HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

DOSARUL „CADRILATERUL” (1938-1940) -  MĂRTURII (2)

 

Nicolae Răzvan Mitu

 

Dintre vecinii României, cea mai favorabilă atitudine faţă de Bulgaria şi revendicările acesteia o avea Ungaria. În ceea ce priveşte Polonia, aceasta era ca şi Iugoslavia, o aliată a României, însă raporturile bilaterale erau departe de a fi excelente. Un raport consular românesc, întocmit în februarie 1939 la Varşovia, consemna: „Raporturile (Poloniei,n.n.) cu Bulgaria sunt neobişnuit de calde (....) Nu este exclus ca revizionismul bulgar să aibă şi o încurajare din partea Poloniei, care vrea să facă atentă România şi să îşi apropie Bulgaria, ca debuşeu economic”[[1]].

 

În martie 1939, Polonia, care întreţinea relaţii cordiale şi cu Ungaria , a refuzat extinderea alianţei defensive cu România, alianţă care privea explicit doar U.R.S.S.  În acest context internaţional, în linii mari destul de favorabil, guvernul de la Sofia accelerează eforturile de înarmare şi efectuează unele tatonări în problema Cadrilaterului. Astfel, la finele anilor 30, aproape o treime din bugetul statului bulgar era destinat armatei naţionale, care putea atinge maximum 800 000 de oameni, în raport cu 1,8 milioane potenţiali soldaţi ai României[[2]].

 

Rapoartele militare româneşti semnalează eforturile Bulgariei în direcţia înarmării , dar şi inferioritatea netă, în oameni şi armament, a armatei bulgare în raport cu cea română.De exemplu, într-un studiu întocmit la Secţia a-3-a Operaţii a Marelui Stat Major român, în martie 1939, se avansau următoarele concluzii: 1. Doar 450 000 de soldaţi bulgari puteau fi consideraţi ca bine instruiţi. 2. Dotarea armatei bulgare era extrem de variată  ca tipologie, lucru dezavantajos în caz de război. 3. Industria de război bulgară era încă în fază incipientă[[3]]. Era evident, prin urmare, că statul bulgar nu îşi putea încă măsura forţele într-o confruntare militară cu România, fără sprijinul altor puteri.

 

Mizând pe conjunctura considerată favorabilă, în februarie 1939, guvernul bulgar încerca să readucă în discuţie chestiunea Cadrilaterului. În ajunul Conferinţei Consiliului Permanent al Înţelegerii Balcanice, desfăşurată la Bucureşti ( 20-22 februarie 1939), manifestările revizioniste bulgare cresc din nou în intensitate. Ambasadorul bulgar la Berlin, generalul Părvan Draganov, declara diplomatului român Barbetzianu că ţara sa nu va adera la Înţelegerea Balcanică decât în condiţiile satisfacerii unor revendicări teritoriale, respingând soluţiile alternative ca spiritualizarea frontierelor sau schimbul de populaţie[[4]]. Şeful diplomaţiei turceşti Saračoglu, are , în acelaşi timp, o întrevedere de câteva ore cu premierul bulgar Kiosseianov, care căuta să-l convingă de oportunitatea  unor cesiuni teritoriale în favoarea Bulgariei, considerate însă excluse de către ministrul de externe român, Grigore Gafencu[[5]]. Tot acum , ziarul bulgar „ Poslednija Pošta relatează faptul că „ până la 1 ianuarie 1940, Ministerul bulgar de Interne va avea un tablou complet cu localităţiile (re-)anexate la Bulgaria, care aveau să fie incluse în regiunea Šumen(!)”[[6]].

 

Aceste localităţi nu puteau fi (re)anexate decât de la România, oraşul Šumla fiind în apropierea graniţei bulgaro-române. Ideea cedării unei părţi a Cadrilaterului era luată în calcul şi de către cercurile politice de la Bucureşti. Referitor la această problemă, regele Carol al II-lea declara, într-un cadru restrâns, la 17 martie 1939: „Nu cedez teritoriu fără Parlament.”[7], sintagmă care nu excludea ideea unor concesii teritoriale faţă de vecinul de la sud. Cât priveşte ideea unui eventual conflict armat româno-bulgar, aceasta era luată în calcul de experţii Marelui Stat Major al Armatei Române.   Experţii militari români considerau posibil un atac bulgar doar în colaborare cu forţele militare ale Axei, potenţialul militar bulgar fiind net inferior celui românesc[[8]]. Totodată, la Marele Stat Major român se conta cel puţin pe o neutralitate binevoitoare a Uniunii Sovietice, în cazul unui conflict al României cu  Ungaria sau Bulgaria[[9]].Au fost luate şi măsuri pentru întărirea frontierei sudice.În planul de campanie al armatei române pe anul 1939 se prevedea , între altele, aducerea unei divizii de artilerie de la Constanţa la Bazargic şi a altuia de la Călăraşi la Ostrov-Silistra(în locul batalionului 36 Roşiori, care urma să fie dislocat la Acadânlar, mai în interiorul Cadrilaterului) ca şi efectuarea unor lucrări de amenajare a teritoriului[[10]].

 

 

După eşecul conciliatorismului în raporturile cu Germania,şi dispariţia Cehoslovaciei, cabinetele de la Londra şi Paris hotărăsc, să relanseze politica de izolare la adresa ţării lui Adolf Hitler. Se încearcă atragerea într-un sistem de alianţe a cât mai multe state central şi est europene; diplomaţiile engleză şi franceză vizând atragerea, inclusiv a României, dar mai ales a Moscovei. Dacă România îşi lega speranţele de Franţa şi Marea Britanie, Bulgaria căuta să-şi negocieze revendicările cu ambele potenţiale blocuri beligerante. În acest sens , avem mărturiile lui Bogdan Filov[[11]], al cărui Jurnal” a fost editat la Sofia în 1990. Născut la Stara Zagora, la 28 martie 1883, Filov a fost ministru al Educaţiei Naţionale în ultimele două guverne conduse de Gheorghi Kiosseianov, între 14 noiembrie 1938-16 februarie 1940, apoi prim-ministru în perioada 16 februarie 1940-14 septembrie 1943.Membru al Academiei Bulgare din 1929, şi chiar preşedintele acesteia între 1937-1944 Bogdan Filov, a redactat un document inegalabil, pentru perioada războiului[[12]].

 

Jurnalul” sau cuprinde trei părţi distincte: ajunul războiului (19 august-4 septembrie 1939); angajarea în cel de-al doilea război mondial cu însemnări privind zilele de 26-27 iulie şi 17 noiembrie 1940, şi continuu de la 1 ianuarie la 2 martie 1941; satelit al Germaniei (3 martie 1941-3 septembrie 1944)[[13]].  La 13 aprilie 1939, Marea  Britanie şi Franţa au dat garanţii solemne României în privinţa independenţei sale, dar fără referiri specifice la integritatea teritorială[[14]].De altfel, după 13 aprilie 1939, „sugestiile” unor politicieni britanici, în direcţia unor cesiuni teritoriale româneşti către Bulgaria s-au înmulţit considerabil. În directiva din 19 aprilie 1939, emisă de Ministerul de Externe bulgar erau cuprinse şi unele directive cu caracter teritorial, una din ele făcând referire la Dobrogea Meridională[[15]]. În raporturile româno-bulgare se ajunge, cel puţin aparent, la o anumită destindere, după momentele tensionate din februarie şi martie. Guvernul de la Sofia, nedorind să rişte nimic, aşterne tăcerea peste manifestările iredentiste bulgare:”Ceasul eliberării Cadrilaterului nu a sosit încă”, le spunea un reprezentant al guvernului bulgar iredentiştilor dobrogeni, la 10 mai 1939, îndemnându-i la calm[[16]].

 

La 11 iunie 1939, după o serie de presiuni din partea britanicilor, turcilor şi iugoslavilor, Grigore Gafencu îl provoacă la o discuţie, la Ankara, pe ministrul bulgar în Turcia, Todor Kristov, în cadrul căreia îl întreabă dacă Bulgaria s-ar mulţumi doar cu Dobrogea de Sud. Diplomatul bulgar cade în capcană şi aduce în discuţie şi Macedonia.şi Tracia de Vest[[17]]. După încercarea de a pune în lumină adevăratele ţeluri ale guvernului de la Sofia, şeful diplomaţiei române oferă la 18 iunie 1939, la Atena: schimb de populaţii, modificarea statutului minorităţilor în favoarea bulgarilor dobrogeni, regim preferenţial pentru cereale. Grecia se arăta dispusă sa înlesnească transportul, prin portul Salonic, în favoarea comerţului bulgar[[18]]. La 24 iunie 1939, este încheiat un acord secret germano-bulgar vizând livrările de armament. În luna iulie 1939 raporturile româno-bulgare intră într-o nouă fază de tensiuni diplomatice; prermierul Kiosseianiv vizitează Berlinul, iar ziarele bulgare reiau campania de atac la adresa României Aflat în vizită la Berlin, unde a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din acest oraş, Bogdan Filov, a avut o întâlnire cu omologul său german. Diplomatul bulgar nota, în Jurnalul” său: la 22 august: „L-am felicitat pentru pactul cu Rusia.Faptul mi-a dat prilej să vorbesc politică. Noi nu am avea altă ieşire decât să mergem cu Germania. Fűhrerul ţine mult la prietenii săi, totuşi aceasta nu trebuie să fie o asociere cu răspundere limitată” pentru ca ulterior, chiar în ziua semnării tratatului sovieto-german, să noteze că Ribbentrop ” ne recunoaşte drepturile în Dobrogea, recunoaşte că pactul (Ribbentrop-Molotov) ne aduce înlesniri”[[19]].

 

Nicolae Răzvan Mitu

 

[1] A.M.R., fond Ministerul de Război- Cabinetul Ministrului, dosar nr. crt. 201 / 1939, f. 285

[2] Mircea Muşat ( coord), România în anii celui de-al doilea razboi mondial, vol. I, Editura Militară, Bucureşti, 1989, p. 132

[3] A.M.R., fond Marele Stat Major- Secţia a-3-a Operaţii, dosar nr. Crt. 1660 / 1939, f. 76-78

[4] Ion Calafeteanu,op. cit. p. 98

[5] Ibidem,

[6]A.M.R. , fond Ministerul de Război- Cabinetul Ministrului, dosar nr. crt. 201 / 1939

[7] Apud. Armand Călinescu, Insemnări zilnice (1916-1939), Editura Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 412

[8] A.M.R., fond M. St. M. – Secţia a-2-a Informaţii, dosar nr. Crt. 825 / 1939

[9] Idem, fond M. St. M. – Secţia a-3-a Operaţii, dosar nr. crt. 1726 / 1939, f. 278-279

[10] Ibidem, f. 164-168, 171-172

[11] Constantin Iordan, Minorităţi etnice în sud-estul european după primul război mondial, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2002, p. 135

[12] Ibidem;

[13] Apud. Idem,

[14] Gregoire Gafenco, Preliminaires de la Guerre a l’Est, Fribourg, 1944, p. 274

[15] C. Iordan, ibidem

[16] A.M.R., fond Divizia 9 Infanterie, dosar nr. Crt. 1406 / 1939, f. 736

[17] Grigore Gafencu, Ultimele zile ale Europei. O călătorie diplomatică întreprinsă în anul 1939, Ed. Militară, Bucureşti, 1992, p.196-197

[18] Eliza Campus, Înţelegerea Balcanică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1972, pp.308-309

[19] Apud. C. Iordan, op. cit. p. 136

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com