cu vederea (până în momentul când autorul nota această constatare – n.n. T.C.), deşi are însemnătatea ei, alături de aceea din alte ţinuturi româneşti”[31]. În acest context cultural, opera istorică a lui Bojincă „reprezintă un moment în istoriografia noastră peste care nu se poate trece”[32], „deşi – precizează Nicolae Bocşan – nu se ridică la nivelul marilor înaintaşi”[33] (din Şcoala Ardeleană – n.n. T.C.). Din păcate activitatea lui istoriografică n-a mai continuat după perioada sa pestană, când, în anii formaţiei sale culturale, într-un timp relativ scurt, a înfăptuit o operă bogată care anunţa apariţia unui mare istoric. Fără îndoială că renunţarea lui la cercetarea istorică este o mare pierdere pentru cultura română. Între altele, el ar fi fost în măsură să scrie o operă reprezentativă despre Hunedoreşti, pe care a prefigurat-o doar prin părţile menţionate mai sus şi prin altele. La amintita Descriere a naşterii şi a eroicelor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, se adaugă lucrările Tragedia lui Ladislau Corvinus de Huniad şi Biografia lui Mathia Corvinus craiul Ungariei, apărute nesemnate, în calendarele din 1831 şi 1832. Nicolae Bocşan le atribuie, cu toată certitudinea, lui Damaschin Bojincă.

 

În ansamblu, moştenirea istoriografică a lui Damaschin Bojincă adevereşte „momentul contactului, al interferenţelor dintre luminism şi romantism, momentul care pregăteşte apariţia istoriografiei paşoptiste”[34]. În cadrul acesteia, între altele, se va manifesta cu tărie cultul marilor voievozi din istoria Moldovei şi a Ţării Româneşti, prin care se făcea, în primul rând, educaţie naţională. Pe acest făgaş istoriografic Bojincă este un însemnat antemergător.

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

* Datele biografice, la Anexă.

[1] Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1988.

[2] Damaschin Bojincă, Scrieri (studiu introductiv De la idealul luminării la idealul naţional şi ediţie îngrijită de Nicolae Bocşan), Timişoara, 1978.

[3] Nicolae Bocşan, Un istoric uitat: Damaschin Bojincă (1802-1869), în „Banatica”, vol. I, Reşiţa, 1971, p. 290.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Nicolae Bocşan, în comentariile din volumul Damaschin Bojincă, Scrieri (studiu introductiv De la idealul luminării la idealul naţional, selecţie de texte şi note de Nicolae Bocşan), 1978, Timişoara, p. 49.

[7] Ibidem.

[8] Damaschin Bojincă, Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, în volumul Scrieri…, p. 75.

[9] Publicată în „Nemzeti Társalkodó”, nr. 17, din anul 1830, Buda, p. 133-135.

[10] Nicolae Bocşan, op. cit, p. 49.

[11] Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968, p. 28.

[12] Se are în vedere lucrarea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor din Dachia, editată de Florea Fugariu, vol. I, Bucureşti, 1970.

[13] Nicolae Bocşan, op. cit, p. 49.

[14] Ibidem.

[15] Întâmplarea face ca tot un bănăţean, anume Iosif Bălan, profesor la Institutul Teologic şi Pedagogic din Caransebeş, să publice prima carte în limba română despre Iancu de Hunedoara, lucrare care a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea. E vorba de studiul Iancu de Huniad, cercetare istorică, Caransebeş, 1897, pe care o vom prezenta la momentul potrivit.

[16] Ibidem, p. 50.

[17] Nicolae Bocşan, Un istoric uitat – Damaschin Bojincă,  în „Banatica”, vol. 1, Reşiţa, 1971, p. 299.

[18] Ibidem.

[19] Menţionăm o parte din lucrările reprezentative: Al. Duţu, Coordonate ale culturii româneşti în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1968 (capitolul Iluminismul patriotic); Ovidiu Papadima, Ipostaze ale iluminismului românesc, Bucureşti, 1975; Dumitru Ghişe, Pompiliu Teodor, Introducere la lucrarea Şcoala Ardeleană, Ediţie critică, note, bibliografie şi glosar de Florea Fugariu, vol. I, Bucureşti, 1983, p. VIII-XXIV; Idem, Fragmentarium iluminist, Cluj, 1972; I. Lungu, Şcoala Ardeleană, Bucureşti, 1979; Pompiliu Teodor, Iluminism şi naţiune, în volumul Naţiunea română, Bucureşti, 1984; Idem, Interferenţe iluministe europene, Cluj-Napoca, 1984; N. Bocşan, Iluminismul românesc din Banat şi idealul luminării, în „Studii de limbă şi folclor”, Reşiţa, 1978 şi, îndeosebi, fundamentala lucrare a aceluiaşi cercetător – Contribuţii la istoria iluminismului românesc, Timişoara, 1986; L. Blaga, Gândirea românească în Transilvania în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1966; P. Cornea, Originile romantismului românesc, Bucureşti, 1972; M. Protase, Petru Maior, Bucureşti, 1973; D. Popovici, La litterature roumaine a l’époque de Lumičres, Sibiu, 1945.

[20] Nicolae Bocşan, Contribuţii la istoria iluminismului românesc…, p. 281.

[21] Damaschin Bojincă, Viaţa lui Dimitrie Cantemir, Domnului Moldavei şi Prinţip în Împărăţia Rusească, în volumul Scrieri…, p. 47.

[22] Idem, Vestitele fapte şi perirea lui Mihai Viteazul, în Scrieri…, p. 82.

[23] Aron Florian, abordând trecutul medieval, s-a oprit în mod special la epoca lui Mihai Viteazul, căreia îi acordă spaţiul unui întreg volum (I) din lucrarea Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Româneşti, I-III, Bucureşti, 1835-1838.

[24] Vasile Maniu, Monumentul de la Călugăreni, episod din viaţa marelui domn român Mihai Viteazul, Bucureşti, 1871.

[25] Ion Sârbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul, vol. I, Bucureşti, 1904; Pentru o viziune mai largă asupra problemei, vezi Nicolae Edroiu, Mihai Viteazul în istoriografia română din Transilvania (până la începutul secolului XIX), în „Transilvania” (Sibiu) a. IV (1975), nr. 5 (mai), p. 42.

[26] Damaschin Bojincă, op. cit., p. 82.

[27] Nicolae Bocşan, Un istoric uitat: Damaschin Bojincă…, p. 297.

[28] Petru Oallde, Despre coordonatele bănăţene ale Şcolii ardelene, în „Studii de limbă, literatură şi folclor”, vol. III, Reşiţa, 1976, p. 253.

[29] Nicolae Bocşan, op. cit, p. 298.

[30] Damaschin Bojincă, Animadversio in dissertationem Hallensem sub titulo: Erweis Dass die Wallachen nicht Römischer Abkund sind etc. vam k Kath Von (Sabbas Tökoli) 1823 editane. Wallachos esse vesor Posteros Romanorum, Pesta, Tip. Ludovici Landerer de Füskut, 1827. În versiune română: Răspundere desgurzătoare la cârtirea cea de la Hale în anul 1823 sub titula: Erweis dass die Walachen nicht Römischer Abkundft sind (adică arătare cum că românii nu sunt de viţă romani) de k. Consililiar de Sava Tökoly făcută. La care se adunase arătarea cu scriptori verednici de credinţă întărită, cum că românii sunt adevăraţi strănepoţi ai romanilor. Întâi latineşte ţesută, iar acum în limba daco-românească preîntoarsă tot de acelaşi autor, Crăiasca Tipografie a Universităţii Ungariei, Buda, 1828.

[31] Ovid Densusianu, Literatura română modernă, vol. I, Bucureşti, 1920, p. 72.

[32] Nicolae Bocşan, op. cit, p. 299.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România)