Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!
Tratamentul nu constă numai în remedierea sechelelor ci, în combinaţie cu metode traditionale si moderne din domeniul fizioterapiei, chiropatiei,naturologiei,medicina quantică,etc. permite să se acţioneaze cu precizie, încercându-se în primul rând să se înlăture „rădăcinile răului iniţial”, care stau la baza/originea problemei, nu să se efectueze doar un tratament simptomatic. Scopul nu este doar calmarea durerilor, ci combaterea cauzei care provoacă durerea, înlăturarea ei definitivă.

 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Destine românești în Gesta Hungarorum

Prof. Vasile Duma

 

La câteva sute de ani de la dispariţia lui Attila( m.453), ungurii, mânaţi de un impuls  de a face istorie cu orice preţ, îşi pӑrӑsesc stepele asiatice şi se  îndreaptӑ spre Europa centralӑ cu intenţia declaratӑ de a reface imperiul gloriosului lor premergӑtor. Cӑlcând pe urmele vechilor civilizaţii europene, acum în declin, dupӑ alte câteva sute de ani, pe la 1200, încearcӑ sӑ-şi fӑureascӑ propria  epopee care sӑ fixeze în conştiinţa generaţiilor viitoare aventura lor istoricӑ, a cӑrei mӑreţie sӑ se regӑseascӑ în noua formaţiune statalӑ pe care încep sӑ o contureze în câmpia panonicӑ şi teritoriile limitrofe.

            Ocupându-se de perioada timpurie a istoriei ungurilor, “Gesta Hungarorum”, cronica anonimӑ a regelui Bela,  relateazӑ, printre altele, cum au cucerit aceştia  o bunӑ parte din teritoriul locuit de români, menţionând numele a doi “duci” ai blachilor, Gelu şi Menumorut, care au îndrӑznit sӑ li se opunӑ, înfrângerea lor însemnând nu doar o simplӑ victorie, ci faptul cӑ noii veniţi sunt de neoprit, orice formӑ de rezistenţӑ fiind zadarnicӑ, cӑci ei nu fac altceva decât sӑ împlineascӑ o misiune istoricӑ:”Bine s-a împlinit în ducele Almus şi în fiul sӑu Arpad prorocirea pe care prorocul Moise a cântat-o despre fiii lui Israel, zicând:” Şi locul ce-l va cӑlca piciorul vostru, al vostru va fi.” Pentru cӑ de la ziua aceea pânӑ azi au avut şi au în mânӑ locurile ce le-au cӑlcat ducele Almus şi fiul sӑu Arpad.”( citat reprodus din traducerea integralӑ a textului latin, publicatӑ în revista Transilvania, nr. 3/1899, pag.93.) 

            Dacӑ aceştia invocau un anumit drept asupra unor teritorii, oamenii locurilor (care nu se aflau la prima încercare de acest fel) vin cu argumente mult mai solide, din pӑcate însӑ, ignorate de hoardele nӑvӑlitoare.   Iatӑ rӑspunsul pe care îl dӑ “ducele” Menumorut trimişilor lui Arpad, regele ungurilor, care îi cer sӑ li se închine:

            Spuneţi lui Arpad, ducelui Ungariei, domnului vostru, cӑ îi suntem datori lui ca amic amicului întru toate ce îi lipsesc, cӑci este oaspe şi are trebuinţӑ de multe, dar pӑmântul ce l-a ţinut din graţia noastrӑ nu-l dӑm niciodatӑ pânӑ când trӑim, ne-am supӑrat şi pentru aceea, pentru cӑ ducele Salanus i-a dat foarte mult pӑmânt, ori din iubire precum se zice, ori din temere, ce se trage la îndoialӑ. Noi însӑ nici din iubire, nici din temere nu-l dӑm, ba nici chiar cât e o plamӑ de pӑmânt, cu toate cӑ zice cӑ ar avea drept la el. Şi cuvintele lui nu conturbӑ inima noastrӑ prin aceea cӑ ne zice cӑ se trage din viţa lui Attila, care se numea” biciul lui Dumnezeu”, care tot asemenea cu mânӑ violentӑ a rӑpit acest pӑmânt de la strӑmoşul meu, dar acum din graţia domnului meu, a împӑratului din Constantinopol, nimeni nu-l poate rӑpi din mâinile mele.”(Cap.XX-Cum au plecat contra Bihorului, revista Transilvania, nr. 3/1899, pag.90.)  

            Citind rândurile de mai sus, parcӑ îl auzim pe Mircea cel Bӑtrân din Scrisoarea III a lui Eminescu :”Cât suntem încӑ pe pace, eu îţi zic: Bine-ai venit!”, atitudinea fermӑ a lui Menumorut în faţa nӑvӑlitorului ( pe care îl primeşte ca pe un “oaspe”  atâta vreme cât este “amic” şi “are trebuinţӑ de multe”), în respingerea pretenţiilor de a-i ceda pӑmântul strӑmoşesc, trebuie sӑ-i fi luat prin surprindere pe solii lui Arpad (“au alergat grabnic la domnitorul lor”), cu atât mai mult cu cât darurile trimise de acesta nu l-au putut cumpӑra pe “ducele” Bihorului, aşa cum s-a întâmplat cu Salanus:”Iar ducele Arpad petrecând câteva zile, primind sfaturile nobililor sӑi, a trimis soli în fortӑreaţa Bihorului la ducele Menumorut, cerând de la dânsul, ca pe baza dreptului strӑmoşului sӑu, a regelui Attila, sӑ-i dea pӑmântul de la fluviul Zomus (Szamus) pânӑ la marginile Nyrului şi pânӑ la poarta Mezeşului, şi i-a trimis darurile sale, precum a trimis mai înainte ducelui din Tytul, lui Salanus.”(pag.89).

           În felul cum sunt relatate evenimentele se simte simpatia autorului faţӑ de învinşi, încât am fi tentaţi sӑ dӑm crezare celor care susţin cӑ acesta ar fi fost român (vezi Ion Coja-“Marele ANONYMUS al ungurilor era şi el tot român?”),   care, la fel ca mulţi alţii, a jurat credinţӑ cuceritorilor  (“s-au supus lor de bunӑ-voie mai toţi locuitorii pӑmântului(…), cӑci mai toate neamurile au avut temere de ei”, pag.91), dar încӑ se cred stӑpânii de drept ai acelor locuri, moştenite de la strӑmoşi şi nu rӑpite “cu mânӑ violentӑ” de cӑtre Attila şi de cei care se considerӑ urmaşii lui. Absenţa unui stat centralizat care sӑ-i uneascӑ pe toţi cei care s-au împotrivit nӑvӑlitorilor a dus la înfrângerea acestor viteji, dintre care mulţi au plӑtit cu viaţa numai pentru cӑ şi-au apӑrat pӑmântul (”…dar pӑmântul(…)nu-l dӑm niciodatӑ, pânӑ când trӑim”). Poate cӑ Menumorut s-a bazat prea mult pe împӑratul de la Constantinopol (“…dar acum din graţia domnului meu, a împӑratului din Constantinopol, nimeni nu-l poate rӑpi din mâinile mele”), şi mai puţin pe oamenii locului, cum avea sӑ facӑ mai târziu Mircea cel Bӑtrân: “Şi de-aceea tot ce mişcӑ-n ţara asta, râul, ramul,/ Mi-e prieten numai mie, iarӑ ţie duşman este”. Poate cӑ avea motive sӑ nu se sprijine pe aceştia vӑzându-i înspӑimântaţi numai la auzul numelui lui Attila, ale cӑrui cruzimi au dӑinuit multӑ vreme dupӑ moartea lui: “cӑci au auzit cӑ ducele Almus, tata lui Arpad, se trage din seminţia regelui Athila” (pag.91). Menumorut nu cedeazӑ fӑrӑ luptӑ, un exemplu fiind apӑrarea castrului Zotmar(Szatmar), atacat de unguri cu o oaste “nu micӑ”, dar dupӑ trei zile aceştia ies învingӑtori, iar în a patra zi intrând  în fortӑreaţӑ “pe militarii ducelui Menumorut, pe care i-au putut prinde acolo, i-au legat în lanţuri de fier, i-au aruncat în afunzimea cea mai puturoasӑ a temniţei”(pag.93).

           Atacat necontenit, simţindu-se tot mai neputincios ( “Şi însuşi Menumorut s-a pregӑtit mai mult de a-şi lua calea spre Grecia, decât a veni contra lor”,pag.99),  Menumorut este nevoit sӑ încheie pace cu ungurii lui Arpad, trimiţând acestuia soli cu daruri şi mesajul cӑ dӑ “toatӑ ţara, şi pe fiica sa lui Zulta, fiul lui Arpad”(pag.155). Drept rӑsplatӑ, Arpad “l-a lӑsat îndӑrӑt în fortӑreaţa Bihor”(pag.155), dar “La al doilea an dupӑ aceastӑ întâmplare a murit Menumorut fӑrӑ fiu, şi a lӑsat în pace ţara întreagӑ lui Zulta, ginerele sӑu”(pag.157). Probabil cӑ atunci a început procesul de maghiarizare a românilor: oamenii de rând dându-şi fiii chezӑşie cӑ se vor supune (”…şi aruncându-se la picioarele lor şi-au dat fiii în chezӑşie, ca sӑ nu li se întâmple ceva rӑu”, pag.91), iar cӑpeteniile lor, în schimbul pӑstrӑrii privilegiilor, jurӑ credinţӑ cuceritorilor, încheiind alianţe de rudenie cu aceştia.

        Se poate ca aceastӑ abdicare a românilor sӑ nu se fi fӑcut oricum, fiecare categorie socialӑ pӑstrându-şi, într-o mӑsurӑ mai micӑ sau mai mare, statutul avut anterior, cum ar fi religia şi limba (asaltul asupra acestora va începe puţin mai târziu şi se va amplifica atingând apogeul spre sfârşitul sec.al XIX-lea), pentru marea majoritate a românilor, sau forma de organizare administrativӑ şi titlurile, pentru cӑpetenii. Dacӑ în cronicӑ conducӑtorii românilor (şi nu numai) sunt numiţi “duci”( dupӑ modelul occidental),  un secol mai târziu, când regatul maghiar îşi consolidase dominaţia în Transilvania, în actele oficiale emise de regii unguri apare denumirea de “voievod”, termen slav, folosit apoi pe tot parcursul evului mediu. Sӑ fi fost aceasta concesia pe care au fӑcut-o ungurii românilor, de a le lӑsa conducӑtorii, care îşi plecau capul, în schimbul supunerii, neamestecându-se (cel puţin formal şi numai în primele secole) în organizarea administrativӑ, cum aveau, de altfel, sӑ facӑ şi turcii ? Dar dacӑ românii aveau la venirea ungurilor voievozi şi cneji, de ce cronicarul îi numeşte “duci”? Sӑ fi fost “Gesta Hungarorum” o operӑ adresatӑ mai curând cancelariilor occidentale, Vaticanului în primul rând, care sӑ  legitimeze noua putere apӑrutӑ în inima Europei? Un lucru e sigur: indifferent cu ce scop a fost scrisӑ, cronica notarului anonim pune în evidenţӑ faptul cӑ regatul ungar s-a format prin violenţӑ, prin cucerirea de teritorii aparţinând unor popoare strӑvechi, care s-au apӑrat cu înverşunare, luptând pe viaţӑ şi pe moarte cu un duşman hrӑpӑreţ şi crud, lipsit de scrupule. Cu sau fӑrӑ voie, cronicarul legitimeazӑ nu pe stӑpânii din ordinul cӑrora scrie, ci pe sӑrmanii învinşi, morţi sau subjugaţi, numai cӑ şi-au apӑrat ceea ce a fost al lor dintotdeauna, pӑmântul strӑbun.  

           Nu toţi conducӑtorii românilor au avut însӑ soarta lui Menumorut, cronica relatând (e adevӑrat pe mai puţine pagini) destinul tragic al lui Gelu, pe care îl putem considera primul martir al neamului românesc, dintr-un lung şir care se întinde pe mai bine de o mie de ani:”…şi s-a încins între ei o luptӑ straşnicӑ, dar militarii lui Gelu furӑ învinşi, şi mulţi dintre ei furӑ omorâţi, iar şi mai mulţi luaţi în prinsoare. Când a vӑzut aceasta Gelu, ducele lor, atunci, spre apӑrarea ţӑrii sale, a luat-o la fugӑ cu puţini ai sӑi. Apropiindu-se în fugӑ de fortӑreaţa sa aşezatӑ lângӑ fluviul Zomas, militarii lui Tuhutum persecutându-i cu alergare îndrӑzneaţӑ, au omorât pe ducele Gelu, lângӑ fluviul Copus.”(pag. 99 ).

            Lӑcomia fӑrӑ margini a cuceritorului este redatӑ în cronicӑ în cuvinte simple:”…atunci Tuhutum, tata lui Horca, precum era bӑrbat viclean, când a auzit de la locuitori despre bunӑtatea pӑmântului dincolo de pӑdure, unde stӑpânea Gelu, cutare Blac, a început a dori aceasta…”(pag.95). Epitetul “viclean”, folosit probabil cu scopul de a evidenţia o calitate a cӑpeteniei ungurilor, avea, fӑrӑ îndoialӑ, altӑ semnificaţie decât cea actualӑ, care se poate intui din afirmaţia cronicarului “…sӑ câştige pentru sine şi pentru urmӑtorii sӑi pӑmântul dincolo de pӑdure”(pag.95). El trӑdeazӑ mentalitatea cotropitorului, mereu dornic de noi cuceriri, mereu în goanӑ dupӑ noi trofee, cu atât mai atractive cu cât sunt mai deosebite. Era firesc, deci, ca pӑmânturile de “dincolo de pӑdure” sӑ stârneascӑ lӑcomia şi orgoliul nӑvӑlitorului, cӑci ”…acel pӑmânt este udat cu ape de cele mai bune (…) şi cӑ din nisipul acelora se culege aur(…) şi cӑ acolo s-ar scoate sare şi materii sӑrate…” (pag.97).

            Pentru a “legitima” acţiunea rӑzboinicӑ de cucerire a acestor pӑmânturi, cronicarul face şi o scurtӑ prezentare a locuitorilor, dar   într-un mod inedit, ca şi cum aceştia nu ar merita sӑ le stӑpâneascӑ, cӑci “...ar fi cei mai ticӑloşi oameni în toatӑ lumea”(pag.97). Termenul “ticӑloşi” face, probabil, referire la starea lor socialӑ, fiind aproape sinonim cu “înapoiat”, ipotezӑ susţinutӑ chiar de cronicar “…cӑci sunt Blachi şi Slavi, pentru cӑ n-au altӑ armӑ decât arc şi sӑgeatӑ, şi ducele Gelu ar fi puţin statornic şi n-are la sine militari buni”.(pag.97), în plus fiind prigoniţi de alţi “stӑpâni” care au venit peste ei:”…suferӑ multӑ nedreptate de la Cumani şi Picenaţi”.(pag.97).

             Privind în urmӑ, descoperim, în faşӑ,  destinul  românilor ardeleni, conturat de destinul celor doi conducӑtori. Menumorut  este simbolul celor care s-au resemnat, a celor care au abandonat împotrivirea pe calea armelor în schimbul supravieţuirii, a celor care au ales sӑ convieţuiascӑ cu nӑvӑlitorii, poate cu speranţa cӑ, asemenea altora care ne-au cӑlcat pӑmântul, aceştia îşi vor cӑuta, dupӑ un timp, altӑ patrie (“Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbӑ,/ Ce cu-a turmelor pӑşune, a ei patrie ş-o schimbӑ”-M.Eminescu Scrisoarea III ), socotindu-i puţin-statornici, vӑzându-le  înclinaţiile rӑzboinice. Din pӑcate, mulţi dintre aceştia au sfârşit prin a fi absorbiţi în noua etnie, aşa cum o pot dovedi numeroasele studii privind genealogia unor familii nobiliare maghiare din Transilvania. Cum însӑ capacitatea de absorbţie a naţiunii maghiare era destul de nesemnificativӑ, mai ales în primele secole, marea majoritate a românilor, chiar ajunşi într-o stare socialӑ deosebit de grea, îşi va pӑstra identitatea naţionalӑ, cӑci aveau o armӑ pe care ungurii se vor strӑdui secole întregi s-o elimine, folosind cele mai diverse mijloace, cu rezultate minime: religia ortodoxӑ, legea strӑmoşeascӑ, la  care ţӑranii ardeleni nu voiau în niciun chip sӑ renunţe, invocând acel “aşa am pomenit”, greu de înţeles de cӑtre strӑini.

            Prin sfârşitul eroic, Gelu   se situeazӑ la polul opus, al celor care au preferat sӑ moarӑ decât sӑ se supunӑ, intuind dimensiunea tragicӑ a destinului neamului românesc sub noii stӑpânitori, mai cruzi şi mai vicleni decât ceilalţi care au venit pe aceste meleaguri, cerând “pӑmânt şi apӑ”, dar sfârşind prin a se face”toţi o apӑ ş-un pӑmânt” (M.Eminescu-Scrisoarea III). Domn peste “Blachi şi Slavi”  ( de remarcat cӑ slavii încӑ îşi pӑstrau identitatea etnicӑ), Gelu nu face niciun compromis, nu ajunge la nicio înţelegere cu triburile maghiare, pe care le înfruntӑ cu arcaşii sӑi, prea încrezӑtor poate în forţele proprii, subestimându-i pe adversari. Înfrânt şi rӑnit, el preferӑ sӑ se retragӑ şi sӑ moarӑ singur, asemenea marelui rege dac Decebal, decât sӑ cadӑ în mâinile duşmanilor.

            Menumorut a cӑzut în uitare în negurile vremii, iar Gelu a trecut în legendӑ, spiritul sӑu dӑinuind peste veacuri în sufletul celor” rӑmaşi în urmӑ” (O. Goga), din rândurile cӑrora se va ridica, din rӑstimp în rӑstimp, câte un Ioan Olah din Vireag, un Horea, Cloşca şi Crişan sau un Avram Iancu şi îi va bântui pe mai marii zilei, aceştia rӑspunzând de fiecare datӑ cu o cruzime inimaginabilӑ, crezând cӑ astfel vor rupe blestemul care îi bântuie încӑ de la venirea lor pe acest tӑrâm binecuvântat: “Şi-armat voi ieşi eu afarӑ / Şi veseli vom trece noi iarӑ / Prin suliţi şi foc înainte / Sӑ ţie protivnicii minte / Cӑ-s vii, când e vorba de ţarӑ, / Şi morţii-n morminte!”(G. Coşbuc-Moartea lui Gelu ).

 

Vasile Duma

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)