HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

Despre individ în faţa răului absolut (1)

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

 

Lumea contemporană nu crede în miracole, deşi acestea, din când în când, totuşi survin… Precum, de exemplu, acordul formal existent actualmente, deşi fragil, între istorici sau comentatorii de presă, de pe o parte, şi politicieni, pe de altă parte, în privinţa faptului de netăgăduit că veacul care s-a încheiat recent a fost, înainte de orice, unul al monştrilor. Şi în cursul căruia, se ştie prea bine, pe scena politică s-au putut întâlni, confrunta ori chiar colabora în unele moment, Lenin, Stalin şi Hitler, Himmler şi Beria, Molotov şi von Ribbentrop, Goebbels şi Jdanov ş.a., ş.a. În atare condiţii, secolul al XX-lea a fost bântuit de totalitarisme, opuse democraţiei, în prima ordine fiind bolşevismul şi naţional-socialismul, care s-au condiţionat reciproc în privinţa originilor, manifestărilor, evoluţiilor şi destinelor lor, realităţi ce finalmente s-au impus atenţiei unor prestigioşi istorici occidentali (Ernst Nolte, A. Bésançon, François Furet, Marc Ferro, Imanuel Geiss, Stéphane Courtois). Ei au stabilit semnul egalităţii incontestabile între comunism şi fascism, ambele responsabile deopotrivă de Răul absolut care a zguduit veacul al XX-lea - Holocaustul brun şi Holocaustul roşu (Gulagul). Avantajele studiilor comparativiste în domeniul istoriei contemporane universale nu mai trebuie demonstrate, fapt pe care l-am relevat recent într-o sinteză consacrată epocii 1919-1939. Revoluţia bolşevică triumfătoare din octombrie 1917, glorificată vreme de decenii până la deformări grosolane de propaganda Kremlinului Roşu , n-a depăşit în realitate specificul unei clasice lovituri de stat. Sub acest aspect, rândurile consacrate evenimentului de cunoscutul istoric german Ernst Nolte, o autoritate în materie, le considerăm pur şi simplu magistrale: „Nici o altă revoluţie nu a semănat vreodată mai puţin cu o revoluţie populară, în care mari mase de oameni pornesc o luptă încrâncenată împotriva abuzurilor unui guvern însetat de putere: pe Nevski-Prospekt era larg deschis accesul pentru public, tramvaiele circulau, iar teatrele aveau toate locurile ocupate. Formaţiuni de trupe şi detaşamente ale Gărzii Roşii, armata de partid a bolşevicilor, au ocupat fortăreaţa Petru şi Pavel, la fel şi podurile, crucişătorul a tras câteva salve, care n-au produs daune semnificative, trupele guvernamentale aflate în Palatul de Iarnă s-au retras în cea mai mare parte, pe neobservate, lăsând locul răsculaţilor infiltraţi treptat şi care au arestat Guvernul provizoriu, inclusiv pe miniştrii socialişti, chiar dacă nu şi pe Kerenski, care a reuşit să fugă la timp.

 

La deschiderea celui de-al II-lea Congres al Sovietelor se puteau citi afişe care anunţau răsturnarea Guvernului provizoriu, iar delegaţilor li s-a comunicat că un nou Guvern provizoriu a fost constituit, din membrii partidului bolşevicilor, sub conducerea lui Lenin. Delegaţii socialist-revoluţionarilor şi ai menşevicilor au protestat vehement împotriva luării pe cale ilegală a puterii de către un partid ce a pus Congresul în faţa faptului împlinit şi au părăsit sala, în timp ce Troţki le striga batjocoritor că aparţin gropii de gunoi a istoriei. Prin urmare, Revoluţia din Octombrie a fost, în realitate, în primul rând, puciul unui partid socialist îndreptat împotriva celorlalte partide socialiste şi, nu în ultimul rând, împotriva intenţiilor Congresului Sovietelor, care s-ar fi conformat neîndoielnic dorinţei covârşitoare a maselor şi ar fi constituit un guvern al sovietelor din partidele socialiste, cu excluderea burgheziei”. Aşadar, la 7 noiembrie 1917/25 octombrie 1917 stil vechi, gărzile roşii au ocupat diferite puncte strategice din Capitală. În seara de 8 noiembrie, soldaţii din garnizoana Petrograd, marinarii din Kronstadt şi gărzile roşii muncitoreşti au luat cu asalt Palatul de Iarnă şi i-au arestat pe membrii Guvernului provizoriu. Kerenski reuşi să fugă. Congresul Sovietelor, în care bolşevicii erau majoritari, pun mâna pe putere şi desemnează un Consiliu al Comisarilor Poporului – prezidat de Lenin, avându-i pe Troţki la Afacerile Externe şi pe Stalin în Ministerul Naţionalităţilor. Astfel, Lenin conducea şi Guvernul şi Partidul, fiind recunoscut cea mai importantă personalitate a noului regim din Rusia. În funcţie de desfăşurările petrecute, „revoluţia a semnificat într-o măsură - va recunoaşte însuşi Lenin - un miracol. A fost - revine acelaşi personaj - pur şi simplu un miracol...”. Din punctul de vedere al lui Lev Troţki, revoluţia din 1917, a fost, din contră, „trădată”. După Michel Heller şi Aleksandr Nekrici, „în 1917, Puterea, pe cât era de neputincioasă, a căzut în două rânduri în Rusia, în urma unei simple busculade. În februarie ca şi în octombrie, Guvernul a descoperit în momentul critic că nu dispunea de nici un sprijin. Diferenţa dintre cele două revoluţii a constat în faptul că, în februarie, de vreme ce puterea ţaristă a fost răsturnată de explozia elementară a nemulţumirii, în octombrie guvernul provizoriu a fost răsturnat de către un partid dirijat de un singur om (Lenin) care ştia ce vrea, care era ferm convins că încarna legile istoriei, singurul care asimilase complet doctrina lui Marx şi Engels”.


Dimpotrivă, potrivit Istoriei Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (versiunea oficială, Moscova, 1959) nu se putea vorbi decât despre „imensa importanţă mondială (sic!) a Revoluţiei din Octombrie”, decurgând din „faptul că ea a fost prima revoluţie din lume care nu numai că a dat poporului drepturi politice, dar i-a creat totodată şi condiţiile materiale pentru o viaţă îmbelşugată. Teoria şi practica construirii socialismului în URSS, care a început după victoria Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, prezintă o importanţă enormă pentru proletariatul internaţional. Ţării sovietice i-a revenit sarcina să deschidă, ea – cea dintâi, căile de trecere de la capitalism la socialism... Victoria Revoluţiei Socialiste din Rusia a confirmat în chip strălucit forţa ideilor marxism-leninismului...” .


Sintetizând obiectivele noului regim, Heller şi Nekrich, la care revenim, au relevat că „prima sarcină pe care Lenin a dat-o revoluţiei proletare a fost aceea de-a distruge Statul, de a desfiinţa aparatul de stat, cum spuneau marxiştii. Această distrugerea începuse deja înainte de 17 octombrie: la această dată armata era totalmente descompusă”. Pentru liderii bolşevici, s-a impus în context supravieţuirea tânărului „stat proletar”, prin orice mijloace, dar în primul rând prin instaurarea şi extinderea – dacă era posibil, şi s-a dovedit că a fost – a terorii la pătrat. În acest sens, un istoric avizat a observat: „Crezând cu fanatism în eficacitatea megaterorii, Lenin a privilegiat deschis funcţia represivă a serviciilor secrete. În acest sens, el nu a făcut referire la tradiţiile Kremlinului sub Ivan cel Groaznic, ci la Revoluţia franceză. Astfel, liderul bolşevic descria, după cum urmează, personalitatea celui care trebuia să conducă Poliţia: <>” . Şi l-a aflat, fără dificultate, în persoana aristocratului polonez Felix Dzerjinski , căruia i-a încredinţat conducerea faimoasei „Comisii extraordinare” – CEKA, făurită la 20 decembrie 1917, predecesoarea, prin OGPU, NKVD şi MVD, a teribilului KGB (1954-1991), care s-a „remarcat” sub comanda lui L. P. Beria şi a succesorilor acestuia , cu toţii criminali în serie, precum, de altfel, mai ales premergătorii lor din anii ’20-’30 în fruntea instituţiei .

 

În lupta pentru putere, declanşată în anii ’20, s-au aflat într-o acerbă concurenţă, care a condus adeseori la crime inimaginabile, trei grupări de comunişti ruşi, şi anume:
- gruparea de stânga, cel mai bine reprezentată de Troţki, care susţinea că, în absenţa revoluţiei mondiale proletare, socialismul în Rusia era pierdut;
- gruparea de dreapta, condusă de un teoretician de seamă, Nikolai Buharin, care era de acord cu poziţia stângii, conform căreia socialismul în Rusia depindea de revoluţia mondială, dar în final a ajuns la concluzia că, întrucât o astfel de revoluţie nu era de perspectivă imediată, guvernul sovietic nu mai trebuia să forţeze pentru un ritm nerealist spre socialism, ci, mai degrabă, să continue compromisul existent şi să amplifice NEP-ul;

- gruparea de centru, condusă de Stalin, a ajuns la concluzia că, deşi revoluţia mondială nu părea să devină realitate, în contextul dat socialismul putea fi construit într-o singură ţară, numaidecât în URSS.

Rezultatul luptei pentru putere, care s-a intensificat după moartea lui Lenin, a fost hotărât de controlul mai puternic al lui Stalin asupra membrilor de partid. În fond, aşa cum s-a evidenţiat cu temei, aparatul de partid s-a relevat „arma lui Stalin, era o emanaţie a partidului, a cărei natură fusese dată de Lenin” . În fapt, încă de la al X-lea Congres al Partidului, din 1921, Lenin l-a impus pe Stalin, iar la cel de-al XI-lea Congres i-a transmis lui Stalin conducerea oficială a partidului, promovându-l secretar general al partidului. Acest lucru, decis în secret, a fost anunţat într-un articol din „Pravda”, la 4 aprilie 1922 . Acţionând din umbră, ca secretar general al partidului, Stalin a reuşit să-şi adune un grup puternic de adepţi, pentru a se opune lui Troţki. Mai mult, Stalin îi acuza pe oponenţii săi de fracţionism şi de fărâmiţarea partidului, de ignorarea şi chiar de încălcarea liniei politice a acestuia. Victoria finală a obţinut-o Stalin la al XI-lea Congres al PC, care, la 27 decembrie 1927, a condamnat „toate devierile de la linia generală a partidului”. Rivalii secretarului general şi-au pierdut importanţa politică sau au fost exilaţi. Troţki însuşi a fost expulzat din Uniunea Sovietică, în ianuarie 1929, pentru a fi apoi asasinat, în 1940 . Din 1917 până la sfârşitul vieţii lui Troţki, un lanţ de rivalitate dură şi de luptă ireconciliabilă i-a dezbinat ireversibil pe cei doi revoluţionari pe care Lenin îi numise, în decembrie 1922, „conducători excepţionali” ai regimului.

 

Campania dură a lui Stalin a fost sprijinită în mare măsură, fără a-şi fi dat seama, chiar de Troţki. Acesta, retrăgându-se practic din viaţa cotidiană şi din sarcinile sale şi păstrând tăcere în timpul dezbaterilor importante pe probleme de politică curentă, i-a făcut involuntar jocul lui Stalin. Mai mult el şi-a supra-apreciat influenţa asupra oamenilor şi popularitatea de care se bucura; a crezut tot timpul că va triumfa după moartea lui Lenin şi nu era pregătit să-şi accepte înfrângerea care se apropia ineluctabil . După cum s-a observat chiar în epocă, moartea lui Lenin în 1924 a adâncit conflictul Stalin-Troţki, conducând „până la o criză de stat” . Deşi Lenin prevăzuse, în testamentul său din 1922: „Relaţiunile dintre aceştia doi cuprind, după părerea mea, mai bine de jumătate din primejdia unei dezbinări a partidului”. Totodată, fondatorul statului comunist găsea că „Stalin e prea grosolan”. A recomandat ca, în caz de abuz, georgianul să fie înlăturat; dar, şi în privinţa lui Troţki, Lenin se dovedise „imparţial”, lăsând câteva cuvinte cu mare greutate şi au slujit de minune tuturor adversarilor săi: „Trecutul său (al lui Troţki) nebolşevic nu-i o întâmplare (?!)”. I. V. Stalin (1879-1953). „Triumful” lui I. V. Stalin pe linie de partid şi de stat s-a dovedit, ceea ce în epocă a scăpat atenţiei, plin de grave consecinţe. Liderul sovietic, practic cu un deceniu înaintea lui Adolf Hitler, a făurit un stat promotor al dictaturii bolşevice, omoloagă a unui fascism de stânga. La Moscova şi la Berlin s-a instalat predominanţa absolută a partidelor conducătoare, P.C.U.S. şi, respectiv, N.S.D.A.P., ambele regimuri ajungând să practice genocidul - cel dintâi, de factură socială, celălalt, de factură naţională şi apoi rasială , deşi ambele au acţionat pe un „teren comun” - antisemitismul . Comparaţia între nazism şi comunism - a observat Marc Ferro - s-a impus de la sine . Pentru Ernst Nolte, specialist de clasă în problemele fascismului european, distincţiile între comunism şi nazism, în ciuda tuturor aparenţelor, au fost şi au rămas minime, iar, în ordinea strict cronologică a manifestării lor pe scena istoriei, cel dintâi nu numai că l-a precedat pe cel de-al doilea, dar l-a şi predeterminat. El conclude cu fermitate că, „născută din Primul Război Mondial, revoluţia rusă a bolşevicilor a însemnat evenimentul cel mai important şi cel mai plin de consecinţe al secolului [al XX-lea], pentru că a încercat, prin violenţă să înfăptuiască socialismul, aşadar un ideal străvechi al omenirii, care, prin Marx şi Engels, fusese adus la o formă modernă. Încercarea a eşuat pentru că gândirea lui Marx şi Engels a pus laolaltă lucruri incompatibile, precum unitatea lumii, familia, desfiinţarea aparatului administrativ şi materialismul. Însă tentativa a dat multor oameni o mare speranţă, iar în numeroşi alţii a trezit o ură necunoscută până atunci. Astfel s-a deschis calea pentru o contra-mişcare militantă care s-a putut sprijini pe forţa încă neslăbită a naţionalismului şi a dat naştere unei ideologii mai mult pe presupuneri şi postulate, decât pe speranţe şi convingeri, o ideologie care în practică s-a dovedit la fel de mult ca şi sistemul bolşevic, chiar dacă în alt mod, o <>. În felul acesta, conchide Ernst Nolte, perioada dintre 1917 şi 1945 n-a devenit epoca revoluţiei mondiale proletare, aşa cum crezuse Lenin, ci epoca fascismului şi a războiului civil european între naţional-socialismul radical-fascist al Germaniei şi bolşevismul Uniunii Sovietice”


Este, se impune să precizăm acest lucru, o concluzie fundamentală , în măsură să deschidă largi perspective studiilor de istorie contemporană universală.


În anii ’30, politica stalinistă de represiune înregistrează culmi neatinse o dată cu aşa-numita Marea Teroare, soldată cu exterminarea întregii opoziţii din Partid, şi nu numai, dar şi cu asumarea unor puteri dictatoriale de către „Ţarul Roşu” de la Kremlin. Această epurare a opozanţilor - mai ales a celor din Partid – a început în decembrie 1934, cu asasinarea unuia dintre liderii comunişti din Leningrad, Serghei Kirov , pentru a se intensifica necontenit din 1936 până în 1938 . A urmat o epurare în rândurile Partidului, prin înscenarea a trei mari procese publice, în cursul cărora au fost... denunţaţi 16 lideri bolşevici, printre care Zinoviev şi Kamenev - în 1936, alţi 17 - în 1937 şi încă 21 - în 1938, inclusiv Buharin şi Rîkov. Cele mai multe dintre acuzaţii erau de asociere cu Troţki, de conspiraţii contrarevoluţionare, de sabotaje şi de alianţe cu duşmanii din străinătate. Toţi au primit pedeapsa cu moartea. Epurarea s-a îngemănat cu teroarea şi a continuat să se extindă, ajungând a cuprinde toate organizaţiile de partid şi toate ramurile guvernamentale şi instituţiile supreme, dar, nu mai puţin, armata - în care mareşalul Tuhacevski şi alţi şapte comandanţi de armată au fost executaţi - şi însăşi poliţia politică. Numărul total al celor arestaţi de poliţia politică a fost estimat la cel puţin opt milioane de persoane. Către sfârşitul acestor acţiuni, conducerea NKVD a fost preluată de Lavrenti Beria, un georgian de-al lui Stalin.

 

Prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com