HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

DOSARUL „CADRILATERUL” (1938-1940) -       MĂRTURII – (1)

 

Nicolae Răzvan Mitu

 

În 1940,din teritoriul României Integrale,  stabilite la sfârşitul Primului Război Mondial, la Paris în 1919-1920, fuseseră smulse  bucăţi întregi de teritoriu : Basarabia şi  Bucovina, Transilvania de Nord, precum şi Dobrogea de sud, numită şi Cadrilater.Studiul de faţă, se opreşte asupra cedării Cadrilaterului. Despre această problemă s-au scris multe pagini, chestiunea fiind studiată atât de specialişti români, cât şi de istorici străini.Acest studiu intenţionează să aducă unele completări,cu ajutorul unor surse şi documente din Arhivele Militare Române care, considerăm că pot fi edificatoare, şi  intenţionează să nuanţeze problema cedării Cadrilaterului. Anul 1938 mărise considerabil speranţele iredentiştilor bulgari într-o rezolvare apropiată a diferendului teritorial cu România.  Revizionosmul bulgar obţinuse un succes notabil la 31 iulie 1938, prin Acordul de la Salonic, care lichida în mod oficial, clauzele tratatului de la Neuilly- sur –Seinne, pe care Bulgaria le eluda, după cum recunoştea deschis şi presa din aceastaă ţară[[1]]. Şi mai încurajatoare pentru revizioniştii bulgari fusese evoluţia raporturilor internaţionale în Europa (mai exact realizarea pe cale paşnică a Anschluss-ului, din 15 martie şi încheierea Acordului de la München din 29/30 septembrie 1938. Acest din urmă eveniment a provocat o satisfacţie imensă în cercurile naţionalist-extremiste sofiote, guvernul Kiosseianov, dând dovadă de prudenţă, l-a primit  cu o bucurie reţinută. Astfel, în discursul ţinut în faţa Parlamentului bulgar(Sobranija), premierul Kiosseianov afirma, în noiembrie 1938: „Guvernul bulgar va continua, de asemeni, sforţările pentru reglementarea satisfăcătoare a chestiunilor litigioase cu România şi Grecia”[[2]]. Mai categoric, preşedintele Camerei, Nikola Mušanov, declarase imediat după München „Primim cu bucurie şi speranţă ferma iniţiativă de reglementare definitivă a păcii în Europa, de la care  aşteptăm decizii echitabile pentru poporul bulgar”[[3]]. S-au făcut auzite şi  voci care au acuzat pe şeful guvernului bulgar că nu foloseşte prilejul oferit de Acordul de la München, pentru efectuarea imediată de achiziţii teritoriale[[4]]. De fapt, Gheorghi Kiosseianov (1884-1960) nu dorea să forţeze lucrurile, într-un moment în care aspiraţiile revizioniste bulgare erau privite cu înţelegere în toată Europa, atât de către revizioniştii propriu-zişi, cât şi de către conciliatorişti.

 

 

 

Conservarea acestui important capital de simpatie nu putea fi posibil decât printr-o politică externă abilă şi prudentă; de aceea diplomaţia bulgară evita să se angajeze într-o direcţie sau alta. Pentru Bulgaria, Germania lui Hitler nu era doar partenerul comercial cel mai important, dar era şi un model al elitelor politice şi culturale[[5]] (cum era cazul Franţei pentru România). Mai mult de jumătate din profesorii universitari bulgari erau formaţi în Germania, iar majoritatea cărţilor străine de la Biblioteca Centrală din Sofia erau  în limba germană[[6]]. Al Treilea Reich  era promotorul revizionismului în Europa, Marea Britanie se dovedise a fi campioana politicii de „conciliatorism”. Până şi Winston Churchill, intransigent faţă de Germania lui Hitler, sfătuise în 1938 pe Ministrul de Externe român, Grigore Gafencu[[7]], într-o discuţie neoficială, să se cedeze fără ezitare Dobrogea de Sud Bulgariei, pentru a o atrage într-un sistem de alianţe opus Germaniei[[8]]. Dintre Marile Puteri, singura care avea o poziţie clară şi sinceră în favoarea României era Franţa,care nu s-a lăsat prea mult impresionată de ideea atragerii Bulgariei într-o alianţă împotriva Germaniei, cu preţul unor concesii teritoriale din partea vecinilor ei[[9]]. Italia, urma Germania în planurile ei revizioniste, iar politica lui Titulescu lăsase raporturile româno-italiene la un nivel nu tocmai cordial; în schimb în 1930, Boris al III-lea al Bulgariei se căsătorise cu prinţesa Giovanna di Savoia. Cât priveşte Uniunea Sovietică, lucrurile erau mai complexe. Din motive predominant ideologice, raporturile bulgaro-sovietice erau încă destul de reci în anii 1938-1939, dar existau şi premise ale unei apropieri între cele două state slave, datorată desigur afinităţilor tradiţionale şi intereselor comune, ambele state contestând ordinea europeană stabilită la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, şi în particular, graniţele României Mari. Menţionăm faptul că „Mica Enciclopedie” sovietică, apărută în anul 1938, sublinia textual componenţa etnică a Dobrogei „Dobrogea este locuită mai ales de bulgari şi turci”, se vorbea despre „măsuri de aprigă teroare şi asuprire în Dobrogea de Sud” şi se preciza că „organizaţiile revoluţionare dobrogene se bucură de o mare simpatie în rândurile populaţiei”[[10]]. De altfel, la începutul anului 1939 serviciile de informaţii româneşti constatau stabilirea unui sistem de conlucrare între serviciile de informaţii ale statului bulgar şi organizaţiile comuniste dobrogene, cu sprijinul unor experţi tehnici sovietici[[11]].

 

Pretenţiile teritoriale bulgare la adresa României erau privite, dacă nu cu simpatie, cel puţin cu înţelegere şi de unele state considerate la Bucureşti ca prietene. Am menţionat deja atitudinea Marii Britanii cu privire la această chestiune. În anul 1934, pentru neutralizarea revizionismului bulgar, fusese înfiinţată „Înţelegerea Balcanică”,o alianţă compusă din patru state (România, Grecia, Iugoslavia şi Turcia) cu vârful îndreptat împotriva Bulgariei[[12]].Totuşi, contrar unor angajamente asumate atunci, începând cu 1937, regentul Paul şi guvernele conduse succesiv de Stoijadinović şi Cvetković au început să se apropie de Italia şi Bulgaria, ulterior şi de Germania. În martie 1937 a fost semnat un tratat de neagresiune cu Italia, precedat de încheierea, în ianuarie acelaşi an a unui „pact de prietenie veşnică” cu Bulgaria[[13]].Se crea o fisură în cadrul Antantei Balcanice, în general,şi al relaţiilor româno-iugoslave , în special. Un alt aliat al României, Turcia, îşi îmbunătăţea progresiv raporturile cu vecinul de la nord-vest, în ciuda tratamentului dur aplicat de guvernanţii sofioţi minorităţii turceşti din Bulgaria. Cei doi aliaţi balcanici ai României îşi asumau tot mai mult rolul de „mediatori” între această ţară şi Bulgaria, spre dezamăgirea factorilor de decizie politică de la Bucureşti. În schimb Grecia, condusă de Ioannis Metaxas, continua să aibă o atitudine fermă în faţa manifestărilor revizioniste ale  naţionaliştilor bulgari. De exemplu, la 25 noiembrie 1938, generalul Metaxas într- o declaraţie oficială, îşi exprima indignarea faţă de anumite luări de poziţii în opinia publică bulgară, consecutive Münchenului[[14]].

 

Nicolae Răzvan Mitu

 

[1] Arhivele Militare Române(A.M.R.), fond Ministerul de Război-Cabinetul Ministrului, dosar nr. crt. 197/1938, f. 503

[2] Ibidem, dosar nr. crt. 201/1938, f. 53

[3] Ion Calafeteanu, Diplomaţia românească în sud-estul Europei (1938-1940), Editura Politică, Bucureşti, 1980, p. 96

[4] Ibidem,

[5] Krăstiu Mancev, Valerian Vistrikţi, Bălgaria i neinite săsedi 1931-1939 Političeski i diplomatičeski otnošenija, Izdatelstvo Nauka i zkustvo, Sofia, 1978, p. 290

[6] Barbara Jelavich, Istoria Balcanilor, Editura Institutul European, Iaşi, 2000, vol. II, pp.212-213

[7] Numit ministru al Afacerilor Externe în data de 21 decembrie 1938 ; fost deputat al regiunii Balcic( în sudul Dobrogei, astăzi în Bulgaria) în „Dosarele Istoriei” , anul X, nr. 1(101)/ 2005, p. 29

[8] Constantin Buchet, “Sindromul műnchenez” loveşte România Mare, în « Dosarele Istoriei », anul III, nr. 12 (28)/1998, p. 36

[9] Lee Marshall Miller, Bulgaria During the Second World War, Standford University Press, Standford, 1975, p.13

[10] A. M. R. , fond Ministerul de Război- Cabinetul Ministrului, dosar nr. crt. 651/1938 f. 46-47,( printre aceste organizaţii  se numără şi Organizaţia Revoluţionară Internă Dobrogeană ( V.D.R.O. ) şi” Societatea Dobrogea”

[11] Ibidem dosar nr. crt. 227 / 1939, f. 159-160

[12] Holm Sundhaussen, Experimentul  Iugoslavia, De la întemeiere la destrămarea statului, Editura Pro Historia, Bucureşti , 2003, p. 67

[13] Gheorghe Zbuchea, Istoria Iugoslaviei, Editura Corint, Bucureşti, 2001, p. 66

[14] Ion Calafeteanu, op. cit. , p. 97

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com