Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DRACULA CEL ADEVĂRAT SAU ROMÂNII ŞI ZIARUL

 

PREAMBULUL UNOR DOCUMENTE CERTE

 

Primul capitol din volumul ROMÂNII ŞI ZIARUL aflat sun tipar la Editura Academiei Române

 

Corneliu Leu

 

 

Conducându-ne după datele certe ale istoriei noastre, cea de a doua domnie a lui Vlad Ţepeş – fiu al lui Vlad Dracul, frate al lui Radu Cel Frumos şi văr primar al lui Ştefan cel Mare – este cea mai lungă şi cea mai semnificativă. Durând între 1456 şi 1462, ea oferă cele mai temeinice probe de voinţă politică şi genialitate strategică îmbinând administrarea statală cu războiul de apărare, cunoaşterea căilor economice de dezvoltare în epocă şi a mijloacelor dure, de impunere sângeroasă, pe care le folosesc toţi marii principi contemporani lui, conştiinţa unui veac al schimbărilor care a adus praful de puşcă, tunul şi tiparul, dar şi căderea Constantinopolelui şi înflorirea Franţei şi expansiunile Spaniei şi emanciparea Angliei şi întemeierea polului opus al Moscovei. Ca şi creşterea importanţei tuturor principatelor şi regatelor din Centrul şi Estul Europei printre care, pază la hotar creştin erau ale noastre.

Neiertător în atingerea ţelurilor şi neîndurător cu viaţa omenească precum toţi semenii unei contemporaneităţi sângeroase - de la Medicişi la Mahomed al doilea şi de la mai mulţi Ludovici la mai mulţi Iagelloni şi Ivani groaznici - el a atras atenţia papalităţii încă înainte de vărul său moldav Ştefan ca „atlet al lui Hristos”, posibilă pavăză a creştinătăţii ce trebuia întărită conform concepţiei Vaticanului, în această parte a Europei mult străbătută de invazii.

 

Prima lui domnie (1448), după ce tatăl său – cavaler al Ordinului Dragonului Răsturnat înfiinţat de Friederich Barbarosa – cade în luptele de la Varna a ceea ce unii numesc „ultima cruciadă”, este o adolescentină urcare pe tron ca semn de independenţă şi sfidare a Porţii, care nu avea cum să nu-i fie pedepsită marcându-i vârsta fragedă cu aura de duşman al marilor cuceritori. El se retrage în Moldova la unchiul său Bogdan al doilea, Muşatinul căsătorit cu o Basarabă care naşte romantica legendă a „Mamei lui Stefan cel Mare”, cel care avea să adâncească şi mai mult rubedenia moldo-valahă, căsătorindu-se chiar cu o Drăculeasă, nepoată a lui Vlad: Maria-Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos şi mama lui Alexandru cel Orb, care a avut o domnie foarte importantă, chiar dacă păleşte în faţa strălucirii celei a tatălui său.

Acolo, la curtea lui Bogdan, Vlad leagă frăţie de cruce cu Ştefan, dar la cunoscuta nuntă de la Reuseni, cu ochii lor încă nematurizaţi ei văd trădarea lui Harnazan care taie capul domnitorului.  Şi cei doi fraţi de cruce se refugiază în Transilvania al cărei voievod, Iancu de Hunedoara, era tot din neamul lor fiindu-le unchi amândurora. Aşa că prietenia li se leagă şi cu cei doi fii ai acestuia: Cel mare – Ladislau (adică tot Vlad), pe care grofii dietei îl decapitează la Alba Iulia fiindcă era cel mai dorit pe tronul de la Budapesta şi mezinul Matei care avea să ajungă „regele soare” al Ungariei.

 

Cea de a treia domnie (1476) este crepusculară pentru că Vlad apare după paisprezece ani în care a fost considerat mort. Vinovatul său văr Matei îl eliberează vârstnic redându-i armata din fruntea căreia l-a răpit în plină forţă. Îl ţinuse în mare secret la Vişegrad într-o hrubă de sub malul Dunării, ştiind că Papalitatea şi principii occidentului l-ar fi adus pe Vlad în fruntea armatelor antiotomane, dacă ar fi ştiut că trăieşte. Şi, astfel, abia într-al doilea deceniu după ce l-a înfruntat pe Mohamed, se înfăptuieşte multaşteptata victorie a celui ce devenise faimosul „Ţepeş”, „L’Impaleur”, „Kaziclâ” sau „Dracula”. Se înfîptuieşte încoronându-l din nou la Bucureşti, cetate de scaun pe care el o atestase. Fără să-i fi adormit avântul, reinstauratul voievod îşi uneşte armatele cu ale lui Ştefan care avusese vreme să devină binecunoscut apărător al Crucii. Ei îi înving pe păgâni dar, într-un moment de neatenţie de pe culmea bucuriei victoriei, Vlad este ucis prin trădare continuându-şi prin secole misterul datorat incertitudinilor privind mormântul de sub lespedea mănăstirii din insula Snagovului, faţă de alte morminte, dar având aceleaşi vestigii de insemne cavalereşti europene cum îi plăcea lui să poarte. Nescrisele morminte de bravi nobili români, răspândite şi creind legende pe mari arii valahe.

 

Totul este măreţ, cu mari accente de voinţă naţională, de la adolescenţă şi până la  sfârşitul în gloria maturităţii. Dar, semnificativă prin toate simbolurile ei care au creat şi tradiţie şi mister şi faimă şi oroare şi fabulos şi adevărată istorie de mare caracter este, desigur, cea de a doua domnie care nu a durat mai mult decât, astăzi, una sau două legislaturi. Dar ce faimă mondială, ce glorie în momentul culminant al căreia se sfârşeşte trist şi duşmănos prin trădarea lui Matei!...Ca să nu se afle de aceasta, suveranul de la Budapesta îşi răpeşte vărul dintre armatele retrase sub Piatra Craiului dar, cu teamă de a păcătui prin ucidere, îl face dispărut pentru o vreme atât de lungă încât şi omul uită de sine, darămite oamenii de alţi oameni! Norocul dăinuirii memoriei lui Vlad, pentru un timp în care lumea asta a noastră poate schimba foarte multe feţe ale ei, a fost faima pe care el şi-o întemeiase prin această a doua domnie. Dar şi faptul că a fost o faimă pe care i-au exagerat-o detractorii care-n ăsttimp vorbeau despre el la trecut.

Vorbeau pe o limbă nouă: limba veştilor răspândite de proaspăta invenţie a tiparului. Carele, de la acele începuturi, şi-a dovedit astfel dihotomia prin care până astăzi serveşte la fel de bine două răspândiri: Şi de înţelepciune şi de abjecţie; şi de cărturărie şi de speculă cu informaţii; şi de puritate în gândirea adevărului, dar şi de manipulatorie pălăvrăgeală. Ambele direcţii ieşind manicheist de sub apăsarea aceleiaşi prese!...

Prim personaj istoric al calomniei prin presa care încă nu avea atunci genericul înţeles de mass-media, ci se explica doar prin propriuzisa presare a hârtiei executată de tiparniţă, voievodul „Drăculea” (care reprezintă doar un diminutiv derivat prin filiaţia cu Vlad Dracul, neavând niciodată conotaţia vampirică din filmele de bolnavă imaginaţie)  este primul om din lume despre care se poate spune că „a fost mediatizat”. De la el încoace, tipăritura a început să-şi prezinte dubla personalitate marcată prin filonul ei de şprinţar amestec bârfitor, de setoasă curiozitate omenească satisfăcută când cu adevăruri jurate de minţi nobile, când cu supoziţii măsluite de minţile care se voiau doar făloase în faţa prostimii, înlocuindu-şi cu invenţii lipsa scolasticii adevărate. In acest fel, deci, fofilând pe lângă scrierile profunde ale cărturarilor improvizatele speculaţiuni ale unor analişti de tarabă, tiparul şi-a pornit acest filon, ca un maţ gros al bârfei, făcându-şi primele experienţe tocmai pe gloria, nedorită de unii, din cei şase ani de domnie a principelui nostru valah.

 

Pentru că, la acel an, 1462, Vlad al doilea al Ţării Româneşti (şi tot al doilea Vlad din ramura Brancovană a Drăculeştilor) făcuse aproape totul din ce a rămas ca faimă a lui în istorie. Iar, după marea victorie prin care, cu doar zece mii de oameni, dar o strategie inexpugnabilă, Vlad îl învinsese pe însuşi cuceritorul Constantinopolelui – Mahomed al doilea venit asupra lui cu două sute de mii de oşteni, flotă şi tunurile cele mai mari ale vremii, Papa îi trimisese sume mari de bani pentru aşi întări armata aici, la Porţile Europei. Dar banii trecând pe la vărul său Matei, acela ia deturnat pentru interesele Dietei budapestane, alegându-se praful, dar şi tăcerea. Şi, cum tăcerea trebuie întotdeauna umplută cu ceva – metodă pe care, astăzi, o cunoaştem prea bine din cele practicate de o bună parte dintre ziare, atunci şi cu acea ocazie – avem noi tăria să afirmăm – s-a inventat ziarul ca act de colportare a calomniei şi a ofensei publice. Iată datele istorice:

 

Osmanlâul triumfase; pavăza creştină dădea un pas înapoi, iar Vaticanului îi dispăruseră „pe  drum” banii trimişi pentru înarmarea Valahilor ca scut european. Matei, ultimul de pe acest drum la care ajunseseră ajutoarele occidentale, ar fi trebuit să dea socoteală. Iar neconvenabila socoteală cerută, a provocat diversiunea: Negustorii sibieni şi braşoveni – de obicei saşi care-i găzduiau şi-i încurajau duşmanii şi, cărora, Vlad le dăduse multe lovituri, pedepse şi oprelişti la monopolul prin care ei anihilau politica lui de stimulare a negoţului Ţării Româneşti – pregătiseră deja o plângere despre faptele de cruzime ale celui ce începuse a fi numit „Ţepeş”. Aceasta a fost redactată în germana pe care o vorbeau ei aici cu multe arhaisme, ca orice comunitate aflată mai departe de miezul naţiunii ei – un dialect numit „Alt-deutsch”, mult depărtat de sensurile, scrierea şi sonorităţile pe care le-a căpătat în timp limba germană, din care nu ne-a fost deloc lesne să traducem. Cu acest text, burgerii Sibiului şi Braşovului s-au adresat regelui lor pe care-l ştiau interesat să li se alăture, mai ales dacă ei se angajau să plătească noua invenţie.Pentru că ei aflaseră de la fraţii lor de pe Mein şi Elba că s-a inventat o cale nouă, necunoscută şi miraculoasă prin care zvonurile se pot răspândi repede-foarte, aşa ca să ajungă la cât mai multă lume care să creadă în ele.Ei prezentau regelui informaţii clare cum că la Strassbourg şi apoi la Meinz, unul Gutenberg de al lor, dar zis pe latineşte Bonamontis, are o invenţie teribilă pentru care se judecă cu un bancher Pfust care i-a dat bani s-o facă iar acum pretinde şi el drepturi asupra acestei năzdrăvănii care preschimbă lumea.

Deci, era vorba de bani. Noul mecanism care-şi vinde produsul în târguri sub formă de Biblii şi alte cărţi sfinte pe care le poate cumpăra oricine distrugând monopolul conventurilor şi ordinelor religioase asupra lor, căuta bani, cât mai mulţi bani! Dacă ei vor da bani, acest mecanism le va face interesul şi orice altă plăcere tipărită ce vor dori să comande. Iar ei au acest text pe care-l supun atenţiei Majestăţii Sale angajânduse şi cu banii pe care, mai bine-i dau aici decât să-i piardă în Muntenia unde tiranul le-o confisca, iar neguţătorii localnici au ridicat capul... Aşa or fi argumentat ei punând în faţa tronului textul care nu mai era o simplă reclamaţie, ci avea forma necesară ca să devină primul tabloid din lume. Redactat aici, în cetăţile de la Carpaţi. Iar regele lor luminat nu numai că a acceptat, ci a contribuit şi el la îmbunătăţirea formei redactate, ca să poată fi şi mai răspândită adică, în limbajul nostru: să-i crească tirajul şi să provoace... rezultate favorabile în sondajele de opinie. Mai ales la Vatican, deturnând atenţia de la litigiul cu sumele trimise.

Astfel, a adăugat textului german o traducere în latina medievală, pentru a se afla de către toată catolicimea sângeroasele fapte descrise de pârgarii sibieni şi braşoveni, această traducere punând, aşa cum fac secretarii de redacţie astăzi, accente şi mai sângeroase care să incite „mărind difuzarea” şi în burgurile Mitteleuropei unde se vorbea germana, dar şi, mai larg, în toată Biserica Occidentului. Cu o asemenea toaletă redacţională publicaţia a ajuns în tipografie. Iar, din tipografie, împăturindu-se coala în şase, „Spăimântoasa poveste” a ajuns alături de Biblii pe tarabele negustorilor din târguri, inaugurând latura laică a invenţiei lui Gutenberg zis Bonamontis sau Buonamonte pe care bancherul Pfust îăncă îl purta prin judecăţi, chiar dacă judecătorii încă nu aveau un Cod Comercial bine alcătuit.Şi toată lumea a fost mulţumită pentru că tipografii şi-au luat banii, negustorii au căpătat o marfă nouă cu care băteau târgurle, pârgarii negustorilor din Braşov şi Sibiu s-au văzut răzbunaţi faţă de cel care-i cresta cînd îi prindea speculând pe la târgurile de graniţă, iar regele, însuşi regele, a jucat în câştig pentru că faptele criminale ale celui numit „Dracole-wyda” începuseră să îngrozească multă lume, ajungând chiar la urechile cardinalilor şi ale Papei... Despre vreun proces de calomnie, cum obişnuiesc astăzi politicienii şi chiar casele regale, nu putea fi vorba nu numai pentru că nu exista prevedere penală în acest sens, ci chiar prin faptul că posibilul reclamant era redus la tăcere în hrubele de sub cetatea Vişegradului, cu paznici muţi, ca să nu sufle o vorbă, care-l priveau cum, apucându-l furiile, se răzbuna pe şobolani trăgându-i în ţepe pregătite pentru duşmanii săi.

În acest fel, fără să ştie ce armă miraculoasă a inventat pentru foiletoniştii şi ziariştii de scandal din toate timpurile, regele a fost mulţumit că şi-a reglat conturile cu vărul său şi toată lumea va şti că el, Mathias Corvinus, a fost drept nedând ajutor unui sângeros vampir, scandalul  cu banii trimişi de papalitate stingându-se şi uitându-se. Iar paparazzii, au apărut şi ei imediat; pentru că ediţiile ulterioare, ca să atragă şi mai mult cumpărătorii de fapte spăimântoase, s-au îmbogăţit cu gravuri imaginându-l pe sângerosul personaj în diverse ipostaze ale „înţepării” duşmanilor săi, până la celebra scenă cu ospătarea sa în mijlocul pădurilor de ţepe în care i se zbat victimele.

 

Aşa a apărut acel „libellus famosus”- cu şase păginuţe presate pe o foaie mare  împăturită „in sexto”, ca o primă tipăritură cu subiect laic din lumea noastră europeană, intitulată: „Spăimântoasa povestire despre un Thyrannu pe nume Dracole Wyda” inaugurând răspândirea prin tipar a altui produs decât cărţile de rugăciuni şi bulele papale pentru care tipografii trebuiau să împartă veniturile cu clerul, ceea ce devine un lucru  de interes pentru lărgirea domeniului. Dar lucrul de şi mai mare interes pentru istoria bârfei omeneşti şi pentru forma nou creată a unei vechi psihologii sociale de manipulare prin zvon este faptul că informarea prin tipar, care va duce până la urmă la configurarea conceptului de „presă” diferenţiat de cel de „carte”, luându-şi fiecare calea sa chiar dacă au la bază tehnica ce le este comună, conţine încă de la începuturile sale germenele a ceea ce este acrişoara şi înţepătoarea miere a superficialităţii sau şmecheriei  cu care subiectivul poate conduce lucrurile spre cei convine, sofistica de mahala sau de gaşcă luând locul informaţiei oneste. Specularea mirajului tiparului care conduce mai târziu la argumentul suprem al celui incult pe care l-ai manipulat: „am văzut eu la ziar!”; sau: „scrie la ziar negru pe alb!”, lucrurile ţinând mai mult de „ce-mi convine”, decât de „ce-mi spune adevărul”.În vreme ce cartea şi-a păstrat mai mult între copertele ei adevărurile credinţei sau, pur şi simplu, adevărurile observaţiei riguroase, sau aura fascinat-subiectivă a actului artistic, foile simple n.au mai pretins aceeaşi rigoarede vreme ce fapta laică de interes mahalagesc, stârnind curiozitatea atât a vulgului cât şi a înaltelor scaune, devenea o marfă. Care se cerea periodizată pentru întreţinerea interesului şi, pentru asta, îşi avea mai întâi cumpărătorii iar, apoi, chiar abonaţii ei. Care erau dispuşi să o cumpere la preţul în bănuţi ce trebuia să fie fix asigurând vânzarea rapidă a „noutăţii”. Şi, cum în Italia bănuţul acesta se chema „gazetta”, în scurtă vreme, însuşi produsul tipărit care se vindea la preţul lui s-a numit „gazetă”. Adică: „O tipăritură de o gazetă” în sens material, sau „nişte noutăţi la preţ de o gazetă” în sensul conţinutului imponderabil care, pe lângă informare, orientare sau măsură de apreciere a realităţii, din sensul bun al lucrurilor,  oferă şi  sămânţă de pălăvrăgeală, colportare, comentare sau bârfă, în sensul celălalt, al slăbiciunilor superficialităţii  gândirii omeneşti pentru care limba noastră a consacrat termenul de „miticisme”.Dar toate astea sau produs în timp; un timp îndelungat, o evoluţie de secole de la personajele Decameronului până  la marii mediatizaţi care se aprind şi se sting, explodează de renume şi mor în anonimatul celui mai mare dezinteres în fiecare pagină dintre milioanele de publicaţii de acest gen care ne asaltează astăzi. În acel libellus famosus care nici măcar nu s-a păstrat decât prin reproducerea în ediţii ulterioare, noi de-abia dacă descoperim germenele germenilor a acestei industrii de astăzi care, în egală măsură ne amuză, ne indignează, ne trezeşte anumite instincte subiacente când de vulgaritate, când de interes meschin, când de dispreţ pudibond, când de curiozitate bolnăvicioasă, când de ruşine că tear putea vedea alţii citind aşa ceva. Fapt care îl făcea pe Mircea Eliade să declare ritos că, de la o anumită vârstă, omul nu mai trebuie să-şi irosească timpul citind ziarele.

 

Dar, în ciuda acestor înţelepciuni de astăzi, insistenţa noastră asupra faptului că  în urmă cu aproape 550 de ani apărea tipăritura princeps din care se pate trage toată istoria industriei de  calomnie şi manipulare prin presă ce funcţionează în prezent se datorează faptului că primul act infamant făcut de o „gazetă”- să-i zicem, astfel răspândită, este cel la adresa domnitorului român din neamul Drăculeştilor căruia, mai târziu, în urma acestei faime răspândite public, i sa spus Vlad Ţepeş. Iar primul act de calomnie de presă  din istoria Europei se face, astfel, sub oblăduirea vărului său Matei Corvin.

Ca dată orientativă, avem anul 1462, când Mahomed al doilea însuşi, văzând imensa pădure de duşmani traşi în ţeapă prin care Vlad pusese graniţă între ei, s-a închinat Profetului său spunând că, în faţa unui carcter atât de puternic, el se simte depăşit. E vorba de luna iulie, când sultanul se retrage şi, apoi, de luna noiembrie când Vlad se duce sub adăpostul muntos al Pietrei Craiului să-l întâlnească pe Matei care trebuia să vină cu ajutoare. Dar acolo, sub ochii rivalilor săi bârseni şi sibieni, este înlănţuit şi dat dispărut.Între aceste luni se petrece, deci, pactul şi planul de compromitere aşa că, în decembrie sau, cel târziu ianuarie 1463, manuscrisul poate ajunge în mâna tipografilor. Presa lui Gutenberg trăgea în vremea aceea cam trei sute de foi pe zi. Deci, în vara lui 1463, prima ediţie din libellus famosus era tipărită şi se „difuza”, chiar dacă nu a fost meşterită de el, ci de calfele care i se răspândiseră, cu mijloace tipografice mai mici şi mai încete, la Koln, la Nurenberg sau în Olanda.

 

............................................

 

 

Ne oprim la această dată pentru a muta cercetarea în istoria tiparului şi a biografiei(încă neelucidate) a lui Hans Gutenberg, alias Gensfleisch, alias Bonamontis sau Buonamonte. Iată mai întâi câteva pasaje din introducerea lui Pamfil Şeicaru la temerara sa încercare de a scrie la bătrâneţe, în exil, o ISTORIE A PRESEI,  beneficiind de documentarea occidentală, dar nu şi de cea din ţără:

 

SCURT ISTORIC AL PRESEI ÎN LUME

 

Nevoia de informare a dat naştere primei forme a ziarului-manuscris. Data apariţiei acestui ziar primitiv nu se poate fixa. Faptul că în  1275, în Anglia, a fost necesar să se publice o ordonanţă regală contra ştirilor false îndreptăţeşte presupunerea că  existau aceste publicaţii manuscrise de colportare a ştirilor.

În 1838, Joseph-Victor Lecrerc a publicat „Les jouranux chez les romains”, o carte ingenioasă şi documentată, care nu face decât să confirme necesitatea, simţită încă din timpurile vechi, ca oamenii să fie informaţi.

Istoricul Flavius Josephus, autorul lucrării „Războaiele iudaice”, afirmă că babilonienii ar fi avut istoriografi însărcinaţi să scrie zi de zi povestirea evenimentelor publice. O indicaţie indirectă a  a existenţei acestui material informativ, strâns de istoriografii din babilon, ar fi istoria  Chaldeei, pe care a scris-o Berose, în secolulal III-lea î.Hr.,servindu-se probabil de aceste izvoare pe care i le punea la îndemână munca anonimă a istoriografilor.

Este surprinzător că grecii nu au cunoscut ncesitatea schimbului de informaţii scrise, mulţumindu-se cu „gazeta” vorbită din Agora. Ei îşi transmiteau verbal ştirile şi, evident, pasiunea pentru controversă afla un pretext, prilejuind lungi şi ingenioase comentarii, menite să promoveze opinii. O formă primitivă la romani pot fi socotite „Analele Pontifilor”. Marele Pontif alcătuia un rezumat al tuturor evenimentelor din fiecare an şi le scria pe o tablă aşezată la poarta casei lui, ca toţi cetăţenii s-o poată citi.

Creşterea Imperiului Roman, intensificarea legăturilor cu provinciile îndepărtate, necesitatea ca cetăţenii romani să-şi poată face o opinie asupra complexelor probleme ale statului în noua lui formă şi, într-o egală măsură, pentru a înlesni provinciilor să se familiarizeze cu ordinea romană sa creat „Acta publica”, care cuprindeau informaţii asupra tuturor evenimentelor întâmplate în vastul Imperiu Roman.

Caius Iulius Caezar, care avea intuiţia statului în noua lui formă, cu participarea plebeilor la viaţa publică, a înfiinţat „Acta diurna populi romani”, pentru informaţia publică. Edactarea acestor „Acta diurna” se făcea pe tablete ceruite, care se expuneau publicului cu dreptul de a lua copii şi a fi trimise romanilor aflători în provincii. Boissier consideră „Acta diurna” ca un fel de „Monitor oficial”. Orice ziar de asemenea natură este condamnat să fie fără importanţă. Cel din Roma conţinea o informare destul de săracă privitoare la adunările poporului, rezumatul proceselor celebre dezbătute în faţa tribunalelor, de asemenea  relatarea ceremoniilor publice, menţionarea exactă a timpului. Nu erau, fără îndoială, informaţiile pe care ar fi vrut să le cunoască un pretor sau un proconsul, de aici necesitatea unor gazete neoficiale, făcute de scribi – de obicei greci, iscusiţi în adunarea informaţiilor şi redactarea lor -, care culegeau zvonurile publice, le înregistrau şi le comentau. Nu uitau anecdotele despre teatru, despre actori şi gladiatori şi, mai ales, cancanurile. Aceşti scribi erau neîntrecuţi meşteri în reportajele afacerilor scandaloase care, de altfel, nu lipseau la Roma. În embrion, aceste gazete neoficiale, care corespundeau eternei curiozităţi a omului civilizat, sunt gazetele de azi.

Pe la sfârşitul Evului Mediu, primele ziare, adică publicaţiile în manuscris, nu aveau periodicitate şi apariţia lor era în funcţie de un eveniment socotit senzaţional; redactarea lor era făcută de profesionişti care îşi aveau abonaţi asiguraţi în rândurile nobilimii. Aceste ziare-manuscris s-au dezvoltat mai ales în ţările şi în epocile tulburate de luptele interne. În Anglia, spre exemplu, în timpul Războiului celor Două Roze. Neguţătorii de ştiri găseau  în oraşe, în afară de slujitorii Bisericii de o superioară cultură, o burghezie care era tot aşa de pasionată de literatură şi de artele frumoase ca şi nobilimea, toţi dornici să fie informaţi. O republică întreţinând întinse relaţii comerciale, cum era Veneţia, oferea acestor negustori de ştiri o piaţă sigură dedesfacere a publicaţiilor în manuscris, denumite „avvisi”. Intensitatea relaţiilor comerciale,avântul pe care ăl luase activitatea bancherilor în Germania şi Italia înlesneau editorilor acestor avvisi o clientelă care ştia să preţuiască şi să plătească o informaţie. Nu numai negustorii ci, într-o egală măsură, şi pelerinii întorşi de la Ierusalim, precum şi toţi călătorii erau asaltaţi de  redactorii acestor avvisi care desprindeau din  povestiri, adesea descusute, ceea ce era pitoresc şi ceea ce putea folosi abonaţilor lor.

 În afară de aceste publicaţii-manuscris independente, unii bancheri, ca faimoşii Fugger din Augsburg, şi-au organizat un serviciu propriu de presă, ziarul-manuscris fiind trimis tuturor sucursalelor băncii şi întreprinderilor în legătură cu banca Fugger. În Biblioteca naţională din Viena şi în Biblioteca Vaticanului se găsesc primele colecţii ale acestor foi-manuscris, apărute sub auspiciile băncii Fugger.

Descoperirea tiparului a înlesnit apariţia foilor tipărite, dar costul ridicat, precum şi faptul că erau supravegheate de autorităţi, care au găsit prudent să le cenzureze, au făcut ca foile-manuscris să nu sufere o concurenţă ameninţătoare: abonaţii lor preferau informaţii necenzurate.

Ziarele-manuscris avvisi  aveau toate calităţile şi toate defectele ziarului tipărit mai târziu, atunci când presa a luat o mare dezvoltare. Toţi suveranii ţărilor europene căutau nu numai să-şi procure aceste avvisi, dar să-şi  asigure şi o bună presă. În Veneţia exista un scriitor de o îndrăcită vervă pamfletară, Aretino (1492 – 1556), ale cărui foi aveau mare răsunet. Satira lui muşcătoare era temută şi de regi, Carol Quintul, Francisc I îşi asigurau, prin daruri, elogiile. În 1569, papa Pius al V-lea l-a condamnat şi executat prin spânzurătoare pe Niccolo Franco, un gazetar care îndrăznise să folosească libertatea de gândire printr-unul din aceste „avvisi”, Acest papă, care a dus cea mai energică acţiune contra Reformei, a publicat, în 1572, o bulă, „Romani pontifius providentia”, sau Constituţia contra celor care fac avvisi.. Ostilitatea autorităţilor faţă de presă începea. Aceste publicaţii care se înmulţeau în mod îngrijorător, in aprecierea Inaltului Pontif, semănau ura, provocau bătăi, ofensau majestatea publică, primejduiau pacea sufletului, dădeau un rău exemplu şi ofereau un scandal permanent. De la început, gazetarii s-au manifestat nerespectuos faţă de autorităţi, indiscreţi, animatori ai spiritului public, turburători ai rânduielilor oficiale.

 Bula papală a prevăzut şi sancţiunile de aplicat: avvisi  au fost interzise, autorii şi cei care le copiau sau cei care nu le depuneau imediat autorităţilor se expuneau celor mai grave pedepse, riscând chiar pedeapsa cu moartea şi confiscarea bunurilor.

Regimurile autoritare din epoca  noastră, în măsurile pe care le iau contra presei, nu diferă de cele prevăzute în bula papală din 1572.

Succesorul lui Pius al V-lea, Grigore al XIII-lea, i-a urmărit cu aceeaşi înverşunare pe cei care citeau  foile interzise. Cei care strângeau informaţiile, le copiau şi le răspândeau erau condamnaţi la galere pe viaţă. Sixtus al V-lea a continuat acţiunea represivă contra redactorilor diverselor ziare; aceştia au fost calificati „pestiferi uomini”. Unui gazetar, Annibale Capello, i s-a tăiat mâna, i s-a smuls limba şi apoi a fost spânzurat, agăţându-i-se de gât o inscripţie prin care era numit mincinos şi calomniator.

În pofida acestor sancţiuni, avvisi  au continuat să fie răspândite, astfel că Vaticanul a fost nevoit să sprijine ceea ce am numi azi presa oficială – „avvisi inocenti”. Aceste foi-manuscris aveau corespondenţi în toate centrele mari politice şi comerciale: Roma, Veneţia, Florenţa, Milano, Lyon, Paris, Madrid, Valladolid, Toledo, Lisabona, Viena, Hamburg, Londra, Bruxelles, Anvers, Vilnius, Varşovia şi Constantinopol. Corespondenţii furnizau informaţii ambasadorilor, informaţii pentru care erau scump plătiţi.

Tipografii au fost primii editori ai ziarelor tipărite. Pericolul turcesc  şi răscoalele contra turcilor, creind o atmosferă de îngrijorare, au ajutat la răspândirea ziarelor. În Germania, avvisi  s-au numit la început „Zeitung”. În 1522, Viena era centrul cel mai activ al foilor tipărite. Îăntre ziarele din Germania şi cele din Italia s-a iscat concurenţă pentru informaţiile asupra războaielor contra Turciei.

Periodicitatea a fost inaugurată de almanahuri, iar primele au apărut în Germania. Un nobil austriac, von Aitzing, înrudit cu familia Fugger, om instruit şi care călătorise în multe ţări, a folosit tensiunea opiniei publice provocată de Reformă şi a tipărit două broşuri cuprinzând numai informaţii în legătură cu lupta dintre catolicism şi reformă. Cum la Frankfurt aveau loc două târguri pe an – primăvara şi toamna - , von Aitzing a scos  două volume cu relatarea evenimentelor din cursul celor şase luni. Succesul a fost aşa de mare, încât aceste publicaţii semestriale s-au succedat de la 1588 până la 1598. Ideea lui von Aitzing a găsit mulţi imitatori. Acestor publicaţii semestriale le-au urmat publicaţiile săptămânale.

Primele adevărate gazete săptămânale au apărut în 1609 la Augsburg şi Strassbourg.

În 1876, un erudit german, Opel, a descoperit în biblioteca Universităţii din Heidelberg, cele 52 de numere ale unei publicaţii din 1609 editate de un tipograf din Strassbourg, Iohaim Cardus. Publicaţia dădea ştiri asupra evenimentelor petrecute în Germania, Franţa, italia, Scoţia, Anglia, Spania, Ungaria, Polonia, Transilvania, Valahia, Moldova, Tucia, etc. Nu cunoc ca vreun istoric român să fi studiat această publicaţie în care ar fi găsit, poate, ecouri  din spaţiul românesc. În 1903 s-a găsit şi în biblioteca din Hanovra, o altă gazetă săptămânală din anii 1609-1610. Aceste „Visa Relation oder Zeitung” săptămânale au corespuns necesităţii publicului german până în 1702, când a apărut primul cotidian german.

Mai toate oraşele germane aveau ziarele lor săptămânale. Apariţia acestor foi a format, timp de un  secol, publicul care a sprijinit progresul presei germane de mai tîrziu.

Un alt centru de  rapidă dezvoltare a acestui mijloc decomunicare a ideilor a fost Olanda. După revocarea edictului din Nantes, hughenoţii refugiaţi în Olanda au scos ziare în limba franceză care, bucurându-se de libertate, erau mai interesante şi deci mai căutate de publicul francez, căruia „La Gazette” („Le journal des rois et des puisances de la terre”) publicată în 1613 de Theophraste Renaudot, cu sprijinul cardinalului de Richelieu, nu-i servea decât informaţii îngăduite de oficialitate...

(Pamfil Şeicaru – „Istoria presei”, ed. Paralela 45, 2007, pag. 5 - 20)

 

.............................. 

 

 

Despre Gutemberg, nu numai că nu se ştie data când s-a născut la Mainz, dar sunt mai multe explicaţii cu numele de vreme ce tatăl său era Friele Gensfleisch, iar numele de Gutenberg al mamei este deseori tradus în latina medievală: Bonimontis, sau poate în italiană: Buonamonte, dacă nu cumva aceste traduceri onomastice sunt făcute chiar de el pentru a-şi pune numele în contextul tipărit în limba latină. Cert este că, în 1465, ca să-l scape de sărăcie, Adolf de Nassau i-a dat diplomă de gentilom cu ceva remunerări de la curte şi, astfel, şi-a dus viaţa până când s-a stins în 1468 la Mainz, unde se crede că s-a şi născut pe la 1400. Viaţa lui e reconstituită mai ales prin documentele proceselor în care s-a judecat. Astfel, stabilit la Strassbourg, el cere în 1434 nişte drepturi din Mainz, de unde i se refugiase familia şi, astfel, deducem că avea ceva sânge albastru. În 1439, are un alt proces din care rezultă contractul făcut de el cu un finanţator dintr-o mică localitate de lângă Strassbourg, pentru „exploatarea unor procedee secrete”. Ca inventator al lor, Gutenberg îşi rezervă două treimi din venit, finanţatorului revenindui o treime. Apoi, în afacere mai intră două persoane şi el semnează un contract de împărţire în patru părţi. Însă asociaţii din noua formulă îl acuză că nu lea arătat toate secretele noului meşteşug. Ei vor chiar săl elimine,să pună mâna pe tot şi, astfel, judecându-se, tiparniţa nu se pune pe picioare cu adevăraţi parametri industriali, rezumânduse la sculele cu care inventatorul experimentează. Martorii vorbesc despre „Presa lui Gutenberg” pe care acesta o desface în două, ca să nu vadă alţii cum funcţionează. Se mai vorbeşte în proces despre lucrări de bijuterie (orfevrerie) şi despre cumpărarea de plumb. Rezultă că, din 1436, Gutenberg avea o presă la care folosea plumb şi orfevrerie, dar nu se ştie cu ce texte s-au făcut  experimentele. Se discută despre lucrări mai mici precum un Donat, sau Speculum humanae salvationis, dar fiind vorba de o asociere care trebuia să aducă bani mai mulţi, este de presupus intenţia unei afaceri mari care se putea face numai cu tipărirea Bibliei care ar fi devenit un produs mult vandabil. Oricum, e vorba de o tipăritură religioasă cu cerere mare în care trebuia investit; şi nu de o comandă pe care o tocmeşti cu cel ce ţi-o face. O adevărată întreprindere, a cărei eşuare a condus la proces şi la împiedicarea lui Gutenberg de a o produce, fapt pentru care nu mai auzim de el. Sau nu mai avem semne concrete deoarece primele mici tipărituri ce ar putea fi datate în perioada de hiatus nu purtau încă numele tipografului, aşa cum am văzut că el şi-l pregătise latinizându-l.

 

 De abia în octombrie 1448 îl găsim la Mainz semnând un contract de împrumut, pesemne în aceleaşi scopuri. Iar în 1450 se asociază cu bancherul Pfust pentru cinci ani. Mai bine zis, se împrumută de la acela punând gaj instrumentele atelierului pe care-l construise în casa „Zum Jungen” care apoi a căpătat tradiţie drept „Casa imprimeriei”. În 1452 el mai are nevoie de bani pentru chirie, mână de lucru, hârtie, cerneală semnând o anexă mai dură la contract. Iar în 1455, ne făcând faţă datoriilor, bancherul îi sechestrează ce are la Zum Jungen. Iar el se mută în „Casa Gutenberg” moştenită de la mama sa unde, un document târziu spune că avea capacitatea de „a presa 300 de foi pe zi”. Dar ce anume conţineau acele foi, tot nu se spune cu exactitate, datorită faptului fatal nevoilor istorice, pe care l-am pomenit: La acele începuturi, nici data, nici locul, nici numele tipografului nu erau imprimate pe opera respectivă. Rămâne ca document doar placa comemorativă aflată pe Casa Gutenberg despre care am vorbit ca moştenire pe linie maternă: „Jo. Gutenburghensi Moguntino, qui primus omnium literas aere imprimendis inventit, hac arte de orbe toto bene merenti”...

 

 Primele lucrări realizate prin această „scriere artificială” au fost cu evidenţă religioase. Ca prioritate se pomeneşte acel Speculum humanae salvationis, sub forma unor broşuri care se vindeau în Flandra. Imprimate fie pe velin, fie pe hârtie, dar părând mai degrabă incrustate pe o singură placă, decât culese cu litere mobile, ambele sunt „anopistografe”, adică tipărite pe o singură faţă a hârtiei şi având lipit între pagini spatele rămas alb.

Se adaugă la acestaea „De acto partibus orationes”, „Disticha de moribus”, „Doctrinale puerorum”. Dar, dintre toate bibliile anonime, cea numită „Biblia  în 42 de rânduri” (atâtea rânduri avea oglinda paginii de tipar), aparţine în mod documentat lui Gutenberg  fiind sigur tipărită de el şi prezentând şansa că legătorul a două exemplare aflate în biblioteca lăsată de cardinalul Mazarin, le-a datat la 1456. Tot în acea perioadă (1454 -1455) sunt datate primele „Indulgenţe” – scrisorile de iertare prin indulgenţa papalităţii, pe care plăteau bani buni cei ce doreau iertarea păcatelor.

 De abia în 1468, Peter Schoiffer, ginerele bancherului Pfust, care i-a moştenit tipografia sechestrată lui Gutenberg, tipăreşte „Instituţiile” lui Justinian cu data menţionată. Nu ştim dacă el a inaugurat această cutumă sau datarea tipărită se mai făcuse între timp, dar în prefaţa la această carte care apare în anul morţii lui Gutenberg, poate după, când inventatorul nu mai putea contesta, Schoiffer îşi permite să-şi pună socrul alături de acesta vorbind despre „cei doi inventatori ai tiparului”.

 Între timp, însă, istoria vorbeşte despre mai multe calfe care fură meseria şi se răspândesc practicând-o  în Germania, Olanda şi Italia. Desigur, primind comenzi de la Biserică şi supunându-se controlului acesteia.

 

.............................................

 

 

 Am relatat toate cele de mai sus pentru a fi evident faptul că anul 1463 este plasat chiar în mijlocul unor asemenea evenimente de debut a tiparului, iar libellusul care îl are personaj pe domnitorul Ţării Româneşti poate cuprinde primul text laic imprimat, prima tipăritură secularizată, sau emancipată de Biserică, prima afacere civică manipulată prin cuvânt tipărit – fie în scop de încasări, cum s-a dovedit a fi ulterior prin ediţiile succesive, fie de reglare de conturi, cum a fost pornită iniţial. Şi, în ori ce caz, prima ieşirea a tiparului înafara teritoriului Bisericii, acolo unde prima doar secularul interes de piaţă. Care a condus ulterior la a transforma denumirea presei de litere a lui Gutenberg  în denumirea generică de presă din sfera căreia nu mai fac parte cărţile realizate cu aceleaşi mijloace ale presării hârtiei. Denumirea generică a ceea ce are şi splendid şi vicios şi benefic istoriceşte şi emfatic în contemporaneitatea speculării ştirilor şi meschin în liberalizarea calomniei şi generos în informarea cetăţeanului şi necinstit în manipularea lui, etc.etc. această apariţie periodică a ziarelor provenită din cealaltă direcţie, a scribilor şi manuscriselor avvisi despre care vorbeşte Pamfil Şeicaru. Adică „presa” ca meserie a vânzătorilor de ştiri care, conform peisajului psihologic al oricărei pieţe, pot fi mai cinstiţi sau mai necinstiţi, mai profesionişti sau mai şarlatani, mai demni în impunerea calităţii produsului lor sau mai profitori în dispoziţia sufletească de a se lăsa cumpăraţi.

 Ceea ce ne permite să presupunem a exista în acest in sexto tipărit oricum înainte de 1468 când Schoiffer procedează la datarea tipăriturii sale, toţi germenii acelei ramuri cu vânzare periodică a tipăriturii: Şi marile ei virtuţi de accelerare nemaipomenită a răspândirii informaţiei; şi marea ei atracţie prin anecdotica pusă la dispoziţia vulgului; şi facilitatea lecturii, mai puţin solemnă decât cea a cărţilor care te împing spre meditaţie sau raţionament. Dar, în acelaşi timp, şi interesele comerciale deschise, chiar dacă dure, ale negustorilor saşi cărora domnitorul le reglementa piaţa în funcţie de politicile de dezvoltare ale ţării lui, aşa cum se duce şi astăzi lupta concurenţială de cucerire a pieţelor. Sau, mergând mai departe: manevrele şi dedesubturile în acoperirea unor necurate probleme băneşti prin diversiunea plătirii şi aservirii tiparului manipulator, care leagă acţiunea de atunci a regelui Matei de ceea ce înseamnă astăzi şi mafiotism şi politicianism corupt şi invocarea unor superioare raţiuni de stat.

 Şi, dacă primul in sexto cu această temă de horor românesc, reluată de unii ca brand, nu se ştie în ce an a apărut din explicatele motive de nedatare, traducerea  pe care o reproducem aici după Ioan Bogdan tălmăceşte broşura aflată în biblioteca  mănăstirii de la Saint Gall din Elveţia germanofonă. Ea e datată 1484, dar germana în care e scrisă şi care a produs multe dificultăţi de interpretare este un dialect mult mai îndepărtat despre care am spus că face parte dintre cele numite „Alt-deutsch”, ceea ce îi confirmă reproducerea după prima ediţie scrisă în limba saşilor de la noi, care erau depărtaţi şi ca dialect dar şi geograficeşte de evoluţia limbii germane, fiind veniţi la Carpaţi încă din secolul al 12-lea.   

 

 

Naraţiunile germane asupra lui Vlad Ţepeş (“Van deme quaden thyrane Dracole Wyda”) texte din înscrisul bibliotecii conventului  din St. Gall, No. 806 pag. 282-288.* 

 

„-Item, imediat după (ajutorul dat de saşi unui rival), a poruncit să ardă sate şi castelele din Transilvania, lângă Sibiu, castele şi sate legate de mănăstirile Holzmündorf şi Holtznetya, prefăcându-le în cenuşă.

-De asemenea, pentru neguţătorii şi cărăuşii din Ţara Bârsei, Dracula a poruncit o zi de târg şi în acea zi pe mulţi i-a tras în ţeapă.

-De asemenea, mulţi băieţi tineri şi bărbaţi care veniseră din alte ţări ca să înveţe limba românească şi să iscodească au fost prinşi şi i-au fost predaţi. Pentru aceştia, i-a strâns pe toţi într-o încăpere şi i-a ars. Erau patru sute la număr.

-De asemenea, el l-a prins pe tânărul Dan (care venise cu armată să-i ia tronul), a poruncit preoţilor să-i facă slujba de îngropăciune după obiceiul creştinilor încă viu fiind şi abia după aceea i-a tăiat capul lângă mormântul săpat.

-De asemenea, regele a trimis din Ungaria, din Saxonia şi din Transilvania cincizeci şi cinci de soli la Dracula, în Ţara Românească. Acolo, Dracul i-a lăsat pe cei nobili să aştepte vreme de cinci săptămâni poruncind de asemenea ca, lângă locul unde erau adăpostiţi să se cioplească o mulţime de ţepi. Văzând aceasta ei credeau că li se pregăteşte tragerea în ţeapă şi s-au perpelit în mari griji!… Dar el (Dracul) i-a ţinut atâta de mult numai pentru ca să nu fie trădat de ei. Şi, când a putut, s-a ridicat cu toată puterea sa trecând în Ţara Bârsei. În zorii unei dimineţi năvăli peste satele şi oraşele lor, toate distrugându-le, iar roadele şi cerealele le-a ars. Şi pe toţi cei care i-a prins acolo i-a dus în afara oraşului numit Braşov, la capela Sfântul Iacob. Acolo Dracul a prădat şi a pus să se ardă întreaga mahala.

-De asemenea, pe neguţătorii şi pe ceilalţi oameni care porniseră cu marfa întregii negustorimi din Ţara Bârsei către Dunăre, prinzându-i la Predeal în număr de şase sute, Dracul îi trase în ţeapă şi le luă bunurile.

-De asemenea, el porunci să se facă un cazan mare cu două mânere şi deasupra lui să se bată scânduri cu găuri atât de mari încât câte un om să poată scoate capul prin ele. După aceea făcu un foc mare dedesubt, clocotindu-i. A tras în ţeapă mulţi oameni, femei şi copii, tineri şi bătrâni.

-Şi iar a venit în Transilvania, către Tălmaciu (unde se ascundea un alt rival), acolo a poruncit ca duşmanii lui să fie tocaţi ca varza, iar pe cei ce i-a dus în Ţara Românească, i-a tras în ţeapă în mod crud şi diferit.

-De asemenea, el a născocit o tortură teribilă, îngrozitoare şi de neînchipuit pentru altă minte, încât a poruncit să se tragă în ţeapă mame şi copii sugari de un an sau doi sau mai mult. Şi copilaşii au apucat sânii mamelor, iar mamele i-au apucat pe ei. A şi despicat sânii mamelor, iar pe copii i-a împins cu capul în despicătură şi abia după aceea pe ele le-a tras în ţeapă. Asemenea mari torturi şi dureri n-a născocit nici unul dintre tiranii şi prigonitorii creştinismului, nici Herodes, Nerone, nici Diocletian nu au născocit chinuri ca acest tiran.

-De asemenea, era un ţigan care fusese prins furând. Şi veniseră ceilalţi ţigani să-l roage pe Dracul să-l ierte şi să li-l dea lor. Dracul le-a spus că hoţul trebuia spânzurat şi că ei înşişi trebuie să-l spânzure, dar ei i-au răspuns că asta nu e în obiceiul lor. Atunci, Dracul puse ca ţiganul să fie fiert într-un cazan şi, când a clocotit îndeajuns, i-a pus pe ei să-l mănânce cu carne şi oase…”

 

................................................

 

 

 Nu cu mult mai târziu, retras tot la mănăstirea Saint Gall (unde, poate adusese cu el o broşură dintre primele despre Dracole Wida), Michael Becheim, fost călugăr peregrin prin Ţara Românească, îşi scrie cronica sa în versuri, aşa cum o tot cântase şi adăogise prin diverse târguri şi petreceri populare unde îşi găseau ascultare sutanele diferitelor ordine amestecându-se cu alţi ambulanţi din lumea neguţătorilor, vracilor şi trubadurilor. Poate că şi el a fost la început doar trubadur, alăturându-se apoi călugărilor pe care îi pomeneşte ca mentori, pentru că în scrierea sa nu se conduce după textul din tipăritură, ci i se simte legenda culeasă de pe locurile ei, cu multe adăogiri şi precizări pe care nu ar fi avut cum să le afle altfel decât de la cei care-i cunoscuseră personajul fără a avea de împărţit ceva cu el şi privindu-l cu o obiectivitate pe care şi-o însuşesc şi versurile călugărului trubadur, sau trubadurului ajuns călugăr.  Pe acestea, reproduse ca atare, fără traducere şi prea mult aparat ştiinţific le-am găsit în lucrarea unui român care-şi dădea doctoratul în Germania înainte de primul război mondial.  Mi-a făcut bucuria de a le traduce special pentru prima ediţie a romanului meu « Plângerea lui Dracula »,  trudind mult la descifrarea tot a unui dialect dintre cele Alt-deutsch, marele germanist care a fost profesorul Mihai Isbăşescu, tot aşa cum la procurarea scrierilor despre principatele române ale lui Eneas Silvio Piccolomini care a devenit apoi papa Pius al VI-lea, m-a ajutat un alt mare cărturar care occidentaliza în epocă viaţa noastră culturală supusă proletcultului şi rusificării, reputatul italienist Alexandru Balaci. Din păcate, bucuria apariţiei acelei prime ediţii în 1976, la 500 de ani de la uciderea fascinantului personaj situat, ca ştiinţă, voinţă şi nobleţe  cu mult deasupra înţelegerii tuturor celor care au fabulat rentabil pe seama lui, nu ne-a mai lăsat timp de a discuta cu cărturarii mei prieteni despre asemănările şi deosebirile dintre lexicul şi întorsăturile gramaticale ale dialectului folosit de Becheim şi cel care apare în tipăritură, pentru că multe alte adevăruri sau supoziţii am mai fi putut deduce. Aşa că rămânem la savoarea textului de mai jos.

 

 

“Despre un tiran care se numea Dracul Voievod din Valachia” -poem în altdeutsch întocmit de calugărul Michael Becheim la abaţia St.Gall, care a fost trăitor pe vremea acelui tiran-

 

A fost numit Dracul voievod

iar Ţara Valachiei

sta sub stăpânirea sa.

Tatăl a fost, şi el, stăpân peste ţară,

voievod puternic

 peste ţinuturile de aproape şi de departe

şi îşi împlinea domnia sa

tot cu îmbelşugare şi puteri mari.

De aceea duşmanii i-au tăiat capul

Astfel încât puterea sa a luat sfârşit.

 

Anul în care se scrie înseamnă,

de la naşterea Domnului nostru Hristos,

paisprezece sute

şi cincizeci şi apoi opt.

Atunci, acel Dracul

a fost ales şi înălţat

voievod şi stăpân

peste întreaga Valachie,

în cuprinsul ei tot, acolo,

aproape şi departe.

 

Primul lucru ce l-a făcut

a pus să-l omoare pe voievodul domn Lasla

cu toate intrigile sale rele.

Acelaşi Lasla care era şi el

voievod şi domn în Valachia.

Dracul i-a venit de hac cu schingiuială,

cu viciu, cu ruşine şi cu suferinţă.

 

Apoi, pe duşmanii care i-a prins,

i-a dus în Valachia

şi a poruncit să-i tragă pe toţi în ţeapă

într-un cerc şi, astfel, să-i ucidă.

N-a păstrat pace de fel,

dintre negustorii şi cărăuşii care-i călcau ţara

foarte mulţi au fost traşi în ţeapă de el.

De asemenea fuseseră trimişi mulţi băieţi tineri

din diferite ţinuturi şi chiar ţări

la el în Valachia

înveţe limba valahă şi să poată iscodi;

pe aceştia Dracul a pus în anul trecut

să-i aducă pe toţi laolaltă.

Erau patru sute sau mai mulţi,

acestora le-a aplicat suferinţa morţii.

A pus să-i ardă pe toţi

şi a spus:’’nu vreau ca ei

să iscodească aici

sau să-mi vândă ţara’’.

 

A prins un domn ce-i zicea Tan sau Dan

şi apoi a pus să-l ducă la înmormântare

dar viu, cu toată preoţimea sa.

Acolo şi-a îndeplinit voia

când l-a învinuit pe Tan

de rele şi ticăloşii.

A pus întâi să facă o groapă

şi a poruncit preoţilor să-l ducă acolo în cântări

şi apoi să-i taie capul;

dar a făcut lucruri şi mai rele.

 

Atunci când i-au fost trimişi soli

din Ungaria şi din Ţara Saşilor

şi chiar din Transilvania,

pe aceştia, în număr de cinci sute,

i-a ţinut cinci săptămâni încât creadă

el urzea să-i tragă în ţeapă şi să-i sugrume.

Au fost cuprinşi de mare frică

atunci când i-a pus să facă ţepi pentru

adăpostul lor pe care l-au îngrădit

cu ţepile aşteptându-i împrejur şi-n faţa uşii.

 

I-a ţinut însă atâta vreme

În acea temniţă sub paza sa,

pentru că avea grijă

doar să nu fie trădat de ei…

 

De asemeni a trimis

un căpitan de-al său într-un sat

ca să-l năvălească cu oaste şi să-l cuprindă.

Acel sat se numea Seiding,

şi i s-a împotrivit şi a rezistat,

a rezistat mult acest sat Seiding.

 

Şi căpitanul s-a întors la domnul său

şi a grăit: ‘’Orice poruncă ţi-o împlinesc,

dar asta n-o pot înfăptui,

doamne, după gândurile tale,

locuitorii dinlăuntru sunt cumpliţi

şi au apărare prea puternică

prin numărul forţelor lor’’.

Pe dată Dracul l-a luat pe om

şi a pus să-l tragă în ţeapă

pierzându-l pe el şi frica lui…

 

… A pus să prindă un ţigan

care tâlhărise foarte;

dar când vestea asta s-a aflat,

au venit ceilalţi ai săi ţigani

şi s-au rugat de Dracul

să li-l dea pe cel prins înapoi.

Dracul a spus:’’asta nu se poate,

trebuie spânzurat; e răsplata faptei lui

împotriva căreia să nu se ridice nimeni’’.

 

Ei au spus:’’Doamne, obiceiul

nostru nu e să fie spânzurat

cel care a furat,

că furatul nu e vină la ţigani.

Chiar noi avem şi uric cu peceţi

de la împăraţii romani de demult,

ca să nu fim spânzuraţi’’.

Acum ascultaţi ce-a făcut Dracul;

n-a stat mult la vorbă sau cumpănire

ci să vedeţi nemaipomenit vicleşug:

Pe acel ţigan,

ca să nu fie spânzurat,

el a pus să-l fiarbă-ntr-un cazan,

chemându-i pe ceilalţi la ospătat.

 

… De asemenea a poftit

pe boierii cetăţii sale, toţi

şi pe cei mai mari din ţară

acasă la el, toţi laolaltă.

I-a ospătat din belşug

apoi a prins să iscodească

pe cel mai vârstnic dintre boieri:

cam câţi, ar socoti el,

voievozi şi domnitori

a cunoscut şi i-a văzut petrecându-se pe tron

în această ţară?

 

Omul i-a dat răspuns

că ar fi mulţi de numărat

şi a început să-i pomenească pre câteşunul.

La fel, pe toţi ceilalţi boieri,

tineri şi bătrâni i-a întrebat pe fiecare în parte

câţi erau la ospăţul lui

aceeaşi poveste:

 

Câţi domnitori ai ţării, socotesc ei,

ar fi putut trece prin tronul acesteia?

Şi i-au răspuns cu toţii pe rândul

câţi ştia fiecare:

Unul zicea vreo treizeci

şi un altul douăzeci,

dar nu s-a găsit niciunul, cât de tânăr

care să fi zis doar şapte.

 

Răspunsurile la întrebare fiind spuse

aşa cum v-am cântat eu,

vorbit-a Dracul:

‘’Ia spuneţi cum se poate ca voi

să fi avut atâţi voievozi şi domni

în ţara voastră?

Trebuie să fie de vină

ruşinea potrivniciei voastre’’.

Dintre aceşti boieri n-a iertat niciunul,

i-a luat prinşi pe toţi tineri şi bătrâni

cu anasâna şi a pus să-i tragă în ţeapă…

 

…Dracul era dator tribut

sultanului turc, care pentru asta

a trimis o solie la el.

Nenumăraţi greci şi turci

au venit atunci la Dracul

cerând de la el

tributul neplătit sultanului lor.

Dracul a spus: ‘’vreau ca eu însumi

să aduc tributul cu mâna mea,

părâmindu-se cu cinste că aşa se cuvine.

 

Când turcii au auzit că

era cu gând bun faţă de sultan,

s-au liniştit cu toţii şi n-au mai cerut.

Dar Dracul, din căte am aflat,

a şi pus să le facă seama

supunându-i la cazne şi chinuri.

Şi astfel a făcut de petrecanie la toţi,

doar pe grămăticul turcilor a pus

să-i taie nasul şi gura

trimiţându-l astfel acasă

spre a putea doar scrie ce a văzut.

 

Apoi, tot ţinutul din jur,

care se numea Rumelia,

a fost ars cu meşteşug pe de-a rândul…

 

…De asemeni, în ţara sa

a văzut un ţăran muncind

într-o cămaşă scurtă şi i-a zis:

‘’acum, ia să-mi spui aici, ai tu nevastă?’’

Ţăranul a zis:’’stăpâne, am’’,

iar el i-a spus:’’ad-o aici, la mine’’.

Şi acest Dracul i-a spus femeii:

‘’ia vorbeşte-mi care-i treaba ta’’.

Ea a grăit: ‘’stăpâne află

eu gătesc, torc, spăl şi cos’’.

 

Pe dată Dracul a pus s-o tragă-n ţeapă

pentru că nu-i făcuse bărbatului

cămaşă lungă ca s-ascundă

burta ieşindu-i din nădragi.

Altă nevastă apoi i-a dat

ameninţând-o pe aceea

că-n ţeap-o trage de nu-i face

cămaşă lungă la bărbat.

 

Dintre călugării Sant-Bernardini

ce bat drumurile desculţi

au venit doi la el

şi l-au rugat amândoi într-un glas

cerându-i de pomană.

Dracul i-a căinat astfel:

‘’cât de săracă este viaţa voastră!’’

ei au spus: ‘’stăpâne, împărăţia veşnică

vrem s-o dobândim prin asta’’.

 

Atunci el le-a grăit celor doi călugări:

‘’nu doriţi să ajungeţi curând acolo?’’

ei au spus:’’stăpâne, da,

am dori să fim acum acolo,

dacă ar fi dorinţa Domnului nostru’’.

El le-a spus:’’vă ajut cu sârg

ca să ajungeţi în cer’’.

A pus să-i tragă în ţeapă pe amândoi

Şi a zis: ’’am făcut-o din dorinţa de a face bine,

Ajutorul meu îi fericeşte’’.

 

Dracul a venit în Valachia

călare din Serbia.

Când s-a oprit, nu departe de acolo

era o mănăstire, îi zicea Gorion,

fiind din ordinul călugărilor desculţi.

La un sfert de milă

a întâlnit un paznic

împreună cu alţi doi călugări

care adunaseră danii de prin sate.

 

Acest paznic se numea fratele Hans,

fratele Michel era celălalt,

fratele Iacob al treilea.

Dracul l-a chemat la el pe Michel

zicând: ‘’domnule călugăr, vino aici la mine

degrabă şi nu zăbovi’’.

Fratele Michel a venit la el;

Dracul l-a întrebat ce veste aduce

şi încă l-a întrebat ce anume crede

că i se va întâmpla lui în cer

şi dacă ar vedea ca toţi aceşti oameni,

ca norod pe care l-a ucis,

se va întâmpla să se roage pentru el

smerit Domnului din cer.

 

Acolo, în măreţia cerului,

cu locuri sfinte pentru oameni,

el n-are nici o îndoială

c-ar fi un loc şi pentru el.

Fratele Michel a grăit: ‘’stăpâne

s-ar putea să ajungi la liman,

căci Domnul s-a milostivit

de unii a căror mântuire era departe’’.

 

Şi pe fratele Hans, paznicul

a poruncit să-l cheme de sârg la el

şi i-a spus: ‘’domnule călugăr, ia spune,

cum crezi ca să fie soarta mea?’’

Şi fratele a grăit: ‘’mare chin şi durere

şi jalnică tânguire

va fi soarta ta,

fiindcă tu, bântuitor păcătos,

ai vărsat şi risipit

atâta sânge nevinovat’’.

 

Dracul a mărturisit: ‘’asta vreau să-ţi spun

şi să-ţi istorisesc aici nu fără temei

că, cineva, dacă vrea să stăpânească ceva,

atunci, înainte de a se apuca de lucru,

nu trebuie să taie doar stricăciunea

care e crescută, ci trebuie a nimici şi rădăcina;

 

Căci de-i lasă rădăcina în viaţă,

într-un an va avea stricăciunea din nou

mai grosolană, mai smintită, mai cumplită’’…

 

Călugarii au luat-o din loc pe alte drumuri;

fratele Iacob pe care l-am numit,

a venit cu brudării

la ţărm la Steiermark

şi a sosit la Neustadt

într-o mănăstire preasupusă

curţii stăpânului nostru împăratul.

Acolo, eu însumi, Michael Beheim,

am mers foarte adesea la acest călugăr,

care mi-a povestit multe rele

făcute de acel voievod numit Dracul,

pe care poveşti, unele le-a pus în versuri,

iar eu le cânt

ca să le afle oamenii şi să le cunoască.

 

Iar acum ascultaţi ultima ce-a făcut:

Ca să se lupte cu turcii,

a luat trei sute de ţigani şi multe piei de vacă,

cu ele a îmbrăcat caii şi oamenii

şi i-a pus astfel să meargă călare.

Turcii au pornit înaintea lor

iar când s-au întâlnit, toţi caii acestor păgâni

au auzit tropotul

şi au văzut îndată pieile de vacă

acoperind caii şi oamenii;

Atunci s-au speriat şi au fugit dinaintea lor,

turcii au fost duşi de cai

şi nu i-au putut stăpâni.

Spre o apă se îndreptau grăbiţi,

iar ţiganii goneau după ei

băgându-i adânc, în gropile pline cu apă.

S-au înecat toţi păgânii aceia,

căci caii îi duceau cu ei,

şi împreună cu ei toţi păgânii

s-au scufundat în apă…

 

Când el, precum am cântat mai sus,

i-a făcut turcului asemenea pierzanie,

acesta s-a frământat foarte;

În mânioasă nestăvilire,

ură îi răzbunare asupra Dracului

a abătut gândul lui.

Chibzuind la această răzbunare,

a adunat oaste din toată ţara lui

şi a dat veste şi mai departe,

multor păgâni cotropitori.

 

Când Dracul a primit semnul

că turcii aceştia, atât de îndârjit

voiau să pornească împotriva lui,

cu forţe ca frunza şi iarba,

a scris regelui Ungariei

ca să-i vină în ajutor

împotriva turcului, repede şi degrabă,

ajutându-l la această nevoie…

 

Regele Ungariei s-a gătit

cu forţă mare din câte mi s-a spus

şi a pornit la drum

spre Transilvania, la Braşov,

cu el erau mulţi comiţi

şiruri de nobili, cavaleri şi slujitori

şi era o zarvă foarte zgomotoasă

la ivirea lor pretutindeni.

Şi Dracul a venit şi el acolo

aducând mult norod în ceata sa,

iar regele Matiaş a făcut cu el planul să pornească

spre păgubirea turcului.

 

Dracul îşi zicea că e acasă,

întrucât se aflau la poalele unui castel

numit Piatra Craiului, adică Konigstein.

Dar a fost atacat fără veste

de un domn dintre vasalii regelui

fălos de numele său.

Domnul Ion Isgra se numea,

cel ce l-a atacat fără veste pe Dracul

chiar în Valachia, pământul lui,

zicând regelui că e primejduit cu toată garda sa

în ţara acestuia.

L-a dus în Ungaria şi l-a predat

sortit morţii fără scăpare,

dar regele mai târziu l-a pus sub pază

la un castel ce-i zice Iersin…

 

…Aste poveşti şi altele

le-a pus în versuri fratele Iacob

iar eu Michael Beheim le cânt

ca să le afle oamenii şi să le cunoască.

 

 

 Contemporan cu Becheim este şi autorul povestirilor în limba slavă despre Dracula, descoperite în marea bibliotecă a Kremlinului şi publicate la sfârşitul secolului al XIXlea de savantul slavist al cronicilor noastre şi al tuturor altor cronici despre români, Ioan Bogdan. Este vorba, după cum recunoaşte şi acel « păcătos Efrosin » că a tradus-o « la 1490, ianuarie 28, după Ghideon cel de mai înainte »  care l-a cunoscut la Buda pe fiul marelui domnitor, fugit de la împăratul turcesc, la a cărui curte se creşteau beizadele concurente pentru tronul Ţării Româneşti.  Deci, aceasta ar putea fi o variantă « scrisă la 1486, februarie 13 de Ghideon cel de mai înainte » în româneşte, sau într-o limbă din care, ajungând vestea-povestea ei la urechile lui Ivan al treilea (care, nu degeaba a fost numit « cel groaznic »)  acesta să ceară traducerea totală a ceea ce s-a scris despre Vlad Ţepeş, tocmai pentru că voia să înveţe din istoria domnitorului nostru experienţa de a administra  un stat cu mână forte.

 Aşa au apărut apoi multele  ediţii ale naraţiunilor slave şi ruseşti împlinind răspândirea pe întregul continent ( în principalele lui ramuri lingvistice: latină, germanică şi slavă), a faimei (şi, fără voie, a calomnierii) voievodului român ca prim personaj şi subiect de mediatizare laică. Din păcate, toţi cei care au câştigat bani buni sau şi-au afirmat importante veleităţi artistice improvizând pe baza in formaţiei rămase ca un răsunet din ele, nu au avut probitatea de a le fi cercetat, fapt care i-a condus deseori spre actul gratuit al spectaculosului, fără a mai fi atenţi la rigorile marelui spectacol, cele istoriceşte stabilite. 

Iată finalul acestor naraţiuni, care oferă şi datarea:

 

XVII – “Când craiul l-a scos din temniţă şi la adus la Buda şi i-a dat o casă la Pesta, în faţa Budei şi încă nu fusese la crai, s-a întâmplat unui răufăcător să intre în curtea lui şi să se adăpostească acolo. Gonaşii au venit şi au început să caute şi l-au găsit. Dracula s-a sculat şi a luat sabia şi a sărit din casă şi a tăiat capul pristavului care ţinea pe răufăcător, iar răufăcătorului îi dădu drumul. Ceilalţi au fugit şi s-au dus la birău şi i-au spus cele petrecute. Birăul cu toţi pasadnicii s-au dus la crai şi s-au plâns împotriva lui Dracula. Craiul a trimis la dânsul întrebând: “De ce ai făcut un astfel de rău?” El a răspuns aşa: “Nu am făcut nici un rău, ci el singur s-a omorât. Oricine piere aşa, năvălind tâlhăreşte în casa unui mare stăpânitor. Dacă acel birău ar fi venit la mine, mi s-ar fi înfăţişat şi eu aş fi găsit în casa mea pe acel răufăcător, sau l-aş fi predat, sau l-aş fi iertat de la moarte”. I-a spus aceasta craiului, craiul a început să râdă şi să se mire din inimă de dânsul…”

XVIIi – „… Sfârşitul lui a fost aşa. Trăia în Ţara Muntenească şi au venit turcii asupra ţării lui şi au început să jefuiască. El s-a pocnit într-ânşii şi turcii au fugit. Oastea lui Dracula a-nceput taie fără milă şi i-a gonit. Dracula de bucurie s-a urcat pe un deal să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste. Apropiaţii lui, boieri de neam, zice că, luându-l drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că este ucis de ai lui, îndată a ucis cu sabia lui pe cinci dintre ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu multe suliţi şi astfel a fost omorât.”

XIX – „Craiul a luat pe sora lui şi cu cei doi fii în Ţara Ungurească, la Buda: unul trăieşte pe lângă fiul craiului, iar celălalt a fost la episcopul de Oradea şi a murit în vremea mea. Iar al treilea fiu, mai în vârstă, Mihai, l-am văzut aici la Buda, fugise de la împăratul turcesc la rege. Încă înainte de căsătorie, Dracula l-a făcut cu o fată. Ştefan al Moldovei, cu voia craiului, a aşezat în Ţara Muntenească pe un oarecare fiu de voievod, anume Vlad. Iar acest Vlad a fost în tinereţe călugăr, după aceea şi preot şi egumen în mănăstire. După aceea s-a răspopit şi s-a ridicat la domnie şi s-a însurat, a luat pe soţia voievodului care a fost scurtă vreme, după Dracula, şi pe care îl omorâse Ştefan al Moldovei. Pe soţia aceluia a luat-o şi acum este voievod în Ţara Muntenească Vlad, cel care a fost călugăr şi egumen.

În anul 6994 (1486) februarie 13, a scris Ghideon, cel de mai înainte. Apoi în anul 6998 (1490) ianuarie 28, am tălmăcit-o pe slavoneşte eu păcătosul Efrosin înadins pentru folosinţa lui Ivan al III-lea Vasilievici, cneazul Moscovei, care vrea să înveţe a-şi întări tronul tăind la duşmani.

 În epilogul acestei încercări de deducţie cât mai obiectivă şi de sintetizare a ei,  facem în mod expres precizarea că toate acestea le publicăm de amorul informării. Ca şi a justificării titlului nostru “Românii şi ziarul” care, fără a se dori protocronist, pretinde contactul iniţial al istoriei românilor cu publicaţia tipărită şi difuzată periodic.

 Cum şi-au consolidat ei acest contact, vedem în capitolele viitoare.

 

(Acesta este primul capitol din volumul ROMÂNII ŞI ZIARUL aflat sun tipar la Editura Academiei Române)

 

Corneliu Leu

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)