HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Adrian Nicolae PETCU

 

 DOCUMENTE PRIVIND ATITUDINEA PATRIARHULUI JUSTINIAN FAŢĂ DE APLICAREA DECRETULUI 410/1959[1]

 

Izvoare

În realizarea studiului de faţă am folosit câteva documente provenite din arhiva fostei Securităţi, aflate în custodia CNSAS, în diferite dosare documentare sau de urmărire informativă, cât şi altele publicate. Majoritatea sunt note informative întocmite de sursele Securităţii dirijate în jurul patriarhului Justinian, menite să urmărească şi să noteze atitudinea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române faţă de adoptarea şi aplicarea Decretului 410/1959 în eparhia Bucureştilor. De asemenea, un alt tip de documente sunt sintezele întocmite de ofiţerii de securitate în baza notelor informative.

Vom aborda subiectul propus pe patru subteme: 1. Premise ale adoptării Decretului 410; 2. Cum înţelegea Securitatea aplicarea decretului de către instituţiile statului; 3. Cum interpreta şi încerca patriarhul Justinian să aplice acest act normativ şi 4. În final, vom prezenta un bilanţ întocmit de Securitate la patru ani de la adoptarea acestui decret de către Marea Adunare Naţională.

 

Premise ale adoptării Decretului 410

 

Contextul istoric în care a fost adoptat la 28 octombrie 1959 Decretul 410 de către Marea Adunare Naţională a RPR era extrem de nefavorabil Bisericii Ortodoxe Române. Începând cu anul 1958, autorităţile statului făceau presiuni tot mai mari la adresa conducerii bisericeşti pentru diminuarea drastică a numărului călugărilor şi călugăriţelor. Principalul factor responsabil de aceste presiuni era Securitatea, care urmărea problema monahală din România încă din 1948, când începuse să întocmească rapoarte, statistici, sinteze informative şi tot ceea ce presupunea o urmărire informativă în cadrul fiecărui aşezământ monahal. Problema monahală s-a acutizat odată cu dezvoltarea fenomenului de la Vladimireşti, care nu mai putea fi controlat, mai ales informativ, motiv pentru care autorităţile au trecut la reprimarea acestuia. Însă, experienţa de la Vladimireşti a arătat atât organelor de securitate, cât şi celor de partid că problema monahală în RPR este mult mai complexă. În această situaţie, însuşi ministrul Alexandru Drăghici s-a preocupat de această problemă, la 6 octombrie 1958, într-un amplu referat către conducerea de partid şi de stat, arătând „activitatea contrarevoluţionară desfăşurată în cadrul mănăstirilor” şi propunând ca monahii cunoscuţi în evidenţele Securităţii ca „legionari” şi cei care deţinuseră funcţiuni în „aparatul burghezo-moşieresc” să fie scoşi din monahism; seminariile monahale să fie desfiinţate, iar frecventarea institutelor teologice de către călugări/călugăriţe să fie interzisă; intrarea în monahism să se facă numai cu avizul împuterniciţilor cultelor; desfiinţarea mănăstirilor şi schiturilor înfiinţate după 23 august 1944 şi interzicerea înfiinţării altora; numărul de mănăstiri să fie redus cu 50%; inventarul funciar monahal şi imobil în general să fie preluat de unităţile agricole de stat şi, nu în ultimul rând, interzicerea intrării tinerilor în mănăstiri, „fixându-se limita de vârstă de la 50 ani în sus”[2].

            În mare parte aceste propuneri se regăseau şi în nota din 28 august 1958 a secretarului general al Departamentului Cultelor, Dumitru Dogaru, pe care dorea să o înainteze conducerii bisericeşti[3]. Pentru a-l convinge pe patriarh, reprezentanţii Departamentului Cultelor au înaintat proiectul către membrii Sinodului într-o formă puţin evazivă, la ultimul punct fiind vizate „elementele contrarevoluţionare şi cei cunoscuţi cu manifestări duşmănoase la adresa regimului”. Evident că aici erau prevăzuţi cei cunoscuţi în evidenţele Securităţii cu „antecedente politice şi penale”, ceea ce constituiau motive pentru excluderea din monahism. Alături de această prevedere, în proiect se mai fixa numărul călugărilor care trebuiau să rămână în mănăstiri şi numai dacă condiţiile permiteau acest lucru. În viziunea statului aceste măsuri trebuiau aplicate retroactiv de către responsabilii din Biserică.

Patriarhul Justinian a fost singurul ierarh din Sf. Sinod care în 1959 a refuzat categoric să accepte proiectul propus de reprezentantul Departamentului Cultelor. De altfel, el chiar a afirmat că „nu va recunoaşte decizia Sinodului în prezenţa altor conducători bisericeşti, descriind-o ca pe o măsură guvernamentală şi nu una bisericească”[4].

            Chiar dacă Sinodul nu se exprimase în mod clar asupra proiectului, totuşi Departamentul cultelor a solicitat sprijinul organelor de Securitate pentru aplicarea acestuia de la o eparhie la alta. Totodată, pentru o aplicare mai eficientă a măsurilor vizate, s-a trecut la întocmirea şi centralizarea unor evidenţe amănunţite cu toate mănăstirile şi schiturile existente. La această acţiune au participat împuterniciţi de la Departamentul cultelor, agenţi ai Securităţii şi ai Miliţiei, lucrându-se în echipe mixte şi în secret, pentru a preveni crearea „unei stări de agitaţie nefavorabilă în cadrul mănăstirilor şi în afara lor”[5].

            Odată făcută această centralizare a datelor, din martie 1959 Securitatea propunea aplicarea măsurilor prevăzute de către reprezentanţii Departamentului Cultelor şi la care ierarhii, practic, erau simpli spectatori. Atunci când reprezentanţii Departamentului întâmpinau opoziţie din partea celor care trebuia să părăsească aşezămintele, trebuiau solicitate organele de securitate care acţionau în numele Miliţiei.

Conform datelor din documentele Securităţii, la 15 decembrie 1958 existau 224 mănăstiri, cu 6214 călugări şi călugăriţe. Se prevedea ca, prin aplicarea măsurilor propuse Sinodului Bisericii Ortodoxe Române, să fie excluşi 1492 de călugări şi călugăriţe. Însă, până la 1 noiembrie 1959, fuseseră scoşi 1200 de călugări. Astfel, autorităţile nu reuşiseră să atingă obiectivul vizat, iar acest lucru se datora unor episcopi care încercaseră să blocheze procesul de scoatere din monahism iniţiat de Departamentul Cultelor şi urmărit îndeaproape de Securitate. Iar ierarhul care se opusese cel mai mult aplicării acestor măsuri era patriarhul Justinian. Acestea au fost motivele pentru care regimul a trecut de la presiuni, la măsuri represive, prin adoptarea Decretului nr. 410 de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale, care avea următorul conţinut:

„Art. 1-Decretul nr. 177 din 4 august 1948 pentru regimul general al cultelor religioase se modifică după cum urmează:

            După art. 7 se introduce art. 71, având următorul cuprins:

            «Art. 71-Monahismul poate funcţiona numai în mănăstiri autorizate ale cultelor legal recunoscute. Autorizarea de funcţionare a mănăstirilor se dă de către Departamentul cultelor.

            Absolvenţii şcolilor de pregătire ale clerului pot intra în monahism la orice vârstă dacă au satisfăcut serviciul militar.

            Alte persoane pot fi aduse în monahism numai dacă au împlinit vârsta de 55 de ani, bărbaţii, şi de 50 de ani, femeile, dacă renunţă la salariu sau la pensie de la stat, dacă nu sunt căsătorite şi dacă nu au obligaţii deja stabilite pe baza Codului Familiei.

            În cazurile când exercitarea cultului o reclamă, Departamentul Cultelor va putea autoriza pe unii monahi să ocupe funcţii bisericeşti şi să primească salariul cuvenit.

            Dispoziţiile de mai sus se aplică şi mănăstirilor şi monahilor existenţi.

Bucureşti, 28 octombrie 1959

Preşedintele Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Ion Gheorghe Maurer

Secretarul Prezidiului Marii Adunări Naţionale, Gheorghe Stoica

Nr. 410»”[6].

 

Aplicarea decretului în viziunea Securităţii

 

            Este indiscutabil faptul că adoptarea Decretului 410/1959 a reprezentat pentru monahismul ortodox românesc un moment de cotitură extrem de nefavorabil în perpetuarea şi dezvoltarea spiritualităţii româneşti din sec. XX. Încă înainte de adoptarea acestui act normativ, autorităţile statului au cunoscut poziţia patriarhului Justinian de neacceptare a acestui demers pornit împotriva monahismului, prin informările înaintate atât de Securitate, cât şi de Departamentul cultelor.

            De aceea, imediat după adoptarea decretului, organele de represiune şi-au dirijat sursele în jurul patriarhului Justinian pentru a cunoaşte în amănunt orice acţiune, orice atitudine, orice idee exprimată de întâistătătorul ortodox român. Documentele Securităţii la care am avut acces până în momentul de faţă nu reflectă decât parţial această acţiune a Securităţii, dar aduc în atenţie o serie de date extrem de interesante care ne pot ajuta să conturăm tabloul problemei asupra căreia ne-am oprit.

            Se pune evident întrebarea cum înţelegeau autorităţile statului să aplice acest decret? De acest lucru trebuia să se ocupe în mod special Securitatea, instituţia care trebuia să supravegheze aplicarea politicii de partid şi de stat.

În acest sens, într-o circulară a Direcţiei I din Ministerul Afacerilor Interne, din ianuarie 1960, se spunea: „Conform acestui decret, vor fi scoşi din monahism toţi călugării aparţinând tuturor cultelor, care nu au vârsta de 55 ani şi călugăriţele 50 ani, care primesc pensii sau salarii de stat şi care au obligaţii ce derivă din codul familiei.

În momentul de faţă se pregătesc măsuri pentru ca în scurt timp să se treacă la aplicarea acestui decret. Instrucţiunile de aplicare a decretului vi le vom comunica la timpul potrivit.

Până atunci însă este necesar ca în legătură cu aceasta dv. să luaţi următoarele măsuri:

Cunoaşterea elementelor care conform decretului urmează a fi scoase din monahism, pentru a se putea sprijini cu competenţă aplicarea decretului.

Întrucât de la aplicarea decretului nu se va face nici o excepţie, inclusiv relativ la agentura organelor noastre, este necesar să se folosească actuala stare de nesiguranţă a călugărilor pentru crearea de agenţi corespunzători dintre elementele care nu vor fi scoase din monahism”[7].

Din textul acestui document reiese faptul că Securitatea înţelegea ca aplicarea acestui act normativ să fie făcută cu foarte multă atenţie şi până în cele mai mici detalii. Iar de acest lucru era îndrituit să se ocupe Departamentul cultelor, interfaţa regimului în relaţiile cu confesiunile recunoscute. Pentru această acţiune, în teritoriu, Departamentul trebuia ajutat de organele locale. Astfel, în teritoriu se prevedea constituirea câte unei comisii conduse de către un vicepreşedinte al Sfatului Popular Regional şi compusă din: împuternicitul regional pe Culte, eparhiotul ortodox şi un delegat al Comitetului de stat pentru sistematizare şi urbanistică.

            Comisia trebuia să aibă următoarele atribuţiuni: „În funcţie de numărul călugărilor rămaşi din monahism după aplicarea decretului 410, să aprecieze mănăstirile în care aceştia vor fi concentraţi, ţinând seama de capacitatea de cazare a mănăstirilor alese, cât şi de baza lor materială şi cele care prin desfiinţare vor intra în patrimoniul statului.

            Să se aprecieze care din mănăstirile declarate monumente istorice şi de arhitectură urmează să fie administrate direct de către Comitetul de stat pentru urbanistică şi sistematizare. La aceste mănăstiri să se excludă deservirea lor de către personal constituit din călugări, angajându-se elemente corespunzătoare din rândul laicilor.

            Să se aprecieze utilitatea şi modul cum vor fi folosite restul mănăstirilor ce vor fi eliberate prin scoaterea călugărilor, aceasta şi în funcţie de starea clădirilor şi a intereselor locale.

            Comisiile vor definitiva situaţia pensionarilor şi a celor care s-au declarat bolnavi.

            Se vor îngriji de plasarea în câmpul muncii a călugărilor scoşi din mănăstiri şi care doresc acest lucru. Avem în vedere greutăţile întâmpinate în acest sens cu ocazia scoaterii anterioare de călugări din mănăstiri, când organele locale nu s-au ocupat de această problemă.

            Comisiile regionale să fie subordonate direct Departamentului Cultelor. Ele nu vor lua nici o hotărâre fără aprobarea Departamentului Cultelor în ceea ce priveşte mănăstirile în care vor fi concentraţi călugării rămaşi în monahism şi destinaţia clădirilor şi bazei materiale a celorlalte mănăstiri”[8].

 

Atitudinea patriarhului faţă de aplicarea decretului

 

Pentru cunoaşterea exactă a situaţiei din teren, Departamentul Cultelor iniţiase un recensământ al vieţuitorilor din aşezămintele monahale, prin întocmirea unor fişe personale şi statistici exacte. „Cu această ocazie, se spune într-o notă a Securităţii, o serie de elemente existente în mănăstiri sunt frământate şi manifestă nelinişte cu privire la măsurile viitoare, ce decurg din aplicarea decretului. Mulţi dintre aceştia, au luat hotărârea să nu părăsească viaţa călugărească.

Din materialele informative pe care le posedăm, reiese că aceste frământări şi atitudini s-ar datora următoarelor cauze:

a) Activitatea instigatoare a unor elemente duşmănoase;

b) Influenţa negativă exercitată de călugării în vârstă asupra celor tineri pentru a-i determina să nu părăsească mănăstirea. În prezent călugării tineri prin munca lor întreţin pe cei în vârstă.

c) Atitudinea patriarhului care în mod direct sau indirect, le promite sprijin în vederea rămânerii pe mai departe în viaţa călugărească”[9].

Era evident că patriarhul Justinian înţelegea să interpreteze altfel textul Decretului 410, pe care îl considera „fără o baza legală canonică”. Iar interpretarea dată de patriarh era considerată de Securitate, ca fiind „falsă”. De altfel, Securitatea aflase că patriarhul dăduse dispoziţii ca monahii care au absolvit fostele şcoli monahale, şcoli de cântăreţi, seminarii monahale de gradul I (două clase), seminarii monahale complete şi Institutele teologice să fie consideraţi cu dreptul de a rămâne în monahism. Or, cei din Securitate susţineau că în „regulile bisericeşti se consideră şcoli de pregătire ale clerului numai seminariile şi institutele teologice”.

Astfel, Securitatea era alarmată deoarece, prin interpretarea dată de patriarh textului de lege, „însemna rămânerea în mănăstiri a unui foarte mare număr de călugări şi îndeosebi călugăriţe, mulţi sub vârsta de 30 ani”. În acelaşi document se mai spunea că „în ultimii ani au funcţionat şcoli monahale (de două clase) în majoritatea mănăstirilor şi au fost absolvite de cea mai mare parte a călugărilor.

La contactul personal cu diverşi călugări, ca şi prin intermediul unor ierarhi ai Bisericii, patriarhul a comunicat încă din noiembrie 1959 că decretul 410 nu obligă pe călugării scoşi din monahism să părăsească şi casele construite de călugării respectivi în incinta mănăstirilor.

Aceasta este mult discutată în prezent în rândul călugărilor, care speră ca astfel să rămână în cadrul mănăstirilor, chiar şi aceia care conform decretului trebuie să părăsească viaţa monahală.

Pentru menţinerea tuturor mănăstirilor existente, patriarhul studiază în prezent posibilitatea ca odată cu aplicarea decretului 410 să contopească unele mănăstiri, concentrând în câteva un număr mai mare de călugări, iar celelalte să fie propuse a se aproba să rămână afiliate primelor”[10].

Modul de interpretare a legii avea să fie exprimat de patriarh, la 26 februarie 1960, într-o sinaxă a stareţilor şi stareţelor din Arhiepiscopia Bucureştilor: „Vă duceţi la mănăstiri şi lămuriţi personalul cu ceea ce am făcut noi aici. Nu trebuie să se agite o serie de oameni care ar trebui să părăsească mănăstirea, [adică, n.n.] cei care n-au vârsta şi n-au nici şcoli. Nu este încă ceva definitiv. Se poate întâmpla ca să plece şi dintre cei pe care noi i-am trecut ca să rămână. Din partea noastră este liber fiecare să hotărască cum va crede de cuviinţă. Liber a venit la mănăstire, este liber să plece sau să rămână. Trebuie să ştiţi că nu este nimeni forţat să plece din mănăstire. Legea are un caracter uman şi ea va fi adusă la îndeplinire cu omenie. Dacă vine cineva în mănăstire şi forţează sau vă ameninţă, vă rog, să-mi aduceţi la cunoştinţă de îndată. Vor fi şi agenţi provocatori care să vă tragă de limbă sau să vă spună alte lucruri. Trebuie să ştiţi să-i descoperiţi şi să-i daţi pe mâna autorităţilor. Această cernere a monahismului nu trebuie s-o luaţi ca o prigoană contra Bisericii şi a mănăstirilor. Să nu credeţi lucrul acesta. Măsurile ce s-au luat sunt de ordin social. Se crede că în monahism sunt ţinuţi oameni cu forţa.

Este un fel de robie a unor elemente tinere care sunt de folos societăţii. Lucrurile acestea au fost scrise chiar dintre unii foşti călugări, exarhi şi arhimandriţi, care au părăsit monahismul şi au intrat în viaţa civilă. Noi nu oprim în mănăstiri pe nimeni cu forţa. Este liber să plece fiecare unde vrea. Decretul se va aduce la îndeplinire în timp, în mod paşnic şi treptat. Acum este post şi trebuie să stea fiecare liniştit unde se află. Va veni Paştele, iar după Paşti se va vedea ce va fi. Până atunci sfătuiţi pe toţi ca să-şi păzească rânduiala lor, în cuminţenie şi linişte”[11].

Pe aceeaşi poziţie se situa patriarhul şi în 26-27 aprilie 1960, cu ocazia unei alte sinaxe din Arhiepiscopia Bucureştilor, semn că presiunile regimului pentru diminuarea numărului vieţuitorilor erau foarte mari. Potrivit informaţiile strânse de Securitate, Justinian înmâna instrucţiuni stareţilor şi stareţelor mănăstirilor din cuprinsul Arhiepiscopiei Bucureşti, care prevedeau categoriile de monahi care trebuiau să rămână în monahism.

El considera că monahii „care au la bază seminariile şi institutele teologice, să fie consideraţi cu şcoli de pregătire ale clerului, alături de absolvenţii seminariilor monahale de grad elementar, indiferent de vârstă”.

            De asemenea, trebuiau să rămână în mănăstiri călugăriţele şi călugării tineri cu rude în cadrul acestora, bătrâni, cu infirmităţi grave sau inapţi de muncă, pentru a-i îngriji. În al treilea rând, patriarhul considera că, desfiinţându-se unele mănăstiri care fuseseră vizitate de diferite persoane din străinătate, „s-ar crea în exterior o situaţie nefavorabilă regimului din ţara noastră”, deşi în viziunea Securităţii se arăta că multe dintre acestea nu sunt monumente istorice sau de artă. Nu în ultimul rând, Justinian considera că acele vieţuitoare, „care urmează să părăsească mănăstirile şi sunt proprietare a unor case situate în incinta acestora, să rămână mai departe în locuinţele lor”[12].

            Securitatea nu putea accepta astfel de motivaţii ale patriarhului, considerând că interpretările date textului de lege reprezintă „derogări” prin care se dă posibilitatea multor călugări şi călugăriţe, mai ales elemente tinere, să rămână în mănăstiri. Iar în ceea ce priveşte îngrijirea vieţuitorilor bătrâni, cei din Securitate erau de părere că aceasta se poate face în noile concentrări de mănăstiri prevăzute în planul de aplicare a decretului[13].

Câteva luni mai târziu, patriarhul susţinea că trebuie „să părăsească mănăstirile cei care au făcut cereri de plecare, au primit ajutoare, dar totuşi sunt încă în mănăstiri. După aceasta trebuie să plece toţi aceia care n-au vârsta legală şi n-au studii corespunzătoare”. De altfel, ori de câte ori avea ocazia să-şi încurajeze monahiile şi monahii pentru rămânerea în mănăstire, patriarhul Justinian o făcea, aşa cum procedase faţă de maica Heruvima Pica, de la mănăstirea Ţigăneşti, absolventă a seminarului de la Hurezi: „Să staţi liniştite acolo. Am eu grijă de voi. Chiar dacă vin unii şi încearcă să vă tulbure, nu le daţi nici un fel de ascultare” [14].

            O notă din 19 august 1960 aducea informaţii noi legate de atitudinea patriarhului: „Din informaţiile pe care le deţinem, reiese că patriarhul Justinian Marina, între 15 iulie şi 1 august 1960, aflându-se la cură în staţiunea balneo-climaterică Olăneşti, a luat legătura cu unii călugări din mănăstirea Cozia, cu călugăriţe de la mănăstirea Sărăcineşti şi cu Nicoară Timoteia, stareţa mănăstirii Hurezi, cărora le-a spus: «Călugăriţele care au avut studii şi au plecat din mănăstiri, se vor reîntoarce cât de curând la locurile lor – în mănăstiri – deoarece se va reveni asupra decretului 410/1959».

Datorită acestei afirmaţii a patriarhului, o serie de elemente care trebuiau să părăsească viaţa călugărească, în conformitate cu prevederile decretului 410/1959, nu au mai plecat, motivând ca mai întâi să li se asigure serviciu şi locuinţă şi numai după aceea vor lua o hotărâre.

De asemenea, călugăriţele din mănăstirea Nămăeşti, la îndemnul patriarhului de a rămâne pe loc întrucât se va reveni asupra măsurilor de scoatere care s-au luat, refuză să părăsească mănăstirea. În baza celor afirmate de patriarh, multe călugăriţe au înştiinţat pe cele plecate despre asigurările ce le-au fost date de către conducătorul Bisericii Ortodoxe din R.P.R.

Faţă de această situaţie nou creată, ca urmare a asigurărilor date de patriarh, există pericolul de revenire în mănăstiri a elementelor fanatice care plecaseră şi îngreunează aplicarea pe viitor a prevederilor decretului 410/1959.

O dovadă în plus a atitudinii de rezistenţă manifestată de patriarhul Justinian Marina în aplicarea decretului 410/1959 o constituie şi tergiversarea nejustificată a ducerii decretului la îndeplinire în mănăstirile din Arhiepiscopia Bucureştiului, de care răspunde direct şi unde numărul elementelor plecate din viaţa călugărească este mult prea mic faţă de totalul călugărilor şi călugăriţelor care nu îndeplinesc condiţiunile.

Interpretând în mod voit eronat paragraful din decret, referitor la studii, el continuă să menţină pe mai departe călugăriţe şi călugări numai cu seminarul monahal”[15].

Pe aceeaşi poziţie intransigentă faţă de presiunile regimului se afla patriarhul Justinian în data de 14 octombrie 1960, de praznicul Cuvioasei Parascheva, la mănăstirea Ciorogârla, când spunea sursei Securităţii: „Când în ţară nu va mai rămâne nici o mănăstire, atunci voi desfiinţa şi eu Ciorogârla şi Ghighiu. Aceste două mănăstiri trebuie să rămână în fiinţă. Trebuie să avem şi aici câteva mănăstiri frumoase, bine organizate, ca să am ce arăta şi eu străinilor când ne vizitează ţara. N-am ce arăta la Pasărea şi la Ţigăneşti, care sunt ca nişte sate fără frumuseţe. Dacă Departamentul Cultelor nu este în stare să rezolve această problemă, mă voi duce la prim-ministru şi-l voi aduce aici. Să vadă şi el ce am făcut noi şi de ce cerem ca să fie mănăstire la Ciorogârla. Dacă mitropolia Moldovei are drept să-şi menţină 4 mănăstiri mari şi diferite schituri, eu am dreptul să am până la 10 mănăstiri. Eparhia mea este mai mare, eu am doi episcopi vicari şi am şi un număr mai mare de credincioşi. Vom fixa numărul călugăriţelor pentru mănăstirile ce voi cere  să ne dea autorizaţie. La Pasărea şi Ţigăneşti vom fixa câte 120 de călugăriţe. La Ciorogârla şi la Ghighiu vom fixa câte 60 de călugăriţe, iar la Suzana 50 de călugăriţe. De la Pasărea vom aduce la Ciorogârla, iar de la Ţigăneşti şi Zamfira vom duce la Ghighiu. Voi obliga ca cei de la Cernica să lucreze cu atelajele lor pământul de la Pasărea, iar cei de la Căldăruşani să lucreze cu maşinile lor pământul de la Ţigăneşti şi Ghighiu. Voi lua şi eu nişte pământ de la Cernica, pentru că pământul şi gospodăria ce avem la Apărătorii Patriei, îl vom ceda. Am să-mi fac la Cernica o mică gospodărie şi voi separa şi amenaja casa de la Cernica, unde este astăzi administraţia mănăstirii. Vom face aici şi alte reparaţii la chiliile din cetate, unde vom strânge toţi călugării. Casele din afară, pe unele le vom dărâma, iar altele le vom ceda pentru Administraţia Patriarhală şi casa de pensie, ca să le folosească drept case de odihnă pentru salariaţi”[16].

Evident, patriarhul nu  putea să ducă această luptă la nesfârşit cu un adversar hotărât să obţină ceea ce voia. Evenimentele legate de Decretul 410 au constituit o înfrângere grea pentru politica lui Justinian, care nu nu-şi va mai recupera niciodată influenţa de dinainte. El nu a fost înlocuit din funcţie deoarece scandalul stârnit ar fi fost imens, însă a fost încadrat informativ temeinic pentru ca să nu mai poată acţiona aşa cum dorea. Cu toate acestea, Justinian va profita de fiecare ocazie ivită ca să aducă înapoi în mănăstiri cât mai mulţi din  monahii alungaţi.

 

La câţiva ani de la adoptarea decretului

 

La patru ani după adoptarea decretului, Direcţia Generală a Securităţii cerea unităţilor subordonate un bilanţ în această problemă, după cum reiese din ordinul datat 17 octombrie 1963: „Deţinem informaţii că în ultima perioadă de timp o serie de foşti călugări şi călugăriţe, excluşi din monahism ca urmare a aplicării prevederilor decretului 410/1959, s-au reîntors la mănăstirile respective.

Faţă de aceasta, rugăm să ni se comunice în termen de cinci zile de la primirea prezentei adrese, următoarele:

a) Cum s-au aplicat în mănăstirile de pe raza regiunii dvs. prevederile sus amintitului decret şi dacă a mai rămas în viaţa călugărească elemente care nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de acestea. Pentru cazurile din a doua parte a întrebării să se indice şi pe ce bază s-a admis rămânerea lor pe mai departe.

b) Dacă dintre cei îndepărtaţi au revenit în mănăstiri, unde anume şi în ce condiţiuni.

c) Dacă dintre cei excluşi au fost angajaţi în diferite posturi administrative la mănăstiri, interesează în mod expres în ce condiţiuni, adică trebuie verificat dacă continuă să poarte uniformă călugărească, dacă au fost îndepărtaţi şi apoi angajaţi, sau, ca un mijloc de contracarare a decretului 410/1959, i-au angajat în posturi de paznici, ghizi etc., numai să-i acopere, dar în fond ei rămânând pe mai departe în viaţa călugărească.

d) Interesează de asemenea ce pensionari continuă să stea în mănăstire, fiind călugări, ori călugăriţe, şi primesc pensie.

e) În cazul când se cunosc comentarii cu privire la anumite derogări de la prevederile Decretului 410/1959, rugăm să fie inserate în raportul respectiv”[17].

În baza rapoartelor primite din teritoriu, la 21 noiembrie 1963, Securitatea întocmea un raport-sinteză cu privire la aplicarea Decretului 410/1959. Despre Arhiepiscopia Bucureştilor se spunea: „Fără o justificare, Arhiepiscopia Bucureşti[lor] nu a exclus din viaţa călugărească cele 254 elemente din mănăstirile Pasărea, Ţigăneşti, Ciorogârla şi Ghighiu, deşi nu îndeplinesc această condiţie [de vârstă, prevăzută de amintita lege, n.n.]. Cazuri similare sunt şi în mănăstirile din cadrul mitropoliei Olteniei şi episcopiei Râmnicului şi Argeşului. […] Derogările făcute în mod arbitrar de la prevederile Decretului 410, au permis rămânerea în viaţa călugărească a unui număr de aproximativ 700 persoane care nu îndeplinesc condiţiile impuse de acesta. Pe de altă parte, o serie dintre cei plecaţi, constatând că o serie de persoane care aveau o situaţie similară cu a lor nu au fost îndepărtaţi, s-au reîntors şi ei în mănăstiri. La această stare de lucruri a contribuit în primul rând faptul că patriarhul Justinian Marina a aplicat decretul în Arhiepiscopia Bucureşti[lor], aşa cum a crezut de cuviinţă şi în plus, verbal, a aprobat unora dintre cei excluşi să revină în mănăstiri. O atare atitudine, completată cu toleranţa nejustificată a Departamentului Cultelor, a creat o bază de discuţii nefavorabilă la adresa ierarhilor care au aplicat în eparhiile lor prevederile decretului, fiind socotiţi de cei excluşi ca «elemente ce intenţionează să distrugă monahismul».

            Se mai constată faptul că nici până în prezent organele desemnate să preia localurile unor foste mănăstiri nu au făcut acest lucru, iar acolo unde totuşi s-a produs forma legală de primire, nu li s-a dat o întrebuinţare, ceea ce ar putea crea într-un viitor apropiat, pericolul ruinării lor, dacă nu se vor lua măsuri în consecinţă.

            Analizând stadiul aplicării prevederilor Decretului 410, s-au constatat aspectele relatate mai sus, care se datorează în primul rând lipsei de exigenţă a organelor Departamentului Cultelor şi a atitudinii recalcitrante manifestate de patriarhul Justinian Marina, mitropolitul Firmilian Marin şi într-o măsură de episcopul Iosif Gafton”.

            Faţă de această situaţie, Securitatea propunea un set de măsuri urgente:

            „a) Departamentul Cultelor să trateze cu organele desemnate preluarea imediată a localurilor fostelor mănăstiri, cărora să le dea întrebuinţarea preconizată.

            b) În conformitate cu prevederile Decretului 410, să înştiinţeze sectoarele de Prevederi Sociale de pe lângă Sfaturile Populare Regionale, asupra călugărilor şi călugăriţelor care primesc pensie, deşi sunt în mănăstiri, pentru a li se sista. Aceasta să se facă nominal.

            c) Documentarea de către organele noastre a situaţiei privind menţinerea tineretului în mănăstiri şi îndeosebi a încălcărilor flagrante comise în reprimirea  persoanelor care au fost excluse.

            d) Cunoaşterea temeinică a întrebuinţării ce s-ar putea da unor mănăstiri dintre cele propuse iniţial să fie desfiinţate şi modalitatea  rezolvării situaţiei călugărilor existenţi în ele.

            e) În acest sens, propunem a se aproba deplasarea a doi ofiţeri care sub acoperirea unor vizitatori să meargă în cele mai principale [sic!] mănăstiri din regiunea Bacău, Suceava, Argeş şi Ploieşti, pentru a stabili şi obţine informaţii, fotografii, ori alte documente pe baza cărora să facem apoi propuneri corespunzătoare.

            Apreciem că tergiversarea definitivării aplicării Decretului 410 privind partea retroactivă, poate duce în cele din urmă la compromiterea măsurii în sine, deoarece elementele excluse vor avea tot timpul tendinţa revenirii în mănăstiri, folosind în acest scop orice breşe care se creează în desfăşurarea acestei acţiuni. Mai avem în vedere şi faptul că deja au trecut patru ani de la elaborarea lui şi încă nu este îndeplinit”[18].

            Documentele consultate până în prezent nu reflectă tabloul complet al aplicării decretului 410/1959. Cert este faptul că încercările de revenire în monahism a celor excluşi atât înainte de 1959, cât şi după, au fost permanent încurajate de patriarhul Justinian. Cei care nu au reuşit să revină în lumea rugătorilor, au rămas fideli principiilor monahale, chiar dacă au vieţuit în lume. Pe mulţi dintre aceştia patriarhul Justinian i-a sprijinit, ca un ierarh care nu s-a dezis niciodată de la îndatoririle de slujitor al Bisericii lui Hristos.

 

 

[1] Comunicare susţinută la şedinţa solemnă a Permanenţei Consiliului Naţional Bisericesc, din 18 noiembrie 2009, la Patriarhia Română, cu tema „Decretul 410/1959 privind reglementarea vieţii monahale. Context istoric şi consecinţe defavorabile Bisericii”.

[2] Cristina Păiuşan, Radu Ciuceanu, Biserica Ortodoxă Română sub regimul comunist, vol. 1 (1945-1958), Bucureşti, INST, 2001, doc. 169, p. 331.

[3] Ibidem, doc. 167, pp. 317-319.

[4] George Enache, Adrian Nicolae Petcu, Monahismul ortodox şi puterea comunistă în România anilor `50, Bucureşti, Editura Partener, 2009, p. 52.

[5] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 71, f. 483.

[6] „Buletinul Oficial al Marii Adunări Naţionale”, an VIII, nr. 28, 19 noiembrie 1959, p. 236.

[7] ACNSAS, fond Documentar, dosar nr. 71, f. 495.

[8] Ibidem, ff. 438-444.

[9] Ibidem, f. 450.

[10] Ibidem, ff. 450-453.

[11] Ibidem, ff. 445-446.

[12] Au fost situaţii în care maicile care se considerau proprietare ale acelor locuinţelor, doar pentru faptul că le construise pe terenul mănăstirii în care vieţuiau, la ieşirea din monahism le-au demolat luând cu ele materialele de construcţie (Ibidem, ff. 417-427).

[13] Ibidem, ff. 417-427.

[14] Idem, fond Informativ, dosar nr. 701, vol. 2, f. 132.

[15] Idem, fond Documentar, dosar nr. 66, ff. 429-430.

[16] Idem, fond Informativ, dosar nr. 701, vol. 1, ff. 130-131.

[17] Idem, fond Documentar, dosar nr. 66, f. 36.

[18] Ibidem, dosar nr. 71, ff. 38-42.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com