HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

DIKTATUL DE LA VIENA

BIHORENII CU STARE, PRIMII ÎNTRE PRIGONIŢI

 

Ion Zainea

Prezentarea grafica de Ion Măldărescu, Agero

 

După instalarea noilor autorităţi, oficial din 14 septembrie, a început prigoana împotriva românilor, care „nu au mai avut trai” cu noii stapâni. Primii vizaţi de autoritatile horthyste au fost intelectualii, preoţii şi funcţionarii publici.

 

Pe lista neagră a autorităţilor maghiare se afla şi Ioan Bere, fost primar al comunei Telechiu, căzută în teritoriul ocupat. Reuşind să scape cu viaţă şi ajuns la Beiuş, acesta declara la 26 septembrie 1940: „În numele comunei, am primit armata maghiară în ziua de 7 septembrie 1940, după aceea am făcut încartiruirea. Un locotenent, mai târziu, m-a avertizat ca trebuie să plec din comună, pentru a-mi salva viaţa, deoarece sunt trecut pe lista neagră. Eu am şi plecat imediat şi puţin după aceea m-au şi căutat să mă prindă, însa eu am dispărut prin porumbiştea din apropiere, trecând în comuna Copăcel, neocupată. Patrula de sub comanda unui locotenent din armata maghiară, negasindu-mă, mi-au distrus mobila şi tot ce aveam în locuinţă. În urmă m-au învinuit ca eu aş fi pus o bombă la bariera unde a fost primita armata maghiară. Despre aceasta bombă însa nimeni nu ştie nimic, afară de cei care mă învinuiesc”. Nu se mai putea întoarce acasa, unde-şi lăsase familia şi averea, deoarece soţia, care trecuse şi ea în mod clandestin în comuna Copacel, l-a anuntat ca "armata maghiara din comuna Telechiu are ordin ca imediat ce mă prind, să mă împuşte". Cerea, în aceste condiţii, ajutorul autorităţilor române pentru a-şi putea recupera soţia şi cei trei copii, rămasi la Telechiu.

 

 

Pentru a facilita prinderea celor urmăriţi, începând cu 6 septembrie, ziua intrării lor în Oradea, ungurii au închis graniţa pe timp de 30 de zile, refuzând să mai dea permise de trecere a frontierei. În aceste condiţii, mulţi funcţionari şi intelectuali, asemenea lui Gherlan Adrian sau Bere Ioan, au fugit cum au putut, neavând timp să-şi lichideze averile şi să-şi ia familiile. La 13 septembrie 1940, prefectul judeţului Bihor anunţa pe rezidentul regal Tătaru, la Turda, ca de la Prefectura din Oradea s-au refugiat la Beiuş 27 funcţionari, 8 servitori şi intendentul, iar de la serviciul tehnic al judeţului, 6 funcţionari. Se mai refugiasera 3 pretori, 5 funcţionari de la preţuri, 32 notari şi 9 grefieri comunali. De la Primăria Salonta se refugiaseră 8 funcţionari şi 13 oameni de serviciu, de la Primăria Oradea 22 funcţionari şi 10 oameni de serviciu, iar de la Întreprinderile Comunale Oradea 3 funcţionari. Erau cifre provizorii, deoarece prefectul menţiona ca numeroşi alţii „sosesc zilnic, fiind alungaţi de autorităţile maghiare”. La 13 octombrie 1940, se aflau refugiaţi la Beiuş 5 pretori, 50 notari, 102 funcţionari şi personal de la Primăria Oradea, 36 de la Primăria Salonta, 24 de funcţionari comunali. Funcţionarii prefecturii au fost cu toţii evacuaţi la Beiuş, mai putin 4 funcţionari de etnie maghiară, care au rămas în Oradea. Aceştia şi-au continuat munca în cadrul aceleiaşi instituţii, iar ceilalţi au fost încadraţi, treptat, la preţurile de plasa si notariatele noului judeţ.

 

 

Alungaţi de autorităţile maghiare şi forţaţi să se refugieze în România au fost şi coloniştii români asezaţi pe vechea frontieră cu Ungaria. La mijlocul lunii octombrie fuseseră deja expulzate cca 500 de familii, care n-au putut lua cu ei absolut nimic, întrucât nu li s-a permis, fiind ridicaţi de autorităţile maghiare în timpul nopţii. Saizeci familii de colonişti din Salonta au fost alungaţi de jandarmii maghiari de la casele lor şi trecuţi peste frontieră, dupa ce au fost terorizaţi, batuţi şi jefuiţi, informa generalul Todoruţ, prefectul judeţului Bihor, Ministerul de Interne, la 15 septembrie 1940, cu menţiunea ca „zilnic ne sosesc oameni crunt bătuţi de jandarmii şi armata maghiară”. Cele 60 de familii de colonişti s-au refugiat în comuna Tulca, dar negăsind adăpost în comună, au fost nevoiţi să trăiască un timp sub cerul liber sau în colibe improvizate din paie, având copii mici şi expuşi diferitelor boli cauzate de frig. Plecaseră de nevoie, „suferind cele mai josnice si necivilizate maltratari si bătăi”.

 

Pe lânga faptul ca i s-au luat 4 000 lei, Petrila Costan a fost bătut crunt de soldaţii unguri, încât a cazut la pat grav bolnav. Cristea Iosif din Mădăraş, fost comandant al gărzii naţionale româneşti din localitate, a fost bătut de aşa maniera încât a decedat la 16 septembrie 1940. În casele coloniştilor rămase dincolo s-au instalat „ţiganii şi derbedeii comunei Salonta”, întreg avutul ramânând pe mâinile acestora.

 

Ion Zainea

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com