Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

DEZVOLTAREA ARHITECTURII ÎN PERIOADA DE DOMNIE

A BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD ŞTEFAN CEL MARE ŞI SFÂNT

 GEORGE ROCA, Australia

 

Dl. George Roca este inimosul redactor-sef al revistei "Spirit Romanesc" din Sydney si un intelectual cu remarcabile preocupari in  domeniul traditiilor noastre. Publicam aici un studiu deosebit dedocumentat,care merita citit si pentru ideile noi,bine argumentate,ce le contine.

 

Materialul original cu fotografii il puteti lectura si in acest document PDF anexat  >>>>>

 

Abstract: După o domnie de 47 de ani, 2 luni şi trei săptămâni, Ştefan cel Mare, cel mai eminent conducător al Moldovei se stinge din viaţă la data de 2 iulie 1504. Acesta, pe lângă măreţele sale fapte războinice care au dus la consolidarea statului pe care îl conducea, a încurajat dezvoltarea culturii, a artelor, a arhitecturii, devenind ctitor a peste 44 de lăcaşuri de cult, fiind întrecut doar de Neagoe Basarab (46), după cum ne informează cronicarul Grigore Ureche. A mai construit cetăţi, fortificaţii de apărare, case domneşti şi a făcut importante donaţii unor lăcaşe de cult din afara perimetrului naţional. A contribuit la emanciparea condiţiilor de trai a supuşilor săi, câştigând respectul şi iubirea acestora.

 

1. INTRODUCERE

 

Ştefan cel Mare a ajuns la conducerea Moldovei la data de 14 aprilie 1457, într-o perioada destul de tulbure, în urma înlăturării de la domnie a lui Petru Aron, cel care închinase ţara cotropitorilor turci prin acceptarea plăţii tributului către Poartă. Integritatea şi supravieţuitere ţării era ameninţată atât pe plan intern, prin dezbinările şi rivalităţile marii boierimi, cât şi pe plan extern prin lupta impusă de puterile vecine - Polonia, Ungaria şi Sublima Poarta - pentru dominaţie asupra Moldovei şi stăpânirii zonei Mării Negre. De asemenea trebuiau stopate incursiunile popoarelor barbare, venite din est, care ameninţau tot mai des stabilitatea ţării.

Moldova, pentru a fi recunoscută şi aliniată celelalte ţări civilizate ale Europei, trebuia să dovedescă că este în stare să îşi consolodeze poziţia ca stat, să îşi păstreze independenţa şi să se integreze în sistemul valorilor europene. Pentru noul domn, devenea imperios, să-şi concentreze atenţia asupra unor obiective precum, modernizarea şi învigorarea ţării, crearea unei armate puternice, dezvoltarea economiei, a comerţului, îmbunătăţirea relaţiilor diplomatice şi construirea unor alianţe durabile cu cât mai multe state. De asemenea, voievodul Ştefan cel Mare, a pus un accent deosebit pe dezvoltarea culturii, arhitecturii şi artelor (încurajând în special pictura religioasă). Istoriografia a deţinut un rol important, în aceea vreme fiind scrise importante istorii ale Moldovei (Cronicile de la Putna şi Bistriţa).

 

Dezvoltarea arhitecturii a luat un avânt extraordinar, datorită faptului că se cerea o schimbare în arhitectura tradiţională care nu mai satisfăcea cerinţele epocii. Până atunci, aceasta era bazată pe folosirea lemnului şi a pietrei ca materiale de construcţii. Modernizarea a oferit tehnici şi materiale noi, cu o durabilitate mai mare în timp şi cu o ornamentaţie mai plăcută ochiului. De aceea unele construcţii din aceea vreme au ajuns să dăinuie până în zilele noastre şi să devină elemente de istorie vie, mândria patrimoniului naţional românesc, multe dintre acestea figurând pe lista obiectivelor protejate de UNESCO.

 

2. ARHITECTURA EPOCII ŞTEFANIENE

 

Referindu-mă la acel mult discutat stil al epocii ştefaniene[1], impus de marele ctitor construcţiilor din perioada domniei sale, putem observa că acesta este un stil specific local, integrat cu subtilitate în arhitectura acelei epocii de medievalitate târzie. Cu toate că mă consider un novice în domeniul arhitecturii, aş îndrăzni să numesc arhitectura moldovenească din perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, „arhitectură ştefaniană”, în loc de „arhitectura epocii ştefaniene”. Aş face acest lucru nu numai pentru a aduce un omagiu marelui voievod, ci şi  pentru a sublinia importanţa acestuia în istoria arhitecturii româneşti.

 

 Pe parcursul timpului, creaţia arhitecturală a acelor locuri a fost insuficient de cunoscută marelui public consumator de istorie şi de frumos. În ultimele două decenii, însă, s-a pus un accent mai mare pe prezentarea şi integrarea acesteia în tezaurul mondial al monumentelor de valoare artistică unică. Această epocă dezvăluie celui care o cercetează, diferitele sale aspecte de o impresionantă valoare. Este o epocă de modernizare locală, de febrile căutări inovatoare, de integrare în tradiţia şi civilizaţia evului mediu, o epocă în care îşi fac apariţia noi forme, trăsături stilistice şi experienţe constructive nemaiîntâlnite până atunci pe acele meleaguri.

 

Activitatea ctitoricească se afirmă cu precădere printr-un stil în care elementele arhitecturale de influenţă străină se îmbină cu tradiţia autohtonă, rezultând creaţii de o estetică deosebită. Aceste elemente au menirea de a fi ligamente între aceasta şi arhitectura bizantin-orientală sau cea occidentală, aducându-şi aportul chiar şi până în zilele noastre, la promovarea imaginii ţării şi integrarea acesteia în rândul ţărilor civilizate cu bogată tradiţie istorică.

 

Arhitectura epocii ştefaniene poate fi aşezată la loc de cinste alături de alte realizări ale marelui domnitor precum: emanciparea statului moldovenesc, păstrarea independenţei faţă de turci şi câştigarea respectului conducătorilor altor state. Aceste fapte au creat o mai mare stabilitate politică, economică şi au dus la  dezvoltarea culturii, artelor şi a infloriri civilizaţiei pe acele meleaguri. Nu este de mirare că însuşi personalităţi de seamă ale acelor vremuri l-au  admirat şi i-au spus cuvinte de laudă, precum Papa Sixtus al IV-lea, care i-a dat titlul de: „Atlet a lui Cristos” [2]. Toate acestea au dus la obţinerea unor legături puternice, atât cu vecinii cât şi cu ţări europene mai indepărtate geografic, având ca rezultat închegarea a unor bune relaţii diplomatice, de prietenie sau chiar alianţe.

 

3. CTITORIILE

 

Majoritatea edificiilor construite în acele vremuri se caracterizează printr-o arhitectură de model popular românesc combinat cu elemente decorative de factură gotică şi bizantină. Marele număr de monumente ridicate, cât şi complexitatea problemelor tehnice şi plastice cu care s-au confruntat constructorii acelor vremi, au făcut să prevaleze priceperea acestora în crearea unui stil propriu, unic, nu numai a acelei zone geografice ci şi a acelei perioade de timp. Un exemplu concludent poate fi biserica “Sfântul Gheorghe“ de la Voroneţ, care prin stilul, frumuseţea şi unicitatea sa, încântă privirea. Atunci când a fost descoperită de iubitorii de frumos din occident, pe bună dreptate, a fost numită de aceştia laudativ, „Capela Sixtină a estului” [3].

În perioada de timp a epocii analizate în această lucrare se disting trei segmente ctitoriceşti bineconturate. Acestea sunt:

 

-  construcţii de apărare (cetăţi, turnuri de veghe, etc.)

-  construcţii religioase (biserici , mânăstiri)

-  construcţii rezidenţiale (case domneşti, conace, etc.)

 

3.1. CONSTRUCŢII DE APĂRARE  

 

Ţara Moldovei a fost întemeiată pe la mijlocul secolului al XIV-lea, prin închegarea unei comuniuni  între diferitele grupări de aceeaşi etnie, stabilite în aceeaşi zonă geografică, unite prin legături de neam, limbă sau credinţă. Atât moldovenii din Ţara de Sus, cât şi maramureşenii lui Dragoş-Vodă (stabiliţi pe văile râurilor Siret, Bahlui, Suceava, Moldova, etc.) organizaţi în mici cnezate, aveau deseori de furcă cu cei care încercau să le cotropească pământurile. Aceşti năvălitori veniţi din est, precum tătarii din Hoarda de Aur, treceau râul Nistru şi produceau mari pagube locuitorilor, pustiind satele si înrobind populaţia. Pentru a face faţă acestor invazii, era absolut necesar o unitate a acestor mici formaţiuni statale şi dezvoltarea unei strategii comune de apărare.

 

 Încă din vremea lui Petru Muşat (1374-1391) au fost puse bazele unui sistem defensiv bine organizat, constând din cetăţi solide, construite din piatră. Exemple concludente de acest fel de construcţii sunt cetăţile: Neamţ, Suceava, Ţeţina. Acestea aveau forma unui patrulater, având în colţuri turnuri de observaţie şi atac, după modelul cetăţilor  baltice, a căror influenţe au ajuns în Moldova prin relaţiile acesteia cu Marele Cnezat al Lituaniei[4].

 

Printre primele obiective importante cu care s-a confruntat voievodul Ştefan cel Mare, încă de la inceputul domniei sale, au fost acelea de a consolida  şi moderniza apărarea ţării. Se cerea neapărat, crearea unui sistem de amenajări cât mai perfecţionat, pentru a putea face faţă tehnicii militare folosită de inamici. In acest sens, s-a pus, în primul rând, un mare accent pe îmbunătăţirea şi dezvoltarea sistemului defensiv al frontierei de  răsărit, cu precădere a cetăţilor de pe Nistru, Cetatea Albă (portul Moldovei la mare), Hotin, Soroca, Tighina, pentru a stăvili expansiunile străine, în special a tătarilor. De asemenea, s-a pus un accent deosebit pe construirea sau refacerea unor cetăţi sau curţi fortificate din interiorul ţării precum: Bacău, Baia, Chilia (aceasta a fost reconstruită integral de Ştefan, în 1479, folosindu-se peste 800 de zidari şi 17 000 de ajutoare), Cotnari, Crăciuna (fortificată în 1482 cu scopul asigurării unui avanpost împotriva turcilor), Hârlău, Iaşi, Neamţ (înălţând zidurile de piatră la peste 20 de metri), Orhei, Roman, Siret, Suceava, Ţeţina, Vaslui, etc.

   

3.2. CONSTRUCŢII RELIGIOASE

 

Cele mai de seama ctitorii din timpul domniei lui Ştefan cel Mare au fost cele de lăcaşuri sfinte. La început, domnitorul, a avut grijă să refacă principalele mânăstiri ridicate de inaintaşii săi în scaun: Bistriţa, Bohotin, Chiprieni, Dobrovăţ, Humor, Moldoviţa, Neamţ, Probota şi altele, ridicându-le construcţii noi şi oferidu-le danii în sume de bani, moşii, mori, iazuri de peşte, prisăci etc.

 

În a doua jumătate a secolului al XV-lea s-au construit peste 44 de lăcaşuri noi de închinare, precum mânăstiri, biserici şi schituri, majoritate după fiecare victorie câştigată împotriva turcilor. Dintre cele mai renumite se pot menţiona cele din aşezările: Arbore, Bacău, Baia (Sfântul Gheorghe, numită şi Biserica Albă, ridicată după înfrângerea lui Matei Corvin), Bădeuţi (distrusă de armata austro-ungară în 1917), Bălineşti, Borzeşti (Adormirea Maicii Domnului – din satul unde se zice că ar fi copilărit domnitorul), Botoşani, Chilia, Dorohoi, Huşi (Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, rezidită în secolul al XVII), Iaşi, Hârlău, Milişăuţi, Pătrăuţi (lângă Suceava), Piatra Neamţ, Pângăraţi, Popăuţi, Putna (unde se află moaştele domnitorului), Rădăuţi, Războieni, Reuseni (Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul, jud. Suceava, pe locul unde a fost ucis tatăl său), Siret, Suceava, Tazlău (de lângă Buhuşi), Vaslui, Volovăţ, Voroneţ (biserica Sfântul Gheorghe, a fost construită pe locul fostului schit al călugărului Daniil Sihastru) şi multe altele.

 

Ctitoriile religioase ale domnitorului Ştefan cel Mare, din afara perimetrului naţional moldovenesc, au devenit adevărate simboluri de unitate naţională a acelor vremuri. În Ţara Românească, a construit o biserică la Râmnicu Sărat (Hramul Sfintei Parascheva) şi alte două în Transilvania, la Feleac (Cluj) şi Vad (pe râul Someş), care au devenit şi scaune vlădiceşti. Demn de remarcat este faptul că domnul moldovean a ajutat la refacerea a mai multor aşezăminte bisericeşti aflate sub dominaţie turcească, un exemplu fiind reconstrucţia mânăstirii Zografu de la Muntele Athos. Altor mânăstiri atonite[5], precum Vatoped, Grigoriu, Sf. Pavel şi Costamonid le-a oferit ajutoare substanţiale în bani.

 

Mânăstirile moldoveneşti erau situate pe domenii vaste care conţineau în afara de pământul arabil, livezi, păşuni, păduri, vii şi sate. Acestea mai pot fi intâlnite sub denumirea de lavre[6], denumire preluată de la mânăstirile de mari dimensiuni, apărute mai întâi în Egipt, iar mai apoi în Grecia şi Rusia. O lavră împreună cu chiliile călugărilor care oficiau în cadrul său, formeau o mică aşezare rurală.

 

Datorită expansiunii otomane şi a duşmanilor veniţi din est, acestea erau construite precum alte complexe monastice din toate ţările balcanice, sub forma unor ansambluri fortificate, după modelul celor de la centrul monastic ortodox de la Muntele Athos. Marea majoritate a mânăstirilor, dispuneau de propriul sistem de apărare, fiind inconjurate de ziduri groase de piatră sau cărămidă. În mijlocul îngrăditurii era situată biserica, iar pe lângă ziduri (în interior) erau dispuse chiliile călugărilor, depozite, magazii, case de oaspeţi şi locuri de refugiu (adăpostiri) pentru cei din afară în cazul când aceştia ar fi fost ameninţati de primejdii. În Moldova, cetăţile mânăstireşti de zid, sunt înregistrate documentar şi arheologic abia în ultima perioadă a veacului al XV-lea, începând cu 1481, data fortificării Mânăstirii Putna[7].

 

Bisericile moldoveneşti diferă de cele din Europa de vest datorită faptului că au mai puţine ferestre şi metereze, iar influenţele stilului gotic sunt evidente doar la forma  uşilor şi ferestrelor. Datorită  pictării pereţilor interiori şi exteriori, acestea se aseamănă foarte mult cu biserici medievale bizantine întâlnite în Grecia, Serbia sau Bulgaria, iar din punct de vedere arhitectural, majoritatea acestor construcţii deţin o formă trifoidală (triconc), specifică şi stilului moldovenesc medieval. Aceste edificii se caracterizează prin armonie şi eleganţă în proporţii, prin graţioasele turle construite pe naos sau pe pronaos, prin acoperişuri compartimentate, prin sistemul de boltire cu arce piezişe (cunoscut sub denumirea de bolţi moldoveneşti), şi prin folosirea unor sisteme de ornamentare ale faţadelor cu arcarturi suprapuse şi frize compuse din discuri sau butoane de ceramică smălţuită.

În arhitectura creştină, sunt folosite foarte des formele trifoidale, atât la desenul bazei lăcaşului de închinăciune (plan triconc), cât şi la cel al altarelor şi a arcelor trilobate. Simbolizând crucea şi Trinitatea[8], acest stil, care aminteşte de eleganţa frunzei de trifoi, se zice că îşi trage originea tot de la Muntele Athos, a penetrat în Moldova prin Serbia şi Ţara Românească, fără să fie însă, întâlnit prea frecvent în alte părţi ale Greciei. Bisericile construite de Ştefan cel Mare, urmează reguli structurale clasice, având suprafaţele împărţite în secţiuni bine definite:

 

Advonul (exonartex), sau pridvorul, este spaţiul care precede pronaosul, având caracter introductiv. La început acesta era construit sub forma deschisă, delimitat uneori doar de o balustradă (Biserica Curţii, Bălineşti, ctitorită de logofătul Tăutu în 1493), sau de arcade susţinute de stâlpi lemn sau piatră, care mai târziu a luat forma unei incăperi închise, prevăzută cu ferestre. Primul pridvor închis din Moldova a fost construit la biserica mânăstirii Putna.

 

Pronaosul (nartex), sau vestibulul, defineşte intrarea. Conform regulilor creştine, este situat în partea de vest a clădirii, având forma unei săliţe - vestibul. Până în secolul al XVI-lea, acesta era separat de sala mare a bisericii, printr-un perete plin, străpuns de o uşă.

 

Naosul (nava), este încăperea principală. Acesta se evidenţiază deseori, printr-o boltire cu arce frânte sau diagonale (piezişe, apărute în Moldova la 1487). Este compus dintr-o sală având o suprafaţă plană (atribuită credincioşilor în timpul slujbei) şi o parte mai ridicată numită soliu. Pe lângă pereţi sunt situate stranele, unde stau cântăreţii în timpul slujbei. Amvonul (mica tribună destinată preoţilor în timpul predicii) fiind o caracte-ristică a catolicismului, a apărut la bisericile moldo-veneşti, mult mai târziu decât la cele din Transilvania.

 

Foarte frecvent, în perimetrul dintre naos şi pronaos se  poate intâlni o mică încăpere boltită numita gropniţă (camera mormintelor) în care este situat mormântul ctitorului şi a familiei acestuia. Cel mai important monument funerar moldovenesc de stil gotic (înscris pe lista patrimoniului internaţional) este cel al pârcălabului Luca Arbore, din biserica „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” din comuna Arbore, judeţul Suceava. Desigur, mormântul domnitorului Ştefan cel Mare, aflat la Putna este apreciat la aceeaşi valoare. Ambele morminte se aseamănă, fiind aşezate sub un arcosoliu (o nişă arcată adâncită în grosimea zidului). Prima gropniţă este atestată în 1466, la biserica mânăstirii Putna. Deseori, în zidul adiacent sarcofagului vom observa o scara în spirală care urca la başcă (tainiţă), o încăpere secretă, de mici dimensiuni, destinată păstrării unor valori sau folosită ca refugiu în caz de asediu.

 

Altarul este orientat spre răsărit, facând parte opusă cu pronaosul. Este partea cea mai sacră a bisericii, locul în care preotul săvârşeşte pe Sfânta Masă, misterele Liturghiei şi în primul rând Sfânta Taină a Euharistiei. La început, absida principală (spaţiul altarului), a fost despărţită de naos printr-o balustradă scundă numită cancel (cancellum), preluată de la bazilicile antice, care apoi a fost inlocuită cu tâmpla (templon), o despărţitiră facută din stâlpi sau coloane, între care se puneau draperii. Acest fel de despărţire a fost folosit în bisericile moldoveneşti până prin secolul al XV-lea, când a fost înlocuită cu iconostasul, apărut ca o manifestare estetică a despărţiturii şi preluat datorită influenţelor bisericii ruse. Acesta este reprezentat sub forma unui perete din lemn sculptat, pe care sunt dispuse după un anumit canon, icoanele. Iconostasul este străbătut de trei uşi, una mai mare pe mijoc, numită “uşa împărătescă”, bogat ornamentată, destinată în exclusivitate preoţilor, şi două uşi laterale, “uşile îngereşti”, mai înguste, pentru diaconi.

Frumuseţea şi unicitatea elementelor arhitectonice ale bisericilor moldoveneşti construite în perioada de domnie a lui Ştefan cel Mare, împreună cu picturile murale, cu icoanele, cu bogatele decoraţiuni, cu odoarele pe care le posedau, au dat acestor lăcaşuri de cult o valoare deosebită, inestimabilă, devenind mândria poporului român şi o parte importantă a bogăţiei patrimoniale şi spirituale a acestuia.

 

Este demn de menţionat faptul că multe dintre bisericile şi mânăstirile construite în acele vremuri, precum Bistriţa, Dobrovăţ, Neamţ, Putna, Voroneţ şi altele s-au păstrat în bună condiţie până în zilele noastre, spre bucuria şi folosinţa urmaşilor. Marea majoritate a acestora au devenind locuri sfinte de închinăciune şi de pelerinaj ale creştinilor ortodocşi autohtoni şi bineînţeles importante obiective turistice.

 

3.3. CONSTRUCŢII REZIDENŢIALE  

 

În perioada dezvoltării arhitecturii ştefaniene, alături de construcţiile de apărare şi cele religioase, un rol important l-au avut construcţiile rezidenţiale. Acestea se compuneau din curţi şi palate domneşti, reşedinţe nobiliare (atât cele aflate în cetăţile-oraşe cât şi cele situate în mediul rural unde aceştia deţineau moşii), case domneşti şi egumeneşti construite în cadrul imprejmuirilor mânăstireşti, conace şi clădiri din perimetrul urban aparţinând patriciatului orăşenesc, oştenilor de frunte, dregătorilor şi meseriaşilor.

 

Se ştie, deasemenea, că în epoca ştefaniană în interiorul ţării au fost refăcute şi modernizate vechile curţi fortificate de la Bacău, Cotnari, Hârlău, Iaşi, Piatra Neamţ, Roman, Suceava, precum şi feudele domnitorului din Transilvania, Cetatea de Baltă (judeţul Alba) şi Ciceu (judeţul Bistriţa-Năsăud), primite în dar de la Matei Corvin.

Zonele care cuprindeau satele dispuse în împrejurimile unei cetăţi se numeau ocoale[9]. Pe teritoriul dintre Nistru şi Carpaţi, Ştefan cel Mare a pus bazele unei reţele intinse de ocoale. Satele se supuneau regulilor de organizare dictate de cetatea de care aparţineau. Acest fapt a influenţat în mod pozitiv organizarea administrativă, sistematizarea şi arhitectura mediului rural, un exemplu fiind beneficiile pe care le aveau satele prin cunoştinţele obţinute dela cetăţile, mânăstirile şi conacele boiereşti din perimetrul cărora făceau parte.

 

Cercetările arheologice referitoare la construcţiile rezidenţiale din această perioadă, atestă faptul că majoritatea acestora nu au dăinuit peste ani, unele fiind afectate de calamităţile vremii sau distruse de invadatori, iar altele reconstruite, relocate sau modernizate parţial sau total.

 

Cronicile vremii păstrează puţine informaţii referitoare la aceste tipuri de construcţii, datorită cărui fapt nu ne putem face o imagine întrutotul a felului cum arătau. Există totuşi câteva mărturii, precum, vestitele case domneşti ale lui Ştefan, de lângă biserica  “Sfântul Gheorghe” din Hârlău, ruinele curţii feudale de la Reuseni sau faimoasa cramă a domnitorului, de la Cotnari (loc unde acesta trăgea din când în când să închine un pahar de vin în cinstea victoriilor de pe câmpul de luptă).

 

Pentru a ne face o imagine asupra arhitecturii construcţiilor rezidenţiale, încercând să aplicăm o metodă comparativă, ne vom da seama că acestea urmau principiile de construcţie a marilor cetăţi şi mînăstiri, având acelaşi caracter defensiv, fiind dotate ca şi acestea, cu porţi solide şi cu ziduri groase, specifice acelor timpuri istorice.

 

4. CONCLUZII

 

Ştefan cel Mare a impresionat nu numai oamenii din perioada domniei sale, ci şi pe cei care i-au urmat până în zilele noastre. Cronicarul polonez Dlugosz îl elogia prin cuvintele: „O, bărbat demn de admirat, întru nimic mai prejos ducilor eroici pe care îi admirăm, care cel dintâi dintre principii lumii a repurtat în zilele noastre o victorie atât de strălucită impotriva turcilor. După părerea mea, el este cel mai vrednic să i se încredinţeze conducerea şi stăpânirea lumii şi mai ales funcţia de comandant şi conducător contra turcilor, cu sfatul comun,înţelegerea şi hotărârea creştinilor, pe când ceilalţi regi şi principi creştini trândăvesc în lene, în desfătări şi lupte civile”[10].

Analizând dezvoltarea arhitecturii în epoca ştefaniană, ne dăm seama că în această perioadă au fost folosite, pe lângă forme stilistice autohtone, şi idei novatoare importate din arhitectura baltică, rusească, bizantină şi occidentală. Aceşti factori, având în compoziţie tradiţie, influenţe şi inovaţie, au dus la crearea unui stil propriu moldovenesc, fapt care a reprezentat un moment de răscruce în consolidarea fenomenului arhitectural românesc. De aceea, multi cercetători de prestigiu, din ţară şi din străinătate, au un interes deosebit în studierea acestor monumente, exprimându-şi admiraţia faţă de cel care le-a construit.

 

După părerea mea, Ştefan cel Mare a fost, cel mai prodigios ctitor din istoria poporului poporului român. Cu sprijinul şi cheltuiala faimosului domnitor s-au materializat forme artistice majore, precum pictura, sculptura monumentală şi bineânţeles arhitectura, care împreună cu consolidarea relaţiilor diplomatice cu alte state şi cu succesul în războaiele duse pentru păstrarea independeţei naţionale, i-au creat acestuia o aureolă de sfânt, o bună faimă, recunoscută însăşi duşmanilor săi, cărora le-a câştigat nu numai teama, ci şi respectul şi admiraţia, înscriind astfel, una dintre cele mai strălucite perioade de glorie din istoria ţării noastre. 

 

George Roca

Sydney, Australia

 

 

 

 

 

REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

 

[1] ”Epoca ştefaniana”, după cum o numeşte în

      scrierile sale academicianul Răzvan Theodorescu

[2] Bulei, I., Scurtă istorie a românilor, Editura

      Meronia, Bucureşti, 1996, p.42

[3] Rivier, S., The history and art of the Northern

      Moldavian monasteries in Romania,

      Emisiunea “Global Village”, SBS Television,

      Australia, 07 iunie 2004

[4] Drăguţ, V., Dicţionar enciclopedic de artă

      medievală românească, (Arhitectură),

      Editura Vremea, Bucureşti, 2000, p.44

[5] Păcurariu, M., Sfinţii daco-romani şi români,

      Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,

      Iaşi, 1994, p.131

 [6] Manea, M., Mic dicţionar de termeni istorici,

      Editura All Educational, Bucureşti, 1999, p.149

[7] Moisescu, C., Arhitectura epocii lui Matei

      Basarab, Vol.I, Editura Meridiane,

      Bucureşti, 2002, p.19

[8] Chevalier, J., Gheerbrant, A., Dicţionar de

      simboluri, Vol.3(P-Z), Editura Artemis,

      Bucureşti, 1995, p.367

[9] Manea, M., Op.cit., p.183

 

[10] Păcurariu, M., Op.cit., p.127

 

BIBLIOGRAFIE

 

BULEI, Ion, Scurtă istorie a românilor, Editura Meronia, Bucureşti, 1996

CHEVALIER, Jean, GHEERBRANDT, Alain, Dicţionar de  simboluri, Trei volume,, Editura Artemis,       Bucureşti, 1995

CIOBANU, Radu, Mic dicţionar de cultură religioasă, Editura Helicon, Timişoara, 1994

DRĂGUŢ Vasile, Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească, Ediţia a II-a, Editura Vremea, Bucureşti, 2000

GEORGESCU, Vlad, Istoria românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992

LĂZĂRESCU, Dan, A., Imaginea poporului român în conştiinţa europeană, Vol III, Editura Cogito, Oradea, 1995

LECCA, Octav-George, Familii boiereşti române, Editura Libra, Muzeul literaraturii române, Bucureşti,f.a.

MANEA, Mihai, Mic dicţionar de termeni istorici, Editura All Educational, Bucureşti, 1999

MOISESCU Cristian, Arhitectura epocii lui Matei Basarab, Vol.I, Editura Meridiane, Bucureşti, 2002

PĂCURARIU Mircea, Sfinţii Daco-romani şi români, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

ŞARAMBEI, Nicolae, RADEŞ, Corneliu, The Illustrated History of the Romanians, Foreign Languages Press Group, Romania, f.a.

VINTILĂ, Horia, Dicţionarul papilor, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 1999 

 

Comentarii de la cititori

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:

2. Tema / articolul / autorul::'DEZVOLTAREA ARHITECTURII ÎN PERIOADA DE DOMNIE A BINECREDINCIOSULUI VOIEVOD STEF'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Albert Albu'
4. Adresa Dvs. E-mail:'aa@architecturalinc.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.: 'Stefan Cel Mare n-a prea facut mult cu Chilia, dar cine si sind a construit acea Chilia asediat the el si nu vorbesc de cea antica : La 2 aprilie 1462, genovezii din Caffa (Crimeea) scriau ca exista un conflict între cei doi domni români, spre paguba lor si a crestinilor. Bailul (ambasadorul) venetian din Constantinopol informa Senioria ca turcii si moldovenii au atacat Chilia si au asediat-o timp de 8 zile, dar n-au putut-o cuceri (28 iulie 1462). Iorga considera ca acele documente, a caror autenticitate nu mai poate fi contestata, arata ca între cei doi domni români a existat un conflict. Lui Iorga i se parea firesc ca Stefan sa cucereasca Chilia, pentru a-si întari hotarul de sud al Moldovei în perspectiva unui viitor conflict cu turcii. Istoricii care au discutat problema relatiilor dintre Moldova si Muntenia, în vara anului 1462, au avut pareri deosebite. Unii au socotit ca Stefan i-a înfipt un cutit pe la spate varului sau într-un moment în care acesta înfrunta cea mai mare armata din Europa acelui timp. În felul acesta, Stefan „slabea capacitatea de rezistenta a lui Vlad Tepes“. C. C. Giurescu a dat o explicatie în stil machiavelic: ratiuni de stat l-au îndemnat pe Stefan cel Mare sa atace Chilia. P. P. Panaitescu era de parere ca asupra Chiliei se exercita un condominium ungaro-muntean, iar Chilia constituia baza de operatii a lui Vlad Tepes. Adica, aici se aflau rezervele de hrana, de oameni, de armament. Ceea ce arata cît de importanta era Chilia pentru Muntenia. Despre un condominium ungaro-muntean nu exista nici o dovada. Logic vorbind, era posibil un condominium moldo-ungar, daca se tine seama de faptul ca Chilia a fost o cetate moldoveneasca, pe care un domn al Moldovei, Petru al II-lea, a facut-o cadou lui Iancu de Hunedoara. Despre nationalitatea garnizoanei care apara Chilia avem doua informatii: în Cronica moldo-rusa se arata ca Stefan „a luat înapoi cetatea Chilia de la unguri“, iar în Cronica moldo-polona se scrie ca „l-au lovit cu pusca pe Stefan voievod ungurii din Chilia“. Asadar, nu a existat nici un condominium ungaro-muntean. Cît priveste rolul Chiliei ca baza de operatii pentru Vlad Tepes, am fi pusi în fata unui caz unic în istoria razboaielor, în care baza de operatii este în afara granitelor tarii. De obicei, baza de operatii este în spatele frontului, pe o linie perpendiculara cu frontul. În afara de aceasta, de la hotarul Moldovei cu Muntenia erau peste 100 de kilometri pîna la Chilia. Trebuiau ocolite cel putin trei balti: Cahul, Ialpug si Catlabuga. Ca sa ocolesti Ialpugul trebuia sa faci 100 de kilometri. Tepes, un bun comandant de osti, nu putea face o asemenea eroare grosolana ca sa-si fixeze baza de operatii la care nu putea sa ajunga. Nu putea face greseala nici sa trimita 7.000 de oameni ca sa apere hotarul amenintat de Stefan. Însemna sa se lipseasca de aproape un sfert din trupele sale, într-un moment în care înfrunta o oaste de trei ori mai numeroasa decît a sa. 7.000 de oameni n-ar fi facut fata celor 12.000-15.000 de oameni cu care ar fi atacat Stefan. Atacînd Chilia, Stefan nu intra în conflict cu Tepes, ci cu Matei Corvin, care era stapînul cetatii.


 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.