Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

DRAMATISM ŞI SACRIFICIU.

CALVARUL ROMÂNESC – BASARABIA

 

Col.(r) dr. Alexandru Manafu

 

Motto: „Trezeşte-te, ridică-te, sau rămâi pe veci căzut” (John Milton, 1667).„În chestiunile cele mari, în acele de ordin moral care stăpânesc  viitorul unui  NEAM, de care sunt legate  interesele lui supreme de onoare şi de naţionalitate, nu pot fi preţuri de tocmeală, nu pot fi motive de oportunitate ca să te hotărască a le compromite, coborându-te de pe tărâmul înalt şi sigur al principiilor. Oricare ar fi vicisitudinile zilelor şi anilor, oricare ar fi durata lor, vine ora răsplatei.”  (Ion I. C. Brătianu)

 

Din marea unitate etnică ... n-a mai rămas decât mâna aceasta de popor românesc liber, pe petecul de pământ dintre Prut, Dunăre şi Carpaţi ... Nu e     într-adevăr un popor megieş care să n-aibă români ... fiecare are, unele milioane, altele sute de mii de suflete din acest popor osândit de Dumnezeu spre nefericire şi sabie, numai pământul acesta era de sine stătător, în urma vitejiei şi prevederii înţelepţilor bătrâni şi acesta e acum ameninţat a deveni prada tuturor adunăturilor” ... arăta Poetul şi sufletul românesc Mihai Eminescu, în a doua jumătate a secolului XIX.

            Şi, dacă ne vom reaminti că între secolele XI-XV, elementul românesc era atât de răspândit încât „Tesalia se numea Marea Românie, Meyaly Blahia; Etolia – România Mică; Epirul – Ţara Vlahiaţilor; Moesia – România Albă; Ţara Românească – România Neagră (Mauro-Vlahia)” – ne putem crea o imagine a ceea ce a însemnat elementul românesc şi presiunea constantă la care a fost supus de-a lungul veacurilor, în funcţie de interesele şi acţiunile marilor puteri care au existat de-a lungul istoriei atât de zbuciumate a evoluţiei umanităţii.

            Pentru a înţelege şi a interpreta afirmaţia acestui român de excepţie, pentru a putea previziona viitorul apropiat al acestui NEAM ROMÂNESC, se impune, ca o condiţie sine qua non, cunoaşterea moştenirii istorice, a unui aspect major al istoriei noastre naţionale, plămădită la confluenţa unui şir întreg de influenţe străine, cu vicisitudini mai mari sau mai mici în diferite momente istorice – invazii sau confruntări între diferiţi stăpânitori pentru dominarea spaţiului carpato-danubiano-pontic – care au marcat evoluţia noastră ca Naţie, şi ale căror urmări vor influenţa, neîndoielnic şi generaţiile viitoare.

            Încă de la constituirea lor ca entităţi de sine stătătoare, principatele româneşti au luptat cu înverşunare pentru apărarea identităţii lor, sfârşind prin   a-şi avea un statut distinct, în cadrul unor relaţii speciale cu Imperiul Otoman.

            Acestea erau reflectate în „capitulaţii”, un fel de tratate directe, dictate de Poarta Otomană, prin care, în schimbul păcii, se plătea un tribut care însemna răscumpărarea păcii şi astfel era asigurată conservarea autonomiei interne, iar Poarta era obligată să garanteze integritatea teritorială a celor două state româneşti.

            Pentru exemplificare, redăm câteva articole din capitulaţia încheiată în 1511 de Bogdan al II-lea, urmaşul lui Ştefan cel Mare.

            „Art. I: Poarta recunoaşte Moldova drept o ţară liberă şi necucerită.

             Art. III: Poarta se angajează să apere Moldova faţă de orice agresiune şi să o păstreze în starea în care se afla înainte, fără a i se face cea mai mică nedreptate şi fără a suferi nici cea mai mică pierdere din teritoriul său.

             Art. IV: Moldova va fi guvernată şi administrată pe baza propriilor sale legi, fără ca Poarta să se amestece în vreun fel.

            Art. VI: Stăpânirea principilor se va extinde asupra întregului teritoriu moldovenesc, ei vor putea să întreţină pe cheltuiala lor o trupă armată ...

            Art. VIII: Turcii nu vor putea să deţină, nici să cumpere terenuri în Moldova; ei nu vor putea nici să construiască acolo moschei şi nici să se stabilească în vreun fel ...”.

            În întreaga perioadă 1391-1526, textul capitulaţiilor este întotdeauna clar. Turcii sunt obligaţi să facă concesii explicite. Adică, a fost nevoie de un secol şi jumătate de lupte susţinute pentru a supune principatele româneşti voinţei lor, ajutaţi şi de cucerirea Ungariei şi transformarea în paşalâc, condus de un paşă turc. În plus, chiar după această perioadă, condiţiile de supunere impuse românilor nu se vor compara niciodată cu starea de aservire a vecinilor lor. Capitulaţia din 1529, semnată de Petru Rareş, voievodul Moldovei şi sultanul Soliman I, stipulează:

            „Art. II: Naţiunea moldavă se va bucura ca şi în vechime de toate libertăţile sale, fără nici un fel de încălcare şi fără ca Poarta Otomană să poată pune vreun obstacol. Legile, uzanţele şi cutumele, drepturile şi prerogativele acestei ţări vor rămâne în veci neatinse.

            Art. V:Frontierele Moldovei vor fi păstrate intacte în toată întinderea lor.

            Art.VII: Nici un musulman nu va putea să aibă, cu titlu de proprietate, în Moldova, nici pământ, nici casă, nici prăvălie; el nu va putea nici să rămână în ţară cu afaceri comerciale decât atât cât va fi autorizat în acest sens de către principe.

            Art. VIII: Comerţul Moldovei va fi liber cu naţiunile care practică negoţul. Totuşi turcii vor fi trataţi preferenţial faţă de orice altă naţiune în cumpărarea produselor ţării, pe care le vor negocia prin bună înţelegere în porturile Galaţi, Ismail şi Chilia, dar nu vor putea pătrunde mai adânc în interiorul ţării, fără o autorizare expresă a principelui.

           Art.IX: Moldova îşi va păstra titlul de ţară independentă, titlu ce va fi reprodus în toate înscrisurile pe care Poarta Otomană le va adresa Principelui Moldovei.

           Art.X:  Turcii pe care Poarta îi va trimite cu documente adresate principelui, nu vor trece Dunărea; ei se vor opri pe malul opus al fluviului şi vor înmâna mesajele lor pârcălabului de Galaţi, care le va transmite principelui şi va remite, de asemenea, răspunsurile înscrierilor Sublimei Porţi”. (Archives Diplomatiques, Paris, 1866, T II, p. 294-296).

            Relaţiile româno-otomane au fost ulterior alterate de practica politică, de subordonarea totală de către turci a Moldovei şi Ţării Româneşti care, pe fondul unei politici spoliatoare, prin domnii lor cei mai îndrăzneţi, prin „bărbaţii lor cei mai viteji”, încearcă să se desprindă de sub o tutelă devenită atât de nefastă.

La sfârşitul secolului XVII şi începutul secolului XVIII, lupta împotriva Islamului dobândeşte pecetea de cruciadă, ”haina de luptător” fiind îmbrăcată de Austria şi Rusia, care îşi coordonau eforturile într-un război de alungare a turcilor din principalele zone ocupate, românii din Transilvania, Moldova şi Ţara Românească fiind prinşi în vâltoarea acestor evenimente. Ei văd în aceste conflicte, ocazia favorabilă pentru emanciparea de sub suzeranitatea otomană.

În realitate, ambele imperii îşi disputau întâietatea, în intenţia lor de a stăpâni strâmtorile (Bosfor şi Dardanele), de a-şi impune supremaţia şi a-şi adăuga teritoriile ocupate.

            Într-o asemenea conjunctură, ţările române devin pentru Austria şi Rusia ”spaţiu de desfăşurare”(zonă de operaţii) a acţiunilor militare şi ”zone de exploatare” în folosul  trupelor proprii, într-un şir întreg de războaie, de-a lungul mai multor secole.

            Pentru Imperiul Ţarist, Moldova şi Ţara Românească devin o parte componentă a ceea ce a fost denumită, în decursul unei întregi perioade istorice drept ”chestiunea orientală”, adică spaţiul geopolitic care trebuia controlat, în scopul realizării obiectivelor de cucerire şi moştenire a Imperiului Otoman.

Dar, pentru a se crea o imagine mai clară a evoluţiei evenimentelor, prezentăm o cronologie selectivă comentată (fără pretenţia de a marca toate momentele acesteia), a intenţiilor şi expansiunii ruseşti, indiferent de forma de guvernare:

 

 

1656:   Tratat între domnul Gheorghe Ştefan al Moldovei şi marele cneaz al             Moscovei: teritoriile anexate de către Turcia vor fi redate Moldovei.

1674 (10 august):   Alexis Mihailovici, ţarul Moscovei, propune suveranilor Moldovei şi Valahiei încheierea unui tratat. Ruşii propuneau moldovenilor să-i ajute în lupta contra turcilor şi tătarilor, la Hotin, pe Nistru. Din cuprinsul documentului rezultă că ruşii nu trecuseră încă Niprul.

1688 (28 decembrie):   Scrisoare de la Moscova, către Şerban Cantacuzino, din care rezultă că ruşii caută să obţină din partea voievodului o cerere de intervenţie pe Nipru, în Crimeea, pentru a-i „elibera” pe moldoveni de sub jugul turcesc;

1711 (13 aprilie):   Tratatul de alianţă ruso-moldovenesc între Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir, în care ruşii recunosc frontiera de pe Nistru.

Iată câteva fragmente:

„Deoarece Prea Luminatul Domn şi Principe al Ţinuturilor Moldovei, Dimitrie Cantemir, în calitatea sa de credincios creştin şi de soldat al lui Hristos şi constatând apropierea armatelor noastre apreciază că este necesar să se alăture eforturilor noastre pentru a obţine totodată şi emanciparea poporului Moldovei.

Dată fiind dorinţa pe care el a exprimat-o, noi îl primim sub milostiva noastră protecţie şi consimţim în felul următor cu propunerile pe care ni le-a făcut:

Art. II – Atunci când armatele noastre vor pătrunde în Principatul Moldovei,    îl vom înştiinţa pe Ilustrul Principe – ca supus al nostru – să-şi alăture armatele celor ale noastre pentru a lupta cot la cot împotriva duşmanului, a aliaţilor şi partizanilor săi şi împotriva tuturor celor care luptă contra Sfintei Cruci; ne angajăm să-l întreţinem, din acel moment, din fondurile trezoreriei noastre. Principele ne va aduce, de asemenea, sprijinul său, sfătuindu-ne în privinţa felului în care trebuie să urmeze desfăşurarea evenimentelor în ţinuturile sale.

Art.IV – Conform vechiului obicei moldovenesc, toată puterea statului se va concentra în mâinile Principelui.

Art. XI – Frontiera Principatului Moldovei este determinată după drepturile sale din vechime de către Nistru, Cameniţa, Bender (Tighina, n.n.), inclusiv teritoriul Buceagului, Dunăre, Valahia, Marele Ducat al Transilvaniei, şi graniţele deja cunoscute cu teritoriul Poloniei”.

(Să remarcăm importanţa capitală pe care acest tratat o va avea pentru evoluţia ulterioară a istoriei. Frontierele Principatului Moldovei sunt recunoscute pe Nistru, cum era firesc, şi nu pe Prut. În această etapă istorică nu se punea problema Bucovinei şi Basarabiei.

De altfel, Bucovina – Ţara de sus a Moldovei – primeşte această denumire la 23 august 1777, când Maria Tereza dispune ca acest ţinut, anexat de Curtea de la Viena în 1775, să primească actuala denumire. Numirea priveşte numai anii ocupaţiei austriece (1775-1918) şi nu poate fi extinsă şi asupra altor epoci din istoria noastră naţională).

După două luni de la semnarea tratatului, ruşii invadează pentru prima dată ţinuturile româneşti. La 10 iunie 1711, trupele comandate de feldmareşalul Şeremetiev au trecut Nistrul şi au intrat în Moldova. Pretextul ales a fost prezenţa la Bender (Tighina) a regelui Suediei, Carol al XII-lea, care se găsea aici în exil.

Rezultatul acţiunii a fost cel cunoscut, ruşii au fost înfrânţi de turci la Stănileşti pe Prut şi Petru cel Mare era aproape să-şi piardă viaţa.

Înfrângerea a avut consecinţe tragice pentru cele două Principate Româneşti. Turcii care erau suzeranii acestora, dar le lăsau să se administreze singure şi nu le ocupau militar, îşi vor schimba atitudinea faţă de ele ca urmare a semnării tratatului dintre Petru cel Mare şi Dimitrie Cantemir.

Din 1711, ei le-au impus principi străini de origine şi de limbă, greci de religie ortodoxă, recrutaţi dintr-un cartier al Constantinopolului, numit Fanar. Pentru naţiunea română calvarul se amplifică. Mai mult de un secol (1711-1821), avea să plătească scump apropierea faţă de Rusia, ca urmare a încercărilor nefaste făcute de unul din conducătorii săi.

1718:   Prin tratatul de pace încheiat la Passarovitz între Turcia, Austria şi Veneţia, Austria primeşte Oltenia, provincie cunoscută şi sub numele de „Valahia Mică”, situată între Banat, Transilvania, Olt şi Dunăre. O regiune foarte importantă din punct de vedere strategic a fost smulsă teritoriilor româneşti.

1736-1739:   Martie 1736 – armatele ruse, sub comanda feldmareşalului Munich ocupă Azovul. Pe 16 iunie 1736, Turcia declară război Rusiei. Ruşii continuă ofensiva, cuceresc localitatea Oceacov şi generalul rus Lascy invadează Crimeea, devastând în trecere, însăşi reşedinţa hanului tătar. (Revendicările ruseşti vizau anexarea ţinuturilor cuprinse între Caucaz şi Dunăre). La 9 ianuarie 1737, Austria şi Rusia semnează un tratat secret de ofensivă contra Turciei. La 6 iunie 1737 Austria declară război Turciei, dar suferă înfrângerea de la Belgrad. În iulie 1739 ruşii trec Nistrul şi intră în Moldova. La 28 august, trupele turceşti sunt înfrânte la Stănceşti. O altă armată rusă cucereşte Hotinul la 31 august 1739, în timp ce Iaşul a căzut la 13 septembrie. Ruşii coboară spre Focşani, pătrund în Valahia până la Câmpina. La 18 septembrie 1739 se încheie la Iaşi pacea între Rusia şi Turcia şi între Turcia şi Austria.Austriecii sunt obligaţi să restituie „Valahia Mică” (Oltenia), obţinută prin pacea de la Passarovitz din 1718. La 24 octombrie 1739 ruşii părăsesc Iaşii.

1768:   La 30 septembrie Turcia declară război Rusiei, pretextând o violare a frontierei. Armatele ruse au câştig de cauză în toate operaţiile militare, ocupând complet Moldova şi Valahia în 1770. Intervenţia Prusiei, prin Frederick al II-lea, a salvat Moldova şi Valahia de anexarea la Imperul Rus.

1769-1774:   Ocupaţia rusească a Ţării de Sus a Moldovei. Este înfiinţată o monetărie pentru armată, la Sadagura, lângă Cernăuţi; unele monede poartă însemnele Moldovei şi Munteniei unite într-un singur principat, sub protectorat rusesc.

1792:   După armistiţiul de la Galaţi din 11 august 1791, se încheie la            9 ianuarie 1792 tratatul de pace de la Iaşi prin care turcii cedau ruşilor oraşul Oceakov şi întreg ţinutul dintre Bug şi Nistru. În art. III se stabilea că Nistrul va rămâne întotdeauna linia de demarcaţie. („Art. III – În virtutea   art. II din preliminarii, Nistrul va fi întotdeauna limita ce va separa cele două imperii”). Prin acest tratat, Rusia obţinea şi recunoşterea anexării Crimeei. Odată cu sosirea ruşilor la Nistru începea adevărata tragedie a poporului român. Urmarea a fost dezastruoasă. Recunoaşterea Nistrului ca frontieră estică a Moldovei însemna implicit extinderea statului moscovit până la Nistru. De acum înainte, Principatele Române nu vor mai cunoaşte nici cel mai mic răgaz.

1793:   În urma celei de-a doua împărţiri a Poloniei între Austria şi Rusia, frontiera imperiului rus atinge şi cursul superior al Nistrului.

1794-1806:   La 23 decembrie 1794 se încheie convenţia secretă  între Austria şi Rusia privind împărţirea Imperiului Otoman. Aceasta face referire la pregătirile pentru un nou război, care va izbucni în 1806. În toate proiectele concepute de ruşi primele victime erau, în mod firesc, Principatele Române. În ciuda tuturor eforturilor făcute de turci, de a împiedica izbucnirea unui conflict, ruşii trec Nistrul şi pătrund în Moldova, sub comanda generalului Michelşan. La 29 noiembrie 1806, capitala Moldovei, Iaşi, cade în mâinile ruşilor. În condiţiile dificile prin care treceau Principatele, boierii români încep să se preocupe mai mult de viitorul ţării lor şi îşi îndreaptă speranţele către Franţa. „O parte dintre boieri s-au adresat Împăratului Francezilor, cerându-i să permită crearea unui Stat Naţional Român” (Comentează Revue des Deux Mondes, Paris IX, 15 ianuarie 1837, p. 147 în articolul La Valachie et la Moldavie). Problema ridicată de intervenţia lor este comentată în presa vremii: „Nefericitele Principate Româneşti, teatru al unui război fără sfârşit, aşezate între ciocan şi nicovală, invadate pe rând de trupele ruseşti şi turceşti, care le tratează ca pe nişte ţări cucerite, sufereau cumplit.Pentru ruşi erau un popor pe jumătate otoman; pentru turci erau o ţară creştină, suspectată de complicitate cu Rusia ... În timpul anilor de ocupaţie rusească, 1806-1812, în Europa se petreceau evenimente grave, fiecare din ele influenţând cabinetele marilor puteri şi schimbând opiniile privind situaţia politică a celor două Principate. Rând pe rând, Alianţa Rusiei cu Anglia împotriva porţii, alianţa secretă a Turciei cu Napoleon, pacea de la Tilsit, întrevederea de la Erfurt, readuceau în discuţie viitorul Valahiei şi Moldovei”.

1806-1812:   Ocupaţia rusă în Principate (Moldova şi Muntenia).

1807:   Prin tratatul de la Tilsit, Rusia pretinde Basarabia şi are consimţământul lui Napoleon.

1809:   Imperiul rus proclamă anexarea Principatelor Române.

1812:   Prin tratatul de pace de la Bucureşti dintre turci şi ruşi, imperiul rus câştigă „Basarabia”, Întinzându-şi frontiera de-a lungul Prutului. „Prin tratatul de la 28 mai 1812, Turcia ceda , fără să cunoască măcar limitele exacte, un teritoriu care nu le aparţinea şi care făcea parte dintr-o ţară, a cărei integritate teritorială se angajaseră să o respecte” – arată N. Iorga.

1817-1829:   Ruşii procedează la colonizarea masivă a Basarabiei.

1818:   În urma promisiunii ţarului Alexandru I, s-a elaborat un proiect de „Statut al Basarabiei” şi se acordă autonomie provinciei, care trebuia să fie condusă de un Consiliu Superior, concesie valabilă doar pe hârtie, care îşi pierde practic orice sens în 1820, odată cu instituirea dreptului de veto. „Călătorii ruşi care cunoşteau deja Basarabia dinainte şi care au revenit aici la sfârşitul anului 1820, afirmă că situaţia populaţiei acestui teritoriu, când era sub administraţie românească, era mai favorabilă decât acum, după cinsprezece ani de administraţie rusească. Se găseau aici într-o regiune barbară în care oamenii, fără a fi vinovaţi de cel mai mic delict, sunt aruncaţi în închisoare, prădaţi, bătuţi şi arşi de vii” (Franco Trandafilo, Basarabia – ţinut al durerii, Bucureşti, 1941, p. 41).

1826 (25 septembrie):   În acordul încheiat între Rusia şi Turcia la Cetatea Albă (Akkerman) se stipula că: „Suveranitatea României este împărţită între Poartă şi Rusia; domnitorii, aleşi pe şapte ani de către boierii ţării, cu consimţământul Sultanului, nu puteau să fie maziliţi decât cu consimţământul Ţarului”.

1828:   Ţarul Nicolae I desfiinţează autonomia Basarabiei. Ruşii au venit în Principate la 23 aprilie 1828, intrând în aceeaşi zi în Iaşi, înconjoară palatul domnesc, unde îl arestează pe domnitorul Ioniţă Sandu Sturza. „Abandonate, Principatele au fost ocupate fără nici un fel de rezistenţă. Când ruşii au intrat în Brăila, acest oraş nu le-a oferit decât un morman de cenuşă şi câteva turnuri înţepenite. La Isaccea, trupele ruse, sub comanda generalului Rudzevici trec Dunărea şi înaintează spre Tulcea, Hârşova şi Constanţa. O altă unitate rusească a cucerit oraşul Bazargic la 6 iulie 1828. Ultima campanie din 1828 „ a lăsat ţara pradă a patru flageluri în acelaşi timp: foamea, produsă de imensele rechiziţii ale armatei ruse; ciuma, pe care aceasta o adusese din Turcia; o îngrozitoare epidemie printre animale şi o iarnă grea. Ţăranii erau folosiţi ca vite de povară pentru căratul  furajelor şi al muniţiei.

Unii trăgeau aceste poveri mai mult de zece mile; alţii, smulşi de la vetrele lor, erau duşi pe câmpiile în flăcări, pustii şi bântuite de ciumă ale Bulgariei, să recolteze grâul părăsit de turci. Boala şi truda decimau acest popor. Fiecare nou război îi istovea sângele.” (La Valachie et la Moldavie în Revue des Deux Mondes, Paris, Seria a IV-a, vol.IX, 15 ianuarie 1837).

În ciuda faptului că, pe baza tratatului de la Adrianopole (1829), Principatele au fost atribuite Imperiului Otoman, armatele ruseşti nu le-au părăsit decât după cinci ani şi atunci doar la insistenţele Austriei.

            1834:   Ruşii se retrag din Principate.

Sentimentul naţional românesc începe să înmugurească. Apar viitorii fruntaşi de la 1848, apar luări de poziţie împotriva împilării ruseşti, se naşte opoziţia.

„Asuprirea românilor de către puternicul lor vecin, care nu avea nici un drept asupra lor, a început să impresioneze lumea occidentală şi trebuie să relevăm aici atitudinea presei străine şi mai ales a celei franceze, care a luat apărarea unui popor latin hotărât să nu capituleze în faţa colosului de la Moscova, cum nu o făcuse nici în faţa sultanului de la Constantinopol.

Ţinând seama de înverşunarea opoziţiei româneşti, Rusia a încercat să obţină asentimentul englezilor, pentru anexarea Principatelor” (Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Editura SAECULUM I.O. & VESTALA, Bucureşti, 1996, p. 91).

1848:   Pentru reprimarea mişcărilor revoluţionare între 15-25 septembrie, trupele ruso-turce au invadat Principatele.

            Represiunile contra celor bănuiţi că au participat la revoluţie, suferinţele populaţiei din Moldova şi Ţara Românească au fost atât de mari la 1848, încât făceau doar să consfinţească viziunile clare asupra viitorului ale înaintaşilor. În spatele aşa-ziselor măsuri guvernamentale româneşti se ascundeau şi atunci moscoviţii, adevăraţii stăpâni.

1849 (13 aprilie):   La Balta Liman se semnează o convenţie între Rusia şi Turcia, prin care se decidea soarta Valahiei şi Moldovei.

În aprilie 1856, trupele ruseşti părăsesc Principatele, dar îşi trimit nota de plată – Ţara Românească avea să plătească 30 milioane de piaştri (peste 11 milioane de franci, la acea vreme), iar Moldova 6,5 milioane (peste 2 444 000 franci).

1853 (3 iulie):   Ruşii invadează din nou Principatele.

 Lumea occidentală înfierează gestul Rusiei. Autoritatea rusă consideră Moldova şi Valahia ca fiind anexate de Rusia, stabilind aici un guvern rus.

Era începutul jafului.

Interesele generale ale Austriei şi Prusiei nu permiteau încorporarea malurilor Dunării în Imperiul Rus. Şansa Principatelor a fost că, de această dată, pretenţiile ruseşti lezau interesele marilor puteri şi, mai ales, ale Prusiei.

Intenţiile celor trei mari puteri – Austria, Franţa şi Anglia – era  abolirea protectoratului rus în ceea ce avusese până atunci în mod exclusiv.

1855 (26 martie):   La Conferinţa de la Viena, în cursul celei de-a şasea şedinţe, Franţa susţine teza unităţii Principatelor Române.

1856 (25 februarie):   Se deschide Congresul de la Paris. I se înapoiază Moldovei judeţele de sud ale Basarabiei.

1859:   La 5 ianuarie, colonelul Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al Moldovei; muntenii, la rândul lor, îl proclamă domnitor. Unirea este astfel pecetluită.

Numele iniţial al statului, impus de puterile europene, a fost de „Principatele Unite” apoi, „Principatele Române Unite”.

1862:   Reprezentanţii naţiunii române au pus din nou Europa în faţa faptului împlinit, proclamând, la 24 ianuarie, numele de „ROMÂNIA” pentru statul naţional român modern.

1876:   Convenţia secretă Austro- Rusă la Budapesta; în caz de împărţire a Imperiului Otoman, se convine ca Austria să ia Bosnia şi Herţegovina, iar Rusia să ia Basarabia meridională.

1877 (aprilie):    Convenţia ruso-română pentru trecerea trupelor ruse către Dunăre, tranzitarea teritoriului românesc; Rusia garanta „integritatea actuală” a României.

 La 11 aprilie, trupele ţarului îşi fac intrarea în România. Marele duce Nicolae, fratele împăratului, lansează un manifest „locuitorilor români”, ca şi generalul Luders în 1848 şi generalul Gorceakov în 1853.

Deşi, prin acord, ruşii s-au angajat să nu se amestece în treburile interne româneşti şi să respecte integritatea teritorială a ţării, comportamentul lor aminteşte de ocupaţia din vremea Regulamentului Organic.

Ruşii doreau ca România să nu intre în război. În convorbirile sale cu principele Carol, împăratul s-a abţinut în privinţa rolului pe care armata română l-ar putea juca în această confruntare armată. Ba, mai mult, Brătianu a primit un refuz categoric din partea lui Gorceakov, cancelarul rus.

La 19/31 iulie 1877, marele duce Nicolae cere, printr-o telegramă adresată principelui Carol, sprijinul armatei române: „turcii, aducând cele mai mari mase de trupe la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstraţiune şi, dacă se poate, să treci Dunărea cu armata  după cum doreşti. Între Jiu şi Corabia, demonstraţiunea aceasta este neapărat necesară pentru înlesnirea mişcărilor mele.  Nicolae”.

La 14 august 1877, trupele române trec Dunărea sub comanda principelui Carol şi obţin o victorie decisivă.

Obţinând intrarea în război, România a trebuit să renunţe la ceea ce era mai important, să fie recunoscută ca stat beligerant.

Cauza politică era prin urmare pierdută.

Speranţele celor care credeau că ruşii se vor comporta altfel decât în trecut au fost înşelate. Ca urmare a menţinerii sub ocupaţie a celor trei judeţe din sudul Basarabiei, înapoiate Moldovei în 1856, în ţară s-au organizat mari manifestaţii împotriva Rusiei, iar ministrul afacerilor externe, Mihail Kogalniceanu transmite la St. Petersburg o notă de protest în care sublinia: „Nimeni nu se gândea în România că drept recompensă pentru serviciile sale, pentru eforturile şi vicisitudinile pe care a trebuit să le suporte, ţara va câştiga ... pierzând o parte din teritoriul său ori ca extinderea sperată pe bună dreptate să se transforme într-o mutilare şi ca răsplata meritată să se prefacă pe nedrept într-un crud sacrificiu.”  (Memoriile regelui Carol I, 16 ianuarie 1878).

Vechiul proiect rus de a ajunge la Dunăre nu fusese deci niciodată abandonat. Şi Rusia nu a ezitat nici un moment să înfigă cuţitul pe la spate, găsind un nou pretext pentru a-şi menţine armatele în România. Era vorba de asigurarea căilor de comunicaţie cu noul stat în formare – Bulgaria.

1878 (martie):   Prin tratatul de la San-Stefano, guvernul român a fost constrâns să cedeze din nou Imperiului Ţarist, sudul Basarabiei (Bugeacul). Iritat de refuzul guvernului român, cancelarul rus ameninţă cu ocuparea României.

1878 (iunie):   Puterile occidentale au forţat Rusia să participe la o conferinţă la Berlin pentru a discuta condiţiile păcii. Încă odată, politica de forţă practicată de Rusia îşi găseşte recompensa, în ciuda opoziţiei occidentale. Ei şi-au putut permite să facă apel la ajutorul militar al unei ţări şi să nu o recunoască drept aliat. Ei şi-au putut permite, după terminarea războiului să pedepsească fără distincţie pe cei care au luptat contra lor sau alături de ei. Occidentul nu a avut niciodată curajul să spună un NU hotărât.

            Şi iată de ce, în 1878, românia a pierdut pentru a doua oară Basarabia.

1917:   Proclamarea republicii moldoveneşti democratice şi federative.

1918:   În ianuarie trupele române intră în Basarabia pentru a asigura paza depozitelor militare şi a asigura ordinea în spatele frontului; sovietele de la Petrograd declară război României, îi arestează diplomaţii şi confiscă Tezaurul naţional român depus la Moscova, în custodie, de statul român.

            24 ianuarie, proclamarea independenţei Basarabiei.

            27 martie, la Chişinău, Sfatul Ţării votează unirea Basarabiei cu România, rezervându-şi unele drepturi de interes local.

            10 decembrie, Sfatul Ţării votează unirea necondiţionată cu România.

1920 (28 octombrie):   Prin tratatul de la Paris, Franţa, Imperiul britanic, Italia şi Japonia recunosc unirea Basarabiei cu România. Conceput cu un preambul şi nouă articole, tratatul stipula:

„Imperiul britanic, Franţa, Italia, Japonia, principalele puteri aliate şi România;

Considerând că, în interesul păcii generale în Europa trebuie să asigurăm încă de acum asupra Basarabiei o suveranitate care să corespundă aspiraţiilor populaţiei şi să garanteze minorităţilor rasiale, religioase, şi lingvistice, protecţia care li se cuvine;

Considerând că din punct de vedere geografic, etnografic, istoric şi economic, reunirea Basarabiei cu România este pe deplin justificată;

Considerând că populaţia Basarabiei şi-a manifestat dorinţa de a vedea Basarabia unită cu România;

Au hotărât să încheie prezentul tratat:

Art.1.   Înaltele părţi contractante declară că recunosc suveranitatea României asupra teritoriului Basarabiei, cuprins între frontiera actuală a României, Marea Neagră, cursul Nistrului de la vărsare până în punctul în care se întâlneşte cu vechea graniţă”.

Pentru prima dată în istoria sa, în ciuda unei noi opoziţii a Rusiei, care nu era deloc dispusă să înapoieze Basarabia, România era, în sfârşit, delimitată de frontierele sale naturale. Ea îşi realiza cea mai scumpă dorinţă, graţie eforturilor şi sacrificiilor armatei sale, înţelepciunii oamenilor politici, dar mai ales, echităţii de care au dat dovadă aliaţii în privinţa sa.

1924 (27 martie-2 aprilie):   Conferinţa ruso-română la Viena nu ajunge la nici un rezultat, datorită pretenţiilor sovietice asupra Basarabiei.

În noiembrie, are loc „revoluţia” de la Tatar-Bunar, pentru „eliberarea Basarabiei şi alipirea ei la URSS” pe care guvernul român o reprimă.

În acelaşi an, se constituie dincolo de Nistru o republică socialistă moldovenească.

În august 1924, sub preşedinţia lui V. Kolarev, membru al Comitetului Executiv al Cominternului şi factor decisiv în Federaţia Comunistă Balcanică se pune la punct planul operaţiilor militare împotriva României.

România era împărţită de Comintern în 5 zone operaţionale revoluţionare: prima, la Cernăuţi  împotriva zonei Iaşului; a doua, Basarabia, cu accent pe localităţile insurecţionale din sud – Tatar-Bunar, Vâlcov, Tusla; a treia, zona Dobrogei cu centrul revoluţionar pe Cadrilater; a patra, Banatul şi Ungaria de răsărit cu centrul la Lugoj, Caransebeş,Simeria; a cincea, Ungaria cu centrul la Cluj, Dej, Oradea. În Dobrogea se miza pe ajutorul Bulgăresc, în apus era vizat cel maghiar, în est se promitea ajutorul Armatei Roşii.

În 1940, când România a fost sfârtecată, prin dictat hitlerist, forţele de presiune externă veneau din aceleaşi direcţii.

În fond, Moscova îşi avea interesele ei precise şi de aceea „revoluţia” a avut loc numai în Basarabia, care era obiectivul rusesc pentru 1924. Ea a început pe 12 septembrie 1924 în judeţul Ismail, la Nicolaevska, lângă Marea Neagră şi a fost uşor reprimată. Lichidată într-un loc, revoluţia comandată a Cominternului a izbucnit în altul: la Tatar-Bunar (judeţul Cetatea Albă) şi împrejurimi, fiind reprimată şi aici de armata română cu care a intrat în conflict.

Un document de la Kremla semnat de Stalin pe 24 noiembrie 1924, menţionează că, după eşecurile revoluţiei de la Tatar-Bunar, Stalin optase pentru rezolvarea „chestiunii Basarabiei prin forţa armelor”. Soluţia a fost adoptată de Biroul politic şi trecută Statului Major al Armatei Roşii pentru planificarea unei acţiuni militare.

Planul de ocupare a Basarabiei de către URSS mai avea de aşteptat încă 16 ani.

1938 (iunie):   Ministrul sovietic al afacerilor externe a înştiinţat legaţia României la Moscova că nu va mai accepta note diplomatice româneşti în care, vorbindu-se de Basarabia, se va folosi expresia „teritoriu românesc”, de asemenea, nu va mai accepta nici expresia „malul românesc al Nistrului”, nici pe cea de „frontieră” şi nici măcar „frontierele României Mari” (cf. Alex. Cretzianu, Nation Roumane, Paris, 1 iunie 1954).

1939 (23 august):   Pactul germano-rus (Ribentropp-Molotov) prin care se hotărăşte că Basarabia intră în sfera exclusivă a URSS.

1940:   În 20 martie, discursul lui Molotov care lasă să se întrevadă o viitoare agresiune asupra României şi se afirmă că URSS n-a renunţat la Basarabia, dar n-a voit să recurgă la război pentru a o avea.

În 10 aprilie, Molotov convoacă pe ministrul României la orele 22.30 şi îi vorbeşte de o serie de incidente de frontieră (care, aşa cum s-a dovedit mai târziu, erau imaginare). El îi spune că „incidentele depăşesc orice limită”, iar „guvernul sovietic nu va tolera repetarea unor asemenea cazuri”.

26 iunie 1940:   Ultimatumul sovietic cerând cedarea imediată a Basarabiei şi a Bucovinei de Nord.

Guvernul sovietic apreciază că restituirea Basarabiei către URSS implică în mod organic cedarea unei părţi din Bucovina, a cărei populaţie, în marea sa majoritate, are legături istorice şi de limbă cu Ucraina sovietică. Această cedare a Bucovinei de Nord ar fi cu atât mai echitabilă cu cât ar constitui pentru URSS o reparaţie a pagubelor pe care i le-a provocat, ca şi populaţiei Basarabiei, dominaţia românească de 22 de ani asupra acestei provincii. Guvernul sovietic propune deci guvernului regal al României:

 

1.     Să restituie Basarabia URSS-ului;

2.     Să-i cedeze partea nordică a Bucovinei, cf. delimitărilor indicate pe harta alăturată.

 

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va accepta aceste propuneri şi va face astfel posibilă o soluţie paşnică a îndelungatului conflict ruso-român. Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal român în ziua de 27 curent” (cf. Franco Trandafilo, Bessarabia,Terra di Dolore – Basarabia, ţinut al durerii, Bucureşti, 1941).

Guvernul român trebuia să se resemneze dacă voia să evite ocuparea ţării întregi şi izbucnirea unui nou conflict generalizat în această parte a Europei. Niciodată atitudinea Rusiei nu a fost mai cinică. Ea nu a ezitat de această dată să pretindă un teritoriu care nu a fost nici măcar o zi al ei: Bucovina. Atâta cinism şi atâta violenţă stârnesc revoltă.

Trimiţând un ultimatum atât de brutal, eludând orice tentativă de negociere, ruşii au refuzat să-şi ia cel mai mic angajament cum ar fi să nu recurgă la forţă, în cazul acceptării condiţiilor impuse.

Guvernul român acceptă ultimatumul şi trupele ruse ocupă imediat teritoriul cedat, în care urmează o prigoană a liderilor naţionali români, cei mai mulţi fiind arestaţi, deportaţi, ucişi.

28 iunie 1940:   Acceptarea ultimatumului rămâne un fapt discutabil şi astăzi. Dincolo de amărăciunea din sufletul românesc, de dorinţa militarilor de a se bate pentru pământul strămoşesc, de a salva onoarea naţională, hotărârea guvernanţilor de a ceda fără luptă o parte a teritoriului  strămoşesc, este interpretată ca un gest de laşitate publică care impietează onoarea şi demnitatea naţională, cu urmări nefaste şi în perioada actuală. (Poate că situaţia Poloniei, cotropită, împărţită, cu armata decimată a constituit un argument în decizia de acceptare a ultimatumului sovietic.)

 

Iată ce scria Nicolae Iorga în 1940:

„Acei care caută să confunde administraţia română la o epocă încă tulbure pentru toate ţările, cu drepturile naţiunii române în Basarabia, se înşeală sau caută să se înşele. DREPTURILE NAŢIUNILOR SUNT IMPRESCRIPTIBILE ŞI NU DEPIND DE VALOAREA UNEI GENERAŢII. Nemulţumirile generale pentru fiecare schimbare de situaţii, fatalităţile care se leagă epocii de după război, la toate ţările care au participat la marele conflict, nu pot fi argumente împotriva unui act de o legitimitate atât de absolută, ca acela al alipirii Basarabiei la Regatul Român.

Dacă ţăranii basarabeni, care formează enorma majoritate a populaţiei – şi în această enormă majoritate, Românii domină – pot prezenta plângeri împotriva cutărui sau cutărui funcţionar, care, foarte adesea, emană din mediul social basarabean însuşi, nu pot uita că propietatea de pământ pe care ei o smulseseră prin mişcări revoluţionare în 1917, a fost transformată de Parlamentul român din 1920 într-o situaţie de drept, că prin acest fapt, fiind stăpâni ai pământului, ei devin stăpâni ai vieţii politice şi că, nu administraţia din Bucureşti va acţiona în Basarabia, ci administraţia acestei clase ţărăneşti basarabene însăşi, îşi va da osteneala pentru a-şi satisface propriile interese, servind în acelaşi timp, interesele superioare ale patriei comune.

Cât despre celelalte naţionalităţi, Statul Român unit le asigură şcoli aparţinându-le la propriu; reprezentate în Parlamentul Român, ele au avut mijlocul de a-şi prezenta plângerile şi aspiraţiile. Pe când în Alsacia, ocupanţii germani au fost constrânşi să părăsească ţara, afară de cei care se căsătoriseră acolo, capitala Basarabiei era plină de Ruşii emigraţi, pe care actul din 1917 i-a găsit în ţară, dar şi de o imensă mulţime de străini alungaţi din provinciile ruseşti de către tulburările revoluţiei şi care datoresc salvarea propriei lor existenţe, adăpostului oferit de România.

Ziarele ruseşti apăreau liber la Chişinău şi numărul lor întrec pe ale jurnalelor româneşti; literatura rusă găsise în Basarabia debuşeu ca şi înainte; nu se înţelegea să fie forţată conştiinţa nimănui şi se spera că va veni timpul când fiecare naţiune îşi va recâştiga patria.

Atunci Românii, vechii locuitori ai Basarabiei, ar fi fost singuri să dispună de soarta lor.

IATĂ CE A GĂSIT ÎN BASARABIA INVAZIA SOVIETICĂ: PENTRU ROMÂNI UN TERITORIU DE ISTORIE NAŢIONALĂ ŞI DE STAT NAŢIONAL....

Oaspeţilor, care au intenţia să rămână într-o ţară pe care o consideră ca a lor, nici opinia publică, nici clasa politică, nu au să le ceară altceva decât respectul datorat unei ţări ospitaliere şi, pe cât posibil sentimentelor naturale faţă de cei care, după ce au suferit sub jugul străin, nu înţeleg, din partea lor, să impună un altul,  foştilor stăpân despuiaţi de o putere uzurpată.” 

Ruşii s-au dovedit la fel de agresivi în Basarabia, ca şi în Bucovina. La 29 iunie, au dezarmat un batalion românesc în gara Bălţi. Au desantat trupe, în zone a căror ocupaţie nu era prevăzută decât pentru 2 iulie. Au împiedicat îmbarcarea trupelor române în portul Reni. Ofiţeri români au fost degradaţi, molestaţi şi trimişi la Chişinău.

Ruşii erau stăpânii Basarabiei şi Bucovinei, însă au ajuns la acest rezultat doar prin forţa armelor.

Oricare ar fi argumentele viclene pe care le invocă, istoria nu le dă nici un drept asupra acestor provincii. Se confirmă, încă odată că argumentul săracului este istoria, argumentul bogatului este forţa (brută) a  armelor(sau a banului, astăzi).

August 1940:   URSS mobilizează demonstrativ trupe la hotarul cu România, înaintea dictatului de la Viena.

Septembrie 1940:   Dictatul de la Viena.

„În urma  arbitrajului-dictat de la Viena s-au desprins din trupul Transilvaniei 52 243 kmp, cu o populaţie românească de 1 304 894 suflete (50,1% din total), faţă de numai 480 000 unguri şi tot atâţia secui (total   968 372).

După statistica ungurească din toamna anului 1940, citată de domnul Sabin Manuilă (Universul, 1 ian. 1941) românii reprezentau 48,7% din numărul total al locuitorilor Transivaniei cedate.

Opt judeţe, din cele 23 câte număra Transilvania, au fost înstrăinate în întregimea lor (Ciuc, Maramureş, Năsăud, Odorhei, Satu Mare, Sălaj, Someş şi Trei Scaune). Alte trei judeţe (Bihor, Cluj şi Mureş) au fost spintecate în două, creându-se hotar artificial în inima însăşi a românismului ardelean.

Dacă se exclude enclava secuiască, românii formează în teritoriul cedat Ungariei, în districtele Maramureş, Satu Mare, Sălaj, Cluj, Someş şi Năsăud un procent care atinge până la 70% din întreaga populaţie cedată” (cf. Milton G. Lehrer, Ardealul pământ românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,1989).

22 iunie 1941: Trupele române sub comanda generalului Antonescu trec Prutul pentru eliberarea ţinuturilor româneşti.

           

A fost sclipirea de demnitate naţională, a fost începutul Războiului pentru Apărarea Fiinţei Naţionale (, care se continuă sub alte forme, şi în ziua de azi).

           

A fost o reacţie justă, normală şi firească la brutalitate şi agresiune.

„Dreptul la respect. Un stat, ca persoană internaţională, se bucură în aceeaşi măsură ca o persoană particulară, de dreptul de a fi respectat din punct de vedere moral. Orice atingere a onoarei sale cere o reparaţie. Un stat care nu poate să-şi apere onoarea,pierde dreptul la respect şi la independenţă, căci una nu poate exista fără cealaltă.” (F. Martens, Traité de Droit International, Traduit du Russe – Tratat de drept internaţional, tradus din rusă, Paris, A. Chevalier-Moresco, 1883, vol. 1, p. 402).

Fără comentarii.

          

1944:   Reocuparea Basarabiei de către URSS.

1949:   Autorităţile sovietice procedează la masive deportări în Siberia ale românilor basarabeni.

!957-1958:   Perioada întoarcerii multor deportaţi din Siberia înapoi în Basarabia.

1968:   Manifestaţia de solidaritate a Românilor cu Cehoslovacia, ocupată de trupele sovietice, se răsfrânge negativ asupra românilor basarabeni, care sunt supuşi unor interdicţii naţionale apăsătoare.

1972:   Are loc o nouă serie de arestări şi deportări în Siberia, cu scopul lichidării oricărei forme de independenţă în gândire şi acţiune naţională.

1987:   Moldova este singura republică din URSS, care a folosit îndemnul la „reconstrucţie” formulat de Mihail Gorbaciov la Congresul Scriitorilor din Uniunea Sovietică, prin transformarea unei conferinţe obişnuite în Congres al Scriitorilor, în timpul căruia se fac propuneri de reformare a întregii vieţi a Uniunii Scriitorilor. Cu această ocazie apar: Cenaclul tinerilor „Alexandru Mateevici” şi organizaţia Frontul Popular din Moldova, care încep seria de revendicări culturale şi naţionale.

1987-1989:   Se desfăşoară mitinguri neautorizate ale Frontului Popular din Moldova şi ale Cenaclului tinerilor „Alexandru Mateevici” prin care se cer conducerii de partid şi de stat a Moldovei sovietice, reforme sociale şi culturale în sens naţional, în spiritul „perestroikăi”.

26 iunie 1989:   În prezenţa a peste 50 000 de oameni, are loc primul miting autorizat al Frontului Popular din Moldova. Activitatea se desfăşoară în Piaţa Mare a oraşului Chişinău, ocazie cu care este denunţat tratatul Ribentropp-Molotov, iar intrarea trupelor „eliberatoare” sovietice din 28 iunie 1940, este privită ca ocupaţie.

          

Se arborează pentru prima dată tricolorul şi alte însemne româneşti.

27 august 1989:   Are loc Marea Adunare Naţională din Piaţa Mare a oraşului Chişinău, cu participarea a circa 700 000 oameni, care votează pentru limba română („moldovenească”) ca limbă de stat. Acţiunea prefaţează disputele parlamentare furtunoase în care s-a votat limba moldovenească şi grafica latină, ca limbă şi grafie de stat; ca reacţie au loc greve în oraşele rusofone (Tiraspol, Râbniţa etc.)pregătind viitoarele mişcări separatiste ale transnistrenilor şi găgăuzilor.

22-31 decembrie 1989:   În Moldova sovietică se înfiinţează de către voluntari, diviziile „Ştefan cel Mare” şi „Vlad Ţepeş” cu scopul declarat de a ajuta „revoluţia” română.

Februarie 1991:   La invitaţia preşedintelui României, d-l Ion Iliescu, preşedintele Republicii Moldova, d-l Mircea Snegur, vizitează România şi vorbeşte în faţa plenului Parlamentului Român.

Întâlnirea dintre cei doi preşedinţi a avut loc şi „două steaguri tricolore au fâlfâit alăturate, imagine mult mai grăitoare, decât pare la prima vedere”.

 


„Poporul care conştientizează procesul istoric prin care trece, are toate drepturile să se legitimeze în istoria universală”.    V. Pârvan

„Nu pot altfel”. Luther

 

            Acum, la începutul sec. XXI, Europa se află în curs de reaşezare sub stindardul comun al Uniunii Europene, dar, de multe ori aceasta resuscită teorii şi proiecte vechi. Omul politic european, modul de gândire şi concepţia acestuia se mişcă pe direcţiile ideologiilor şi hărţilor politice gândite în sec. XVIII, când facerile şi desfacerile de state erau o simplă operaţie de cabinet în cancelariile marilor puteri europene.

            Astăzi, frontierele nu se mai modifică cu sabia, cu forţa brutală şi agresivitate. Metodele sunt mult mai subtile, mai diabolice, iar mijlocul de aplicare îl constituie războiul economic global, presiunea financiară, ingineria socială sau automatizarea societăţii, adică ingineria de automatizare socială (armele tăcute) pe scară naţională sau mondială, fără să vorbeşti de scop: controlul social şi distrugerea de vieţi umane, cu alte cuvinte, sclavia şi genocidul. Este în fapt o societate sclavagistă în care cuvintele de ordine sunt rata, creditul,dobânda, siguranţa locului de muncă, frica şi disperarea pentru incertitudinea zilei de mâine.

            Pentru a obţine o economie lipsită de neprevăzut trebuie să existe un control total asupra claselor de jos din societate, care să fie instruite şi angajate în realizarea unor sarcini de durată, începând de la o vârstă fragedă, înainte de a ajunge la vârsta la care să pună întrebări şi să caute răspunsuri.

Există, categoric, un proiect de autonomizare a marilor provincii româneşti Moldova, Transilvania, Muntenia (o continuare, în fapt, a planurilor ruso-austro-ungare, planul german de organizare a Europei post-belice, teoria Valeev-Novozanschi etc.)

            O Moldovă autonomă ar conveni, în egală măsură şi ucrainenilor şi ungurilor.

            Interesul de azi al oamenilor politici, oamenilor de cultură şi jurnaliştilor (unguri şi ucraineni) pentru Chişinău, s-ar cuveni să dea de gândit mai mult celor vizaţi în direct – românilor Basarabiei ca şi românilor României.

            Raportul românilor cu Basarabia nu este raportul ungurilor cu Transilvania. Atât în Basarabia cât şi în Transilvania, românii sunt autohtoni şi nu intruşi, cum sunt ungurii în Transilvania.

            Dacă „experimentul Gorbaciov” a eşuat, el n-a fost decât o liberalizare aparentă, ţinta fiind tot menţinerea centralizării imperialiste şi a exploatării colonialiste, cu tot cortegiul lor de injustiţie şi nenorociri.

Afirmaţiile deputatului Emilian Dan, făcute în Adunarea Deputaţilor, la 12 decembrie 1915 îşi menţine valabilitatea şi astăzi: „nimeni, din cei din afară, nici cei dinăuntru nu pot cere României să aibă altă politică decât o politică românească ... aşa cum cer interesele româneşti ... Soarta idealului naţional e strâns şi indisolubil legată cu soarta României”.

            România puternică, idealul poate trăi şi se poate înfăptui, dar pacea nu se poate dobândi numai prin forţă, ci mai trebuie şi altceva şi anume, mai multă dreptate.

            Este oare nevoie de sacrificarea identităţii şi libertăţii naţionale pentru o posibilă reglementare (derizorie) definitivă şi avantajoasă a relaţiilor externe? Este necesar, pentru a păstra în viaţă „rădăcinile” să înduri blestemul generaţiilor viitoare?

            Cea mai acută necesitate a perioadei actuale în raporturile româno-basarabene este o comunicare ritmică, calmă, egală, fără partizanate, singura care îi poate ajuta.

Experienţa basarabenilor ne luminează asupra pericolelor din Transilvania. Experienţa din Transilvania îi poate lămuri asupra pericolelor ce-i pândesc.

            Fără a crede în miracole, istoria românilor ne învaţă, printre altele, că „răbdarea, asociată cu inteligenţă şi cu munca fără preget” duce la capătul cel bun.

            Ştim că, într-adevăr, Occidentul nu ne va ajuta, „după cum nici un punct cardinal”.

            Nădejdea este în noi înşine.

            „Un singur lucru nu poate Dumnezeu: să ne mântuiască fără consimţământul nostru”, arăta Nicolae Steinhard.

            Iată de ce „...viaţa nu e un teatru de varietăţi picante unde anumite persoane au, de drept, locuri în loje sau în stalurile întâi, ci un câmp de încercare, de pregătire, o tabără uriaşă a muncii, în care oricine a se îngriji, nu numai de plăcerea sa, ci de datoria ce i-a căzut, de ajutarea celorlalţi în datoria de care sunt legaţi, de sprijinirea prin activitate şi jertfă a conceptelor superioare care se chiamă: ŢARĂ; NEAM; CIVILIZAŢIE”.

            Iată de ce se impune să căutăm putere, înţelepciune, răbdare, înţelegere, clarviziune şi coeziune de grup, de morală şi de schimbare a mentalităţii la nivel social pentru a o lua de la capăt.

 

Col.(r) dr. Alexandru Manafu

 

Bibliografie

1.     Lazarez, A.M.    Moldavskaia Sovietskaia Gosudarstvenosti, Basarabskii Vopros, Kişinev, Kartia Moldoveneaska, 1974.

2.     Cantemir, Dimitrie    Descriptio Moldaviae.

3.     Lenin, V.I.    Dreptul naţiunilor la autodeterminare.

4.     Lenin, V.I.    Caiete despre imperialism.

5.     Marx, K.    Însemnări despre români.

6.     Mărgărit, Anton    Rezistenţa Basarabiei.

7.     Raţiu, Anton    Românii de dincolo de Bug, Editura Gestiunea, Colecţia Memorii, Bucureşti, 1995.

8.     Eminescu, Mihai    Răpirea Bucovinei, Editura Vestala, Bucureşti, 2012.

9.     Eminescu, Mihai    Românii din afara graniţelor ţării, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000.

10.   Vitralii – Lumini şi umbre, Revista Veteranilor din Serviciile Române de Informaţii, anul IV, nr. 13.

11.  Preda, Dumitru; Alexandrescu, Vasile; Prodan, Costică    În apărarea României Mari. Campania armatei române din 1918-1919, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

12.  Antonescu, Ion    Românii, originea, trecutul, sacrificiile şi drepturile lor, Editura CLIO,, Bucureşti, 1990.

13.  Văratic, Vitalie    Preliminarii la raptul Basarabiei şi nordului Bucovinei, LIBRA, Bucureşti, 2000.

14.  Iorga, N.    Oameni care au fost, vol.1, Tipografia de Sud, Craiova, 2009.

15.  Lehrer, Milton G.    Ardealul, pământ românesc, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989.

16.  Kiriţescu, C.I.    România în al doilea război mondial, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995.

17.  Arnăutu, Nicolae I.    12 invazii ruseşti în România, Editura Saeculum I.O., Editura Vestala, Bucureşti, 1996.

18.  Brătianu, G.I. O enigmă şi un miracol istoric: Poporul Român, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1988.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)