Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Deportările în masă ale locuitorilor din Ţinutul Herţa în anul 1941

Petru Grior, Cernăuți

 

După masacrele sângeroase de la Lunca şi Varniţa, intrate în istoria plină de durere a regiunii Cernăuţi ca unele dintre crimele odioase din prelungul şir de fărădelegi săvârşite de puterea sovietică împotriva băştinaşilor, peste cotropitul colţ de ţară de la poalele Carpaţilor a coborât păcatul altei tragedii, planificate de către călăii din Kremlin. În primăvara anului 1941, a apărut Directiva Comisariatului Poporului pentru Securitatea de Stat al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, care prevedea aplicarea măsurilor necesare în direcţia „curăţirii Republicii Ucrainene de elementul antisovietic”. Conform indicaţiilor de la Moskova, lucrătorii organelor represive din regiunea Cernăuţi au urgentat procesul de acumulare a informaţiilor referitoare la băştinaşii meleagurilor voievodale. În luna mai, aceşti copoi ai regimului totalitar, cu suflete pline de ură şi duşmănie, aduşi din toate colţurile fostului imperiu sovietic pentru promovarea unei politici de deznaţionalizare şi rusificare a populaţiei româneşti, au ajuns la concluzia că principalul „element antisovietic” îl constituia rudele „trădătorilor patriei”. În categoria „trădătorilor patriei” au fost incluşi locuitorii ţinutului, care, începând cu ziua de 28 iunie 1940, pătrunşi de năzuinţele spre libertate, au încercat să ajungă ilegal în România. Unii au avut norocul să treacă hotarul, instalat de sovietici, alţii au nimerit în mâinile grănicerilor, fiind condamnaţi de către Consfătuirea Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al URSS la diferite termene de închisoare. Rudele lor din actualele raioane Herţa, Hliboca, Noua Suliţă, Storojineţ şi din oraşul Cernăuţi au apucat drumul calvarului spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Comi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunea Kirov din Federaţia Rusă. Referindu-se la dezmăţul stalinist, ziarul  de afirmare românească, „Bucovina”, care a apărut la Cernăuţi din 14 iulie 1941 până la 1 martie 1944, va scrie la finele lui iulie 1941 următoarele: „În a doua jumătate a lunii mai au năvălit asupra satelor noastre nenumărate camioane, însoţite de miliţieni, care au ridicat mii de familii româneşti şi anume dintre acelea, care aveau câte pe cineva trecut în România. Bărbaţi tineri şi bătrâni, femei de toate vârstele şi copii au fost închişi, aproape ermetic, în vagoane... fără apă, cei mai mulţi fără mâncare şi duşi, Dumnezeu ştie unde. Unii, care au avut norocul să scape pe drum, au mărturisit că după zece zile nu mai rămăsese nici jumătate din acele fiinţe nenorocite. S-au înnăduşit, sau au murit de boli, de foame şi de sete pe drum”.

       Deportările din mai, efectuate sub conducerea celor 724 de reprezentanţi ai organelor sovietice de represalii şi activişti ai Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, în timpul cărora au fost duşi în neagra străinătate românii din Nordul Bucovinei, Nordul Basarabiei şi Ţinutul Herţa, au constituit o repetiţie pentru viitoarele deportâri ale locuitorilor din teritoriile ocupate de către trupele Armatei Roşii. Astfel, pe data de 8 iunie 1941, a avut loc şedinţa comună a biroului comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi comitetului executiv al Consiliului Regional Cernăuţi, în cursul căreia este discutată problema desfăşurării operaţiunii de deportare din regiunea Cernăuţi „în locurile îndepărtate ale Uniunii Sovietice a familiilor trădătorilor patriei, moşierilor, fabricanţilor, membrilor activi ai partidelor contrarevoluţionare, comercianţilor mari şi altor elemente contrarevoluţionare şi criminale”. În hotărârea adoptată la această şedinţă se menţiona: „Luând în consideraţie faptul că problema deportării din regiune a elementelor contrarevoluţionare constituie o importanţă primordială, comitetul regional al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi comitetul executiv al Consiliului Regional ordonă secretarilor comitetelor orăşeneşti şi raionale ale Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi preşedinţilor comitetelor executive orăşeneşti să acorde o atenţie deosebită procesului de pregătire şi desfăşurare a deportărilor, conform indicaţiilor Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei şi Consiliului Comisarilor Poporului al Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene”.

       În scopul îndeplinirii poruncilor superiorilor de la Kiev, conducerea regiunii a întocmit planul de acţiuni pentru efectuarea viitoarelor deportări. El prevedea ca în ziua de 8 iunie, şeful Direcţiei regionale Cernăuţi a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, căpitanul Trubnikov, să ţină o consfătuire cu participarea şefilor secţiilor raionale ale amintitului comisariat, analizându-se toate amănuntele operaţiunii bolşevice. La 9 iunie, o asemenea consfătuire trebuia să fie organizată de către Zeleniuk, secretar al comitetului regional Cernăuţi al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei, la care obligatorie devenea prezenţa secretarilor comitetelor orăşeneşti şi raionale ale partidului şi preşedinţilor comitetelor executive raionale şi orăşeneşti ale puterii sovietice. Pentru ridicarea „elementelor contrarevoluţionare”, s-a planificat mobilizarea unui număr considerabil de comunişti şi comsomolişti, la dispoziţia lor fiind puse camioanele şi căruţele necesare. Concomitent, în cele 14 raioane ale regiunii s-au deplasat trimişii comitetului regional al partidului, autorizaţi cu puteri nelimitate. Ei au luat sub control procesul de pregătire ale viitoarelor deportări în masă.

       Conform planului de efectuare a operaţiunii de deportare, raionul Herţa a fost împărţit în „patru sectoare de activitate”. În primul sector intrau localităţile: Herţa, Movila, Târnauca, Proboteşti, Lunca, Satu Mare (Pilipăuţi), Ţânteni, Hreaţca. În cel de-al doilea au fost incluse satele: Culiceni, Tureatca, Puieni Regat, Puieni Bucovina, Mihoreni, Mogoşeşti. Al treilea cuprindea localităţile: Buda Mare, Buda Mică, Pasat. Ultimul sector încadra satele: Horbova, Bănceni, Godineşti, Mamorniţa, Lucoviţa, Cotu Boian, Molniţa. Pentru escortarea osândiţilor din sectoarele indicate, au fost create 57 de grupuri operative, ai căror membri vor primi instrucţiunile necesare în agunul deportărilor.

       În scrisoarea adresată organelor sovietice de resort în aprilie 1989, evreica Raşela Leibovici, născută la 10 ianuarie 1928, în oraşul Herţa, scria: „În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, în jurul orei trei, eu m-am trezit din somn, fiindcă în uşa casei noastre au bătut cu putere. Părăsind dormitorul, am întâlnit trei bărbaţi, dintre care doi erau îmbrăcaţi în uniforme militare, iar unul – în haine civile. Tustrei vorbeau ruseşte. După ce ne-au făcut cunoştinţă cu nişte hârtii, conţinutul cărora nu l-am înţeles, ni s-a ordonat să ieşim în curte cât mai repede. Mama a luat un coşuleţ, unde a pus o pâine şi ceva zahăr. În stradă ne aştepta o căruţă, în care am urcat, îndreptându-ne spre gara feroviară din Noua Suliţă. Ajungând la destinaţie, am fost încărcaţi într-un vagon pentru vute, unde se aflau peste 40 de oameni. Am numărat circa 50 de vagoane, ticsite cu lume, aşteptând să pornească spre locuri necunoscute. După săptămâni în şir, suferind de foame şi sete, am ajuns în oraşul Tobolsk. Tatăl a fost dus în altă parte, murind la 1943”. Raşela a fost deportată în Siberia împreună cu mamă-sa, Clara Leubovici, iar tatăl ei, negustorul Moriţ Leibovici, născut în 1885, apucă drumul spre Republica Autonomă Sovietică Socialistă Comi, unde a ajuns la 1 septembrie, acelaşi an, fiind întemniţat în lagărul stalinist din cătunul Vojael. Consfăruirea Specială de pe lângă Comisarul Poporului pentru Afaceri Interne al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, prin decizia nr. 5-M din 20 ianuarie 1943, îl condamnă la opt ani de închisoare, învinuindu-l de faptul că în perioada interbelică a fost „membru al unui partid contrarevoluţionar român”. Peste o lună după anunţarea sentinţei, la 13 februarie, evreul, care până la venirea „eliberatorilor” în Ţinutul Herţa a fost proprietarul unei mari prăvălii, având depozite de vinuri şi mărfuri, obţinând anual un venit de 5 milioane de lei, a murit de foame, fiind înmormântat în pământul îngheţului veşnic.

       În acea noapte de durere şi groază, în casele locuitorilor din Ţinutul Herţa, incluşi de către zbirii regimului totalitar în „lista neagră” a „elementelor contrarevoluţionare”, au năvălit 1000 de activişti sovietici. Sub îndrumarea nemijlocită a membrilor „triunghiurilor operative”, care iau naştere în regiunea Cernăuţi la începutul lunii iunie 1941, conform indicaţiilor Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, ei au ridicat 1373 de oameni, dintre care 1090 de români, 125 de evrei, 31 de ucraineni, 4 ruşi, 2 nemţi, un polonez şi 120 de persoane, a căror naţionalitate nu este indicată în documentele de arhivă. Încărcaţi în 18 camioane şi 534 de căruţe, osândiţii au pornit spre gările feroviare din Noua Suliţă şi Hliboca. Bărbaţii, în număr de 432 de persoane, vor fi arestaţi, despărţiţi de familii şi „internaţi în lagăre speciale ca apoi să fie condamnaţi pentru crime contrarevoluţionare. Dar mulţi din ei n-au ajuns să fie judecaţi, căci deţinuţii mureau de foame, de frig, mizerie, batjocură şi torturi”. 360 de femei şi 581 de copii au apucat drumul taigalelor siberiene şi al stepelor pustii ale Kazahstanului, unde 219 vinovaţi fără vină au rămas să-şi doarmă somnul veşnic.

       Pe data de 18 iunie 1941, Gruşeţki, primul secretar al comitetului regional al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei raporta lui Nikita Hruşciov, prim-secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Ucrainei despre „efectuarea cu succes a deportării din regiunea Cernăuţi a elementelor contrarevoluţionare”. În informaţia adresată Kievului se menţiona că la operaţiunea de deportare, împreună cu reprezentanţii Direcţiei regionale a Comisariatului Poporului pentru Securitatea Statului, au participat 3000 de comunişti şi comsomolişti. Pentru transportarea celor 2279 de familii ridicate în noaptea infernală, au fost mobilizate 269 de camioane şi 2803 căruţe. Raportorul sublinia faptul că din regiune, în „zilele de 14-15 iunie au pornit eşaloanele cu 7720 de deportaţi”. În cifra indicată a intrat şi numărul persoanelor deportate din localităţile Ţinutului Herţa.

       Ilie Mandiuc, fost profesor la Universitatea din Cernăuţi, fruntaş al vieţii culturale din Bucovina în perioada interbelică, scria la 1943 următoarele: „Cine cutreieră satele Ostriţa, Mahala, Cuciurul Mare, Igeşti, Crasna, Tereblecea, Volcineţ, Horbova... se cutremură adânc de pustiul lăsat de comunişti. Casele părăginite, gospodăriile neîngrijite, prin care cresc numai bălării sălbatice. Fruntaşi ai satelor, cei mai buni gospodari, oameni cu credinţă în Dumnezeu, oameni de adevărată cinste, de omenie, au fost deportaţi cu întreaga familie, fără nici o vină, pe simplul motiv că sunt români cu dare de mână şi gospodari bine înstăriţi”.

       Haia Vataru, născută în 1906, unul dintre cei 125 de evrei deportaţi din oraşul Herţa, în scrisoarea adresată organelor puterii sovietice la 13 noiembrie 1963, menţiona că în ziua de 13 iunie 1941, împreună cu doi copii, a fost deportată în regiunea Tiumen din Federaţia Rusă. După doi ani de chinuri a murut fiul Marcel, născut la 1932. Pe  parcursul celor două decenii, petrecute în taigaua siberiană, în împărăţia îngheţurilor veşnice, a trăit cu o mare şi neîmpăcată durere în suflet. Femeia a rămas cu neclintita convingere că în 1941 autorităţile comuniste au săvârşit acte de genocid împotriva oamenilor nevinovaţi din regiunea Cernăuţi.

       Despre destinul deportaţilor în Siberia mărturisea, la 1996, mult regretatul Nicolae Avasiloaie, român, născut la 1926, în comuna Hreaţca, localitate din Ţinutul Herţa, ridicat împreună cu mama sa, Victoria, cu sora-i Emilia şi fratele Ilie în acea noapte de început de vară. „În timp de cel mult douăzeci de minute am fost scoşi din casă aproape goi şi flămânzi şi puşi pe drumurile pribegiei... Peste câteva ore eram la gara din Noua Suliţă, zăvorâţi în vagoane de vite. Astfel am stat acolo vreo două zile... Peste vreo trei săptămâni de chinuri îndurate în vagoanele de vite puturoase, am ajuns la „destinaţie”, fiind repartizaţi într-in sătuc cu numele Tropinsk din raionul Elutorsk, regiunea Tiumen. Vreo şapte sau opt sute de oameni au fost „adăpostiţi” într-un grajd de cai. Şi chiar deodată cei apţi de muncă au fost puşi la lucru: trimişi la doborât copaci în pădurile mlăştinoase şi pline de ţânţari. Iernile sunt cumplite în acele locuri uitate de Dumnezeu şi de oameni. Gerurile ajung şi chiar depăşesc cincizeci de grade. Mai ales nopţile nesfârşit de lungi îi încremeneau pe oameni cu suflul lor  de ghiaţă... Veni dezgheţul şi se stârni o epidemie groaznică... Cei care au scăpat de foame şi de frig, erau seceraţi de boli. Nu ştiu din ce considerente, dar ne-au scos din grajdul acela în primăvara lui 1942 şi ne-au dus, întâi pe apă, apoi cu trenul, până la Tiumen, iar de acolo mai departe până... la capătul lumii... Dar ieşi la iveală că sunt şi mai departe locuri tot mai sălbatice, mai groaznice. Am fost duşi la Kondinsk şi mai departe la Şain. Ne-au debarcat şi ne-au lăsat pe malul râului Konda, punându-ne la cosit ierburi pentru fân. Trăiam în nişte colibe, care ne adăposteau câine-câineşte de ţânţari, ploi şi frig. Dar prin luna august colibele au ars şi noi ne-am pomenit sub cerul liber, iar îngheţurile vin devreme pe acolo. Am avut noroc că totuşi şi-au făcut milă de noi şi ne-au primit în sătucul Şaim şi ne-au dat şi nişte saci ca să ne facem îmbrăcăminte, căci spuza de boarfe ce le mai aveam fusese mistuită de foc împreună cu colibele. Astfel, în foame şi goliciune, frig şi înjosiri trecea zi de zi şi an de an pentru cei care supraveţuiau...”.

       Cele 458 de familii din Ţinutul Herţa, deportate în lunile mai-iunie 1941, au lăsat 1308 hectare de pământ arabil, 299 case de locuit, 157 de grajduri, 44 de cai, 254 de vite cornute mari, 93 de oi, 28 porcine, 34 de căruţe, numeros inventar agricol. Averea evreilor din oraşul Herţa (o farmacie, două frizerii, o moară, 34 de prăvălii) a fost naţionalizată de către puterea sovietică în anul 1940.

 

Petru GRIOR

directorul Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale din Cernăuţi.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)