Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

DRAGONUL ŞI FALERA

IMPORTANŢA TEORETICĂ A STINDARDULUI LUI DECEBAL DIN PERSPECTIVA FALEREI DE LA SURCEA, JUDEŢUL COVASNA

Cenaclul Cultural Ştiinţific - GETICA

George Liviu TELEOACĂ

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Restituit istoriei noastre mai întâi de memoria în piatră a Columnei consacrată eroismului cu care dacii de sub conducerea marelui Decebal şi-au apărat patria, străvechiul stindard dacic, departe de ideea absurdă, şi în ultimă instanţă penibilă, că ar fi fost o vâjâitoare pentru intimidat vrăjmaşii, reprezintă înainte de orice un simbol, care în câteva variante nesemnificative de formă pare să fi fost unul din cele mai răspândite drapele ale antichităţii făcând istoria din antica Persie şi până în Britania. Englezii l-au mai purtat în cruciade, dar şi la Bosworth în anul 1485 [1].

Identificat de V. Pârvan în registrul al patrulea de pe stela funerară a lui Nabukadnezar[2], mort în anul 1120 î.Cr., stindardul dacic are, desigur, o vechime mult mai mare, a cărui semnificaţie originară trebuie reconsiderată cu meticulozitate pe baza datelor care pot fi puse în legătură cu alcătuirea sa evidentă.

De la bun început, trebuie constatat că în alcătuirea sa există elemente mult prea elaborate pentru acea epocă plastă cu mii de ani în urmă, cum ar fi de exemplu limba cea vizibilă, şi de multe ori hiperbolizată, pentru a nu intui că fiecare detaliu avea şi are un rol anume.

Tot atât de important, şi chiar mai important, este faptul că deşi elementele constitutive au fiecare un rol anume, ele nu reprezintă o sumă de mesaje ci proclamă un singur mesaj, sub forma unui singur concept, din moment ce au fost reunite într-un singur corp. Numai această entitate percepută în unitatea sa indivizibilă exprimă acel concept fundamental de importanţă universală, fără de care nu s-ar putea înţelege nici răspândirea sa eurasiatică şi nici utilizarea multimilenară a stindardului dacic, numit şi dragon. De aici convingerea, dar şi regretul cel mai profund, că prin interpretări parţiale s-au atribuit semnificaţii false, care au deturnat viziunea noastră asupra istoriei lumii şi chiar viziunea noastră asupra vieţii, din moment ce simbolurile fundamentale susţin concepţiile de viaţă.

Fără a ne mai lăsa derutaţi de tentativele făcute până acum, trebuie să înţelegem că entitatea ca entitate alcătuită dintr-un cap de lup şi un corp moale cu pene reprezintă cu totul altceva decât lupul-fiară cel cu ceafa rigidă. Deci nu despre lup, în sine, este vorba ci despre ceva mult mai înalt, după cum vom vedea.

Figura 1

 

 


În eforturile de aflare a semnificaţiei originare, corpul moale cu aspect serpentiform apărut în reprezentările târzii din era creştină (vezi fig.1, unde prezenţa extinsă a tricolorului românesc reafirmă originea valahică a stindardului) [3], a creat un plus de confuzie, deoarece nu despre şarpe poate fi vorba din moment ce chiar pe acest segment, alungit mai mult din considerente ornamentale, se văd clar şi distinct două aripi de pasăre, aripi care în alte reprezentări sunt ataşate direct de corpul lupului (fig.2).
 

Figura 2

 

 

Oricare ar fi realizarea grafică, esenţial este faptul că stindardul dacic reuneşte într-un tot conceptual semnul unui lup având limba bine evidenţiată şi semnul unei păsări, care a fost sugerată fie prin cele două aripi, fie prin penele corpului atât de evidente pe imaginile cu franjuri ale Columnei, dar mai ales pe plăcuţele de plumb de la Sinaia (fig. 3) [4].
 

Figura 3

 


Ajunşi aici, ne vom putea apropia şi mai mult de alcătuirea originară a stindardului dacic, dacă vom avea în vedere frecvenţa ridicată a corbului în mitologie şi în heraldică. Dacă vom mai avea în vedere şi faptul că pe poarta de vest a palatului ceresc Walhalla, imaginea lupului se află alături de imaginea corbului şi că marele zeu Odhin este însoţit de doi lupi şi de doi corbi, ceea ce subliniază în mod susţinut importanţa simbolică şi chiar sacră a tandemului corb-lup [5], putem considera că stindardul dacic reprezintă, foarte probabil, un corp de corb cu cap de lup.

Dar probabilitatea tinde către certitudine din moment ce pe falera dacică din argint de la Surcea, judeţul Covasna (fig.4), realizată înainte de scrierea Edde-lor germanice, lupul şi corbul apar alături de Cavalerul Trac, eternul şi nebiruitul zeu carpato-danubian, întemeietor de neamuri [6].

În efortul de a stabili alcătuirea stindardului dacic, decisiv este faptul că această zeitatea supremă întemeietoare de neamuri, subordonând prin atributele sale panteonul greco-latin şi oriental, numită Cavalerul Trac, se ilustrează în alte reprezentări chiar prin stindardul dacic cu cap de lup.
 

Figura 4

 


Întrucât cele două moduri iconice de a ilustra identitatea se referă la una şi aceeaşi zeitate supremă, şi ca atare inconfundabilă, rezultă că stindardul dacic şi tandemul corb-lup sunt perfect echivalente, de unde şi concluzia fermă că stindardul dacic reprezintă un corp de corb cu cap de lup, care citit ca entitate indestructibilă ilustrează, în limbaj enigmistic, un singur concept prin sintagma Volco-Blac, numele iniţial al zeităţii, Volco-Dlac.

Capul de lup, în mod evident, sugerează cuvântul Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, iar corpul de corb, care este simbolul clasic pentru culoarea neagră, sugerează cuvântul Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă. Aşa dar, citit ca entitate indestructibilă, stindardul dacic ilustrează acel căutat concept fundamental de importanţă universală prin sintagma teonimică Volco-Blac, care este numele arhetipal al lui Dumnezeu.

Pe de altă parte vom arăta că sintagma teonimică arhetipală, revelată încă înainte de realizarea stindardului dacic, a putut fi şi ea riguros demonstrată, după cum urmează, prin valorificarea consistentei liste de sinonime ale zeităţii preneolitice numită la români Vârcolac [7], [8].

SINTAGMA TEONIMICĂ ARHETIPALĂ
„Acesta este Numele Meu pentru vecinicie, acesta este Numele Meu din neam în neam.” (Exodul 3,15)


YHWH = ELOHIM

YHWH = S.T., ELOHIM = S.T.

 

S.T. conţine consoanele H, L, W. 3! = 6 variante, din care prin selectare mai rămân 2 variante.

 

Valac - hilya Βουρχο - λαχας Varg - ulfr
Vârco - lac Βουρ – βούλαχας Gar - walf
Vărco – lac Βουρ – δουλαχας Loup - garou
Vălco – lac Βουρ – χαλαχας Were - wulf
Vur – volac Βουρ – θαλαχας Beer - wolf
Volco - dlac Var - ulv
Vluco - dlac Λύκο – υργος Woer - ulf
Vuko - dlac "Ηρακ - λης Woerhaeg
Vur - dalac Wulf - ila
Wilko – lak Versi - pellis vlăho-vnic
Fârku - ljak vâlho-vnic
Lup – ercus vârho-vnic
Baba Hârca Hercu - les
 

Valac - Valac Βουρχ - βούλαχ Varg - walf

 

V A L A H – V A L A H
 

Expresivă pentru oricine ar fi parcurs-o, lista pretindea de la sine să fie structurată ca în tabela de mai sus, pe cele trei coloane, corespunzătoare celor trei mari grupe de limbi, slavone, greco-latine şi germanice, coloane care fiecare în parte conduc spre sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac a cărui loc de naştere este Dacia intracarpatică, întrucât în acest spaţiu geografic densitatea seriilor toponimice de vecinătate generate de acest cuvânt arhetipal Valac este maximă. Aici trebuie menţionat faptul că rigoarea semantică cu care mitologii au întocmit lista originară plasează deducerea sintagmei teonimice arhetipale dincolo de orice obiecţie etimologică.

După cum se constată, s-a ajuns la unul şi acelaşi rezultat urmând două căi de demonstraţie net distincte, calea heraldică şi calea filologică, ceea ce ne îndreptăţeşte convingerea că Valac-Valac ca sintagmă teonimică arhetipală reprezintă într-adevăr numele primordial al lui Dumnezeu, dar şi că stindardul dacic care ilustrează această sintagmă teonimică arhetipală sub forma Volco-Blac a fost însemnul Marelui Preot, ale cărui aptitudini de mare predicator sunt simbolizate de stindard prin limba hiperbolizată a capului de lup.

Tot atât de important este să mai constatăm că teonimele derivate din sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac au iradiat în toată aria dintre Oceanul Indian şi Atlantic, echivalent cu a afirma cu certitudine că originea tuturor religiilor din acest spaţiu imens se află în Dacia a cărui etern semn tutelar a fost, este şi va fi Stindardul Dacic, simbol ilustru pentru numele primordial al Unicului Ziditor.

Or, din această largă perspectivă a sacrului cu centrul în Dacia, susţinută şi de W. Smith care a inclus Dragonul între drapelele care au făcut istoria lumii [9], rezultă că dacologia este ştiinţa al cărui obiect de studiu îl reprezintă naţiunea matcă a Europei cu rolul său decisiv în edificarea lumii civilizate prin sacru, adică prin propovăduirea şi punerea în aplicare a poruncilor divine revelate.

Ca ştiinţă istorică, dacologia utilizează toate mijloacele de investigare istorică, dar se individualizează prin utilizarea pe scară extinsă a metodelor hermeneuticii şi a arheologiei lingvistice, instrument de mare precizie, capabil să suplinească lipsa vestigiilor materiale şi uneori chiar să le corecteze, aşa după cum anticipase Th. Mommsen care a arătat că: „Limba în epoca de formare, este imaginea fidelă şi mijlocul de cunoaştere a treptei de civilizaţie atinsă de către un popor. Marile revoluţii ale artei şi ale spiritului sunt păstrate ca într-o arhivă, din ale cărei acte viitorul nu va întârzia să se informeze despre acele timpuri asupra cărora orice tradiţie nemijlocită a amuţit.” [10].

Ca dovadă că dacologia, trebuie receptată ca pe o ştiinţă reală, a cărei lipsă nu a putut fi suplinită, vom arăta, de exemplu, că scuturile heraldice cu negri şi capete de negri mult prea puţin înţelese până astăzi, ca şi toate stemele atât de răspândite purtând vulturul bicefal dobândesc un înţeles coerent atunci când sunt abordate din punct de vedere al acestei ştiinţe fundamentale.

S-au imaginat explicaţii fanteziste chiar pentru etnonimul de Vlahii Negri pe care ni l-au atribuit toate marile culturi tocmai fiindcă am avut ca stindard Volco-Blacul, sintagmă pe care au tradus-o în sens literal pentru a ne numi Latini Nigri, Mauro Vlahi sau Kara Ulaghi. În numele aceloraşi raţiuni literale, cei care la origine au fost Blaki au remarcat că un acelaşi cuvânt mai desemnează şi adjectivul negru pe care l-au transcris în rebusul heraldic şi prin negri sau prin capete de negri.

Pentru ideea de corb, devenit numai prin stilizare un fel de vultur, pledează culoarea neagră a vulturilor din heraldica unor ţări ca Albania, Austria, Germania, Liechtenstein şi Spania [11], a căror
 

Figura 5

 

 

origine numită fie valahică, fie dacică, fie getică se probează şi pe alte căi. Chiar binecunoscuta expresie acvila bicefală reflectă doar convenţia unei rostiri simplificate, din moment ce grosimea corpului acvilei este totdeauna dublă, corespunzătoare celor doi corbi alipiţi dorsal ca în simbolul hitit, descoperit de Texier abia în anul 1834, la care linia alipirii lor dorsale este marcată vizibil.

Aşa dar, imaginea păsării negre cu două capete reprezintă profilul stilizat a doi corbi alipiţi dorsal (în fig.5 şi gâturile lor sunt mai lungi decât ale unui vultur), pentru a exprima sub formă de rebus heraldic sintagma Blaco-Blac, identică, sub aspect lingvistic, cu sintagma teonimică arhetipală Volco-Blac ilustrată de stindardul dacic.

Ca o altă dovadă că aşa zisa „acvilă bicefală neagră”, citită Blaco-Blac, este de asemenea sigla Marelui Preot dac, reprezentată iniţial de stindardul dacic ca rebus prin sintagma teonimică arhetipală Volco-Blac, fiecare plisc al celor două păsări negre, căci negrul reprezintă caracteristica esenţială, etalează vizibil câte o limbă hiperbolizată ca semn că cel simbolizat manifestă aptitudini de mare predicator.

În finalul acestei prezentări trebuie subliniată importanţa de excepţie a falerei de la Surcea, judeţul Covasna, care exprimă în clar alcătuirea şi semnificaţia sacră a stindardului dacic cu cap de lup.

Ca simbol al Marelui Preot având acelaşi nume cu Dumnezeu desemnat la origini prin sintagma teonimică arhetipală Valah-Valah, dar şi mai bine Vilah-Vilah, stindardul dacic exprimă chiar esenţa dacologiei ca ştiinţă fundamentală a lumii.
 

George Liviu TELEOACĂ

 

BIBLIOGRAFIE

 

1. Whitney Smith, Les drapeaux a travers les ages…, Ed. Fayard 1975, p. 318.
2. Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti 1982, p.293
3. Whitney Smith, Op. cit., p.61
4. Dan Romalo, Cronică apocrifă pe plăci de plumb?, Arvin Press 2003
5. Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986
6. Ibidem
7. G.L. Teleoacă, Yehowah, revelaţiile luminii tăinuite, Rev. Al cincilea anotimp, aprilie 1999
8. G.L. Teleoacă, Stindardul dacic sau heraldica strămoşului Vârcolac, Rev. Paideia Nr.2/2002
9. Whitney Smith, Op. cit., p.61
10. Th. Mommsen, Istoria Romnă, Vol. I, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Buc. 1967, p. 26 şi 29.
11. Whitney Smith, Op. cit., p.318
12. Dr. Napoleon Săvescu, Noi nu suntem urmaşii Romei, Ed. AXA, Botoşani –România 2002, p. 231 şi 236.
 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)