Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Wilfried H. LangDrumul până la Stadionul Olimpic din Berlin (1)

 Wilfried H. Lang

 

 

Cititorii noştri au mai întâlnit semnătura domnului W.H. Lang în paginile revistei (Magazin istoric, nr. 9/2001, 8/2002 ). Fiul unui arhitect austriac, stabilit în perioada interbelică în zona petroliferă de pe Valea Teleajenului, domnul Lang îşi reaminteşte anii premergători celui de al doilea război mondial şi momentul când a fost silit să părăsească România pentru prima oară.

 

În 1936 aveam 5 ani şi locuiam, împreună cu părinţii şi două surori mai mari, la Ploieşti, pe strada Alexandru II (azi strada Stadionului). Casa se afla în mijlocul unei grădini mari, cu un nuc bătrân în spatele clădirii şi câţiva pomi fructiferi de-a lungul hotarelor cu vecinii. În faţă se aşternea un covor din gazon tuns foarte scurt, în stil englezesc, geamurile dinspre stradă fiind străjuite de doi boscheţi de liliac. Pe partea de vizavi se afla clădirea Cercului Militar Prahova şi imediat alături Chestura Poliţiei. Strada însă era liniştită şi doar strigătele vreunui iaurgiu sau zarzavagiu tulburau pentru un moment tihna locuitorilor.

 Personalul nostru de serviciu se compunea din fosta ordonanţă a tatălui meu, cu nevasta lui în chip de bucătăreasă, şi o nepoată a lor, care mă îngrijea pe mine ca tetă, adică fată la copii, toţi trei fiind ardeleni de limbă maghiară. În primul război mondial tata fusese ofiţer de geniu în armata imperială austriacă. După sosirea lui în Vechiul Regat, în 1920, simţind nevoia unui om de absolută încredere în casă, l-a adus pe cel care-l servise, cu mare fidelitate, în toţi anii războiului şi care s-a arătat deosebit de onorat să fie angajat de vechiul său şef militar.

La Ploieşti, pe strada Ştefan cel Mare, exista o şcoală confesională luterană, care avea şi o grădiniţă de copii alături. Acolo eram dus în fiecare dimineaţă şi readus la prânz de Marghit, fata care avea grijă de mine. Copiii erau de cele mai diferite naţionalităţi: englezi, nemţi, olandezi, români şi suedezi. Limba de predare, germana, o vorbeau doar învăţătoarele, noi, copiii, înţelegându-ne firesc, ca mai toţi cei de vârsta noastră, proveniţi din ţări diferite, când sunt nevoiţi să comunice între ei. Aşa am început să vorbesc şi alte limbi decât cea maternă, în special româna şi engleza. De la surorile mele, care urmau liceul Despina Doamna din Ploieşti, unde aveau şi ore de franceză, mai reuşeam să ciupesc unele frânturi din limba lui Moličre.

Pe atunci, Ploieştiul era oraşul cu cea mai modernă infrastructură din România. Curent trifazic 220/380 V, conducte de apă potabilă, gaz metan şi o reţea de telefonie automată. Străzile erau bine întreţinute şi curate, iar în apropierea impunătoarei clădiri a noului tribunal se construiau Halele Centrale, un exemplu de igienă publică şi comercială. Gara de Sud era cea mai mare gară de mărfuri din Europa de Sud-Est.

Clădiri moderne şi bine consolidate, care respectau totuşi tradiţiile arhitecturii româneşti, se ridicau mai peste tot în urbea noastră. Toate acestea ca o consecinţă a industrializării rapide a întregii regiuni, sprijinită pe exploatarea „aurului negru“ de către marile societăţi petroliere din Occident. Investiţiile erau planificate pe durata a 20 de ani sau chiar mai mult. Piaţa muncii oferea locuri nu doar în domeniul petrolier, ci şi în alte sectoare, care îl serveau sau care prosperau de pe urma sa, în beneficiul populaţiei.

Era acea fază de dezvoltare economică a României care îndreptăţea presa occidentală s-o supranumească „Bujorul Balcanilor“. Statistic, ţara se situa atunci pe locul 6 în lume, între cele ce exploatau şi prelucrau petrolul. Doar un exemplu: pentru muncitorii şi personalul mediu, Astra Română înfiinţase cantine muncitoreşti moderne, cabinete medicale gratuite, cămine culturale şi terenuri de sport şi agrement.

Toate acestea din iniţiativa patronilor anglo-olandezi, în fapt compania Royal Dutch-Shell, care plecau de la convingerea că numai un muncitor mulţumit, odihnit şi sănătos poate da randamentul maxim cerut de societate. Pentru personalul tehnic de specialitate de la schele – ingineri, chimişti, geologi – Astra Română construise locuinţe confortabile, cu alei, case duble, aşa-numitele „colonii“, înzestrate cu telefon, mici grădini şi tot dichisul obişnuit pe atunci în Occident. Maiştrii sondori şi şefii de echipă merituoşi se bucurau de credite de fidelitate pentru a-şi ridica locuinţe proprii în aşezările din apropierea schelelor unde lucrau.

Dacă ţinem cont de faptul că pe atunci sindicatele erau destul de neputincioase, iar în multe părţi ale ţării exista încă o exploatare cruntă a forţei de muncă, fără asigurări sociale şi fără drepturi de pensie în caz de boală sau invaliditate, ne putem da seama ce progres deosebit, în privinţa nivelului de trai, îl constituiau asemenea măsuri sociale.

Pe când Bucureştiul, capitala ţării, avea două ştranduri publice, cu plată, bineînţeles, Astra Română construise şapte ştranduri gratuite pentru salariaţii săi, la Snagov, Ploieşti şi în schelele mai importante din zonă. În plus, societatea petrolieră punea la dispoziţia salariaţilor autobuze care îi duceau la serviciu, ca şi vestitele „biciclete galbene“ pentru transportul individual, totul gratis.

Nici în ziua de azi nu cunosc vreo întreprindere în România care să facă aşa ceva. Desigur, ceva se cerea în schimb, şi anume o disciplină exemplară din partea salariaţilor. Cine consuma băuturi alcoolice, citea ziarul sau se ocupa de treburi particulare în timpul serviciului primea mai întâi un avertisment, iar în caz de recidivă era concediat fără drept de apel. Cei prinşi cu vreun furt erau daţi afară pe loc, irevocabil, pierzându-şi totodată şi dreptul la pensie. Astfel s-a produs, într-un timp relativ scurt, şi o selecţie calitativă a personalului.

Tata fiind şeful secţiei de construcţii a societăţii, am prins şi eu atmosfera aceea de optimism general, încurajator pentru spiritele întreprinzătoare. De multe ori îl însoţeam pe tata în inspecţiile lui, duminica dimineaţă, când nu se lucra pe şantierele din schele. Cu acele prilejuri am cunoscut şi frumuseţile naturale ale văilor Teleajenului, Prahovei şi Ialomiţei, care mi-au generat în timp nostalgii şi un fel de ataşament pentru România.

Peste tot, atunci, eram primiţi cu ospitalitate, uneori chiar cu prietenie, deşi tata vorbea destul de puţin româneşte, nu o dată interpret fiindu-i şoferul nostru, care avea o experienţă de câţiva ani ca emigrant în S.U.A. Îmi amintesc, printre altele, de o vizită la Mălăeşti, unde primarul de atunci al comunei, domnul Zinculescu, i-a propus tatălui meu concesionarea unor terenuri pentru foraj, dacă societatea va construi o şosea care să lege localitatea de drumul naţional. Zis şi făcut. Peste câteva zile au început lucrările, fără alte formalităţi decât aprobarea administraţiei judeţene.

În zilele mai frumoase, la sfârşit de săptămână, făceam excursii cu toată familia la Crângul lui Bot şi alte locuri de recreere din jurul Ploieştilor sau la ştrandurile Astrei Române, construite de tata cu câţiva ani în urmă. Cel mai mult îmi plăcea Snagovul, loc unde am învăţat să înot şi unde am mers pentru prima dată cu un caiac, traversând lacul de unul singur.

Vara, în vacanţă, plecam fie în zonele muntoase din Transilvania, fie pe malul mării, la Mangalia, unde tata închiriase o pensiune pentru toată familia. Mă atrăgeau călătoriile cu trenul, locomotivele, peisajele de un pitoresc aparte, dar şi zarva din gări, care mă impresiona în mod deosebit. În 1936 am urmărit cu mare interes desfăşurarea Olimpiadei de vară de la Berlin, relatată de reportaje bogat ilustrate în revista Berliner Illustrierte Zeitung, la care eram abonaţi şi care sosea cu o întârziere de câteva zile în România.

Atunci am auzit pentru prima dată cuvântul „televiziune“, Olimpiada fiind întâiul eveniment sportiv televizat. Sigur, era vorba despre vremea de pionierat a televiziunii în alb/negru şi de privilegiul tehnic al câtorva mii de telespectatori din Berlin şi împrejurimi. Faptul era însă un eveniment remarcabil pe plan internaţional. Eu nu prea realizam atunci cum se putea „minunea“, dar ceea ce mi-am dorit în acele zile era să pot vedea odată stadionul pe care Jesse Owens stabilise trei recorduri olimpice şi câştigase patru medalii de aur, locul unde marii atleţi ai timpului fuseseră premiaţi într-un cadru fastuos şi încă atât de paşnic. Cine ar fi putut ghici la ora aceea dezastrul ce avea să urmeze şi cu ce ocazie avea să mi se împlinească dorinţa din copilărie?!

În 1938, după înglobarea Austriei în cel de al treilea Reich, tata a devenit în mod automat din „supus austriac“, cetăţean german. Nu i-a plăcut acest nou statut, dar, pe de-o parte, nu se schimbase decât aspectul paşaportului, iar pe de alta, tot nu s-ar fi putut împotrivi în vreun fel.

În urma invaziei germane în Polonia, din 1939, când a început cel de-al doilea război mondial, toţi inginerii şi specialiştii englezi şi aproape toţi olandezii, salariaţi la Astra Română, împreună cu familiile lor, au părăsit ţara. A fost o atmosferă de înmormântare. Lacrimi în ochii copiilor, tristeţe şi uneori chiar disperare la cei mari. Despărţirile dureroase ale unor oameni care, ani de zile, lucraseră cot la cot şi care mai toţi îndrăgiseră România, cu armonia, liniştea şi ospitalitatea ei tradiţională.

În 1940 mi-a murit sora cea mare şi, după numai un an, şi mama. Marele cutremur din noiembrie a fost un alt şoc pentru noi toţi. După aşa-zisul „Arbitraj“, de fapt „Dictatul de la Viena“, cu trecerea Transilvaniei de Nord sub administraţie maghiară, ne-au părăsit şi servitorii, întorcîndu-se în locul de unde erau originari. În ianuarie 1941 s-a petrecut rebeliunea legionară, care s-a încheiat după câteva zile, dar nervozitatea şi neliniştea au rămas.

La toate astea tata rămăsese aparent calm, dar sufletul lui cred că arăta cu totul altfel. De obicei, vorbea foarte puţin, însă, într-o zi de dezamăgire profundă, mi-a spus: „Nu doar acest război nenorocit ne dă de furcă, dar şi Dumnezeu ne pedepseşte în permanenţă.“ Nu ştia, săracul, la ora aceea, că totul va deveni mult mai dramatic.

În anul 1941, după intrarea în război a Statelor Unite, mi-a mai spus: „Am pierdut războiul; cu rezervele materiale ale americanilor nu putem concura sub nici o formă.“ Nu am înţeles atunci logica acelor cuvinte. Victoriile pe câmpurile de luptă se ţineau lanţ, la cinema jurnalele de actualităţi prezentau numai cuceriri şi succese. Armata română cucerise Odessa, generalul Ion Antonescu fusese ridicat la gradul de mareşal, iar în cadrul unei fastuoase parade militare, regele Mihai decora ofiţeri români şi germani deopotrivă, cu cele mai înalte ordine şi medalii. Cum putea să vorbească cineva de „război pierdut“?  Nu pricepeam.

Între timp, şcoala confesională luterană devenise „Şcoala germană“ la Ploieşti. Eu terminasem cele patru clase primare şi urma să intru la Liceul german, aşa-zisa „Barackenschule“ din Bucureşti. Luasem admiterea cu nota 9, totuşi am fost refuzat de direcţia liceului. De ce oare? De mai multe ori tata fusese invitat, apoi somat să intre în aşa-zisul Partid Naţional Socialist Muncitoresc German (NSDAP). De fiecare dată însă, găsise un motiv să refuze, drept pentru care conducătorii partidului nu l-au iertat, blocându-mi accesul la liceu.

Tata era foarte dezamăgit. În calitate de fost ofiţer imperial, îi dispreţuia profund pe nazişti, pe care îi califica „primitivi“, când eram între noi.  În plus, trebuia, ca salariat în conducerea unei societăţi anglo-olandeze, să-şi păstreze loialitatea faţă de şefii din Olanda. În acelaşi timp, nu ştia cum să facă să-mi pot continua şcoala. Întâmplător, în cadrul acţiunilor de protecţie a instalaţiilor şi a rezervoarelor de produse petroliere împotriva atacurilor aeriene, tata cunoscuse un ofiţer de rezervă german care, auzind de problema cu liceul, i-a sugerat să mă trimită la Heidelberg, unde studiase şi el şi unde avea relaţii la internat. Astfel, naziştii din România mi-ar fi pierdut urma şi n-ar mai fi putut să-mi facă greutăţi.

 

Wilfried H. Lang

 (Va urma)

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)