HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

EMANUIL UNGURIANU -

CĂRTURAR DE SEAMĂ AL BANATULUI

 

165 de ani de la naştere

 

Dr. TIBERIU CIOBANU

 

Emanuil Ungurianu (foto stânga) s-a născut la 21 decembrie 1845 în comuna Satchinez din judeţul Timiş, într-o familie înstărită de ţărani bănăţeni, părinţi fiindu-i Jivan şi Roxa Ungurianu. El a fost încreştinat la 23 decembrie 1845 de către preotul ortodox George Popovici (care a oficiat botezul) şi de Marko Radulov (în calitate de naş), un consătean cu dare de mână. După ce a urmat şcoala primară în localitatea natală, şi-a continuat, începând din 1860, studiile gimnaziale şi liceale la Timişoara, absolvindu-le în 1868. Din 1869 s-a înscris la cursurile Facultăţii de Drept din Budapesta. Pentru a se putea întreţine, în timpul studenţiei, a lucrat ca funcţionar la un oficiu poştal din metropola maghiară.

La finalizarea (în 1872) studiilor universitare, va efectua, aşa cum prevedea legea, o perioadă de practică, la încheierea căreia va susţine examenul de avocat la Tabla regească din Budapesta. În anul 1874, el revine la Timişoara unde va funcţiona, ca avocat, până în 1910, an în care, după o carieră de peste trei decenii şi jumătate, se va retrage din avocatură (va reveni însă în Baroul timişorean, începând cu anul 1826). În perioada 1885-1896, Emanuil Ungurianu a fost director al Băncii „Timişana” din capitala Banatului. Tot aici, în perioada 1885-1897, a condus şi Alumneul Românesc, asociaţie cultural-politică românească cu profund caracter naţional (înfiinţată în anul şcolar 1866-1867), având drept scop principal finanţarea studiilor unor tineri români talentaţi, dar lipsiţi de resurse materiale.

Emanuil Ungurianu a fost sprijinitor al multor întreprinderi culturale româneşti din vremea lui şi membru fondator a numeroase societăţi culturale româneşti (ex.: membru fondator al Muzeului de Istorie şi Etnografie din Sibiu; membru fondator al ASTREI; membru fondator al „Societăţii literare Petru Maior”; membru fondator al „Asociaţiei pentru cultura poporului român” din Arad; membru fondator al „Reuniunii învăţătorilor români din Banat”, aparţinătoare Diecezei Aradului; membru fondator al „Reuniunii femeilor române” din Sibiu; membru fondator al „Reuniunii femeilor române” din Timişoara; membru fondator al „Reuniunii femeilor române” din Arad; membru fondator al „Societăţii pentru sprijinirea teatrului român din Ungaria şi Ardeal”; membru al Casinei Militare Timişoara; membru al „Societăţii Istorice şi Arheologice Timişoara”; membru al societăţii literare din Viena „România Jună”; membru al „Societăţii ziariştilor români din Ardeal şi Banat”; membru al „Societăţii de gimnastică” din Timişoara etc.). Emanuil Ungurianu a mai fost şi director al Despărţământului Timişoara al Astrei (între 1898-1906); s-a numărat printre fondatorii muzeului din Sibiu al Astrei. De asemenea, el a fondat ziarul „Dreptatea” din Timişoara, gazeta sătească „Dumineca” şi a depus eforturi pentru înfiinţarea unei Academii Comerciale la Timişoara.

Pentru a putea sprijini financiar instituţiile de cultură româneşti, a luat parte la constituirea fundaţiilor „Trandafil” şi „Antoniu Mocioni” şi a întemeiat Fundaţia „Mitra Ungurianu” (1892) şi „Emanuil Ungurianu”. În 1912 a donat întreaga sa avere (ce se ridica la aproape 500 de mii coroane de aur), prin testament, diecezei Aradului, în scopul susţinerii instituţiilor de învăţământ, culturale şi bisericeşti româneşti. Câteva zeci de ani a fost deputat în Congresul Naţional bisericesc de la Sibiu, membru în Consistoriul diecezan din Arad şi în Sinodul protopopesc din Timişoara. Printre altele el a mai fost şi membru fondator al „Societăţii pentru ajutorarea învăţăceilor şi sodalilor români la industrie şi comerţ Timişoara”; membru al Comisiei de cenzori ai filialei „Băncii Naţionale” a României din Timişoara şi preşedinte al comitetului de cenzori al Băncii „Albina” din Sibiu, filiala Timişoara; membru în comisia administrativă a Municipiului Timişoara şi a judeţului Timiş-Torontal. În semn de înaltă preţuire, Primăria Timişoarei i-a conferit titlul de cetăţean de onoare, iar Partidul Naţional Ţărănesc pe cel de membru de onoare. Ca membru al Partidului Naţional Român, Ungurianu s-a afirmat în lupta pentru emanciparea naţională a neamului său din Monarhia Austro-Ungară şi în lupta pentru realizarea statului naţional unitar român.

După Marea Unire a întemeiat, în Banat, aproximativ 100 de filiale ale Casei de Educaţie Naţională, contribuind, astfel, la propăşirea culturală a acestei provincii. De-a lungul vieţii, Emanuil Ungurianu a publicat numeroase articole cu caracter economic, social, cultural, religios, politic şi sportiv, în presa vremii din Ardeal şi Banat („Poporul Român”, „Tribuna”, „Românul”, „Drapelul”, „Banatul”, „Luminătorul”, „Foaia Poporului Român”, „Voinţa Banatului”, „Dreptatea”, „Dumineca” etc.) şi câteva studii dedicate, în special, istoriei Timişoarei.

Având o constituţie fizică şubredă şi fiind de felul său destul de rezervat, Emanuil Ungurianu nu s-a căsătorit niciodată, el trăindu-şi viaţa cu modestie, într-o locuinţă aflată nu departe de Palatul Dicasterial, sediu şi în vremea sa a instanţelor de judecată. Emanuil Ungurianu a decedat în ziua de marţi 25 martie 1929 (la ora 15), de Buna Vestire, zi de mare sărbătoare creştin-ortodoxă (la aceeaşi dată, însă, 11 ani mai târziu, va trece la cele veşnice şi Ioachim Miloia), în locuinţa sa din cartierul timişorean Cetate. După ce trupu-i neînsufleţit  i-a fost depus, timp de trei zile, în sala festivă a Prefecturii judeţului Timiş-Torontal, el va fi înmormântat în Cimitirul Eroilor, din Timişoara, la 28 martie 1929. În prealabil, un numeros sobor, alcătuit din 24 de preoţi, în fruntea căruia s-a aflat Grigore Comşa, episcopul Aradului, a oficiat, în Piaţa Unirii din capitala Banatului, o înălţătoare slujbă religioasă. La funeralii au luat parte o seamă de personalităţi ale vremii, printre care s-au numărat Sever Bocu (în calitate de reprezentant al Guvernului), Ştefan Cicio-Pop (preşedintele Camerei Deputaţilor), Vasile Goldiş, Gheorghe Domăşneanu (primarul Timişoarei), Victor Vâlcovici (rector al Politehnicii timişorene şi ministru) ş.a.

La propunerea lui Alexandru Marta (prim-preşedinte la acea vreme al Curţii de Apel Timişoara) s-a constituit, la 12 noiembrie 1929, un „comitet de iniţiativă şi patronaj pentru ridicarea unui monument în Timişoara, marelui român Emanuil Ungurianu”. Printre membrii acestui comitet s-au aflat primarul Timişoarei, Gheorghe Domăşneanu, în calitate de preşedinte; protopopul Timişoarei, dr. Patrichie Ţiucra, dr. Mihail Gropşianu şi generalul Boboc, vicepreşedinţi; Gheorghe Postelnicu, secretar; prof. Gheorghe Drăghicescu, casier, iar ca membri: Victor Vâlcovici, Aurel Cosma, Alexandru Marta, Emil Grădinariu, Ioan Doboşan, Victor Vlad, Iuliu Ionescu, Ioachim Miloia ş.a. De asemenea, pentru operativitate s-a înfiinţat o comisie tehnică restrânsă, alcătuită din ing. Victor Vlad şi dr.Ioachim Miloia (la acea vreme director al Muzeului Banatului). Sculptorul angajat să execute în bronz bustul lui Emanuil Ungurianu a fost Gheorghe Groza. Reuşindu-se, datorită bunăvoinţei unor instituţii şi persoane fizice din Banat, să se strângă suma necesară punerii în practică a nobilei iniţiative (pentru care s-au cheltuit în total 236.621 lei, în suma aceasta fiind incluse şi costurile editării unui număr special din „Analele Banatului”, dedicat, în exclusivitate lui Emanuil Ungurianu), s-a trecut la fapte, astfel că, la 1 iunie 1931, lucrările la monumentul dedicat lui Emanuil Ungurianu (primul monument românesc al Timişoarei) au fost definitivate, iar pe data de 28 iunie, în acelaşi an, a avut loc dezvelirea sa oficială. El poate fi admirat şi astăzi nu departe de Castelul Huniade (Muzeul Banatului) în faţa unităţii şcolare timişorene ce poartă numele marelui patriot român bănăţean.

 

Opera (selectiv):

Ř  Sfaturi bune, Biblioteca „Astra”, Sibiu, 1904;

Ř  Din scrierile mele. Idei şi păreri, Tipografia „Concordia”, Arad, 1913;

Ř  Originea şi trecutul oraşului Timişoara, Institutul de arte grafice „Cartea Românească”, Timişoara, 1925 (35 pagini+16 imagini reprezentative ale oraşului);

Ř  Istoria activităţii politice a poporului român din Ungaria şi Ardeal, Tipografia „Banatul”, Timişoara, 1925.

Referinţe:

Ř  Ioan Imbroane, Emanuil Ungurianu şi organizarea parohiei ortodoxe române Timişoara - Principele Carol, în „Analele Banatului”, IV, Timişoara, aprilie-decembrie 1931;

Ř  Gheorghe Postelnicu, Emanuil Ungurianu şi biserica, în „Analele Banatului”, IV, Timişoara, aprilie-decembrie 1931;

Ř  P. Roşu, Activitatea politică a lui Emanuil Ungurianu, în „Analele Banatului”, IV, Timişoara, aprilie-decembrie 1931;

Ř  Ioachim Miloia, Activitatea lui Emanuil Ungurianu pe teren economic,  în „Analele Banatului”, IV, Timişoara, aprilie-decembrie 1931;

Ř  Ludovic Ciobanu, Emanuil Ungurianu. Omul şcoalei şi pedagogul social, „Tipografia Românească”, Timişoara, 1932;

Ř  Aurel Cosma, Emanuil Ungurianu, evocări în lumina documentelor şi amintirilor , în  „Mitropolia Banatului”, nr. 10-12, Timişoara, 1970; 

Ř  Valeriu Branişte, Amintiri din închisoare, Editura Minerva, Bucureşti, 1972;

Ř  Stelian Mândruţ, Emanuil Ungurianu. Un manuscris inedit din 1872, în „Analele Banatului”, II, serie nouă, Timişoara, 1993;

Ř  Ioan Munteanu, Mişcarea naţională din Banat (1881-1918), Editura Atib, Timişoara, 1994;

Ř  Vasile Râmneanţu, Emanuil Ungurianu(1845-1929), Editura Mirton, Timişoara, 1996;

Ř  Tiberiu Ciobanu, Primele monografii din perioada interbelică, în Monografism bănăţean. (Istoria medievală a Banatului reflectată în monografii alcătuite în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea), Editura Eurostampa, Timişoara, 2008, p. 42-48;

Ř  Idem, Comemorări 80. Emanuil Ungurianu(1845-1929), în „Columna 2000”, Anul X, nr. 37-38, Timişoara, 2009;

Ř  Idem, Emanuil Ungurianu(1845-1929). Cuprinderi biobibliografice, în „Coloana infinitului”, Anul XII, nr. 68, Timişoara, 2009;

Ř  Idem, Istoria Timişoarei reflectată în scrierile lui Emanuil Ungurianu, în „Coloana infinitului”, anul XII, nr. 68, Timişoara, 2009;

Ř  Aurel Turcuş, Emanuil Ungurianu preţuit de Ioachim Miloia, în „Coloana Infinitului”, anul XII, nr. 68, Timişoara, 2009;

Ř  Prot. dr. Ioan Bude, Emanuil Ungurianu. Prinos de cinstire şi neuitare, Editura Învierea, Timişoara, 2009.

 

ISTORIA MEDIEVALĂ A BANATULUI REFLECTATĂ ÎN OPERA LUI

EMANUIL UNGURIANU

 

            Contribuţia cea mai importantă a lui Emanuil Ungurianu[1] la cunoaşterea istoriei Banatului este lucrarea referitoare la istoria Timişoarei[2]. El menţionează lucrările pe care le-a consultat. Le reproducem aşa cum le-a consemnat autorul: 1. Enciclopedia română de dr. Cornel Diaconovici; 2. Istoria românilor de Xenopol; 3. Istoria românilor sub Mihai Viteazu de Nicolae Bălcescu; 4. Scrierile lui Dimitre Onciu; 5. Monografia oraşului Timişoara (în limba maghiară)[3] de dr. Ştefan Berkeszi; 6. Istoria Banatului (în limba germană) de Griselini; 7. Istoria Banatului (în limba germană) de Leonard Böhm; 8. Monografia oraşului Timişoara (în limba germană) de I. Preyer; 9. Istoria comitatului Timişului şi a oraşului Timişoara, scrisă de mai mulţi istorici la comanda guvernului unguresc (în limba maghiară); 10. Anton Bodor: Timişoara şi Ungaria de Sud ( în limba maghiară); 11. Szentkláray: Una sută de ani din istoria Ungariei de Sud (în limba maghiară). Am notat aceste titluri de lucrări şi pentru a releva care era orizontul documentar şi bibliografic al unui intelectual timişorean, prin deceniul III al secolului XX, referitor la istoria Banatului în general, şi la cea a Timişoarei, în special.

            Potrivit informaţiilor din izvoarele istorice menţionate, Ungurianu se referă la populaţiile migratoare care au trecut prin Banat, apoi la venirea ungurilor în Panonia şi la contactul acestora cu ducatul lui Glad. El precizează că „la anul 896, când au venit ungurii de către râul Don peste Galiţia, poporul român locuia în întreg Banatul sub ducele lui Glad, cu reşedinţa în Zambara[4]; la venirea ungurilor, Glad face pact cu beliducii unguri Kund (sic) şi Kadosa[5], trimişi de Arpad, ducele ungurilor, ca să cucerească Banatul; în sensul acestui pact, Glad recunoaşte suveranitatea voievodului ungurilor, rămase cu poporul român în posesia Banatului şi această stare durează peste una sută de ani, până când un descendent a lui Glad cu numele Aiton[6], cam pe la 1010[7], voind a se scutura de suveranitatea regelui Ungariei şi a se pune sub scutul împăratului bizantin, a fost bătut de Cianad, un beliduce al lui Ştefan primul rege al Ungariei; iar Bănatul a fost alăturat la Ungaria; poporul român a rămas mai departe în Bănat cu organizaţia sa în mici districte după vechiul lor drept – cu jus consuetudinarium valachium – cu care districte s-au născut aşa-numite chinezate româneşti”[8].

            Autorul continuă, combătând tezele tendenţioase ale istoriografiei străine care susţineau că, la venirea ungurilor, Banatul n-a fost locuit de români:„Deci nu e adevărat şi e lipsită de orice bază reală afirmarea unor istorici germani şi unguri din timpuri mai noi – scrie Ungurianu – cum că poporul român din Ardeal, Bănat şi fosta Ungarie s-ar fi strecurat în secolul al XIII-lea şi al XIV-lea ca păstori de vite din Balcani şi că n-ar fi popor indigen din Dacia Traiană”[9]. El aduce drept argument faptul că Priscus Panites, ambasador al Constantinopolului, în anul 448, la curtea lui Atila, „aşezată între Seghedin şi Kunfegyhaza, a auzit vorbindu-se limba ausonică ce era atunci limba română”[10]; apoi „cronicele vechi ungureşti adeveresc că, în timpul când au venit ungurii în Ungaria, Dacia Traiană era locuită de popor românesc”[11]. Acelaşi lucru – continuă Ungurianu – îl dovedeşte şi scrisoarea papei Grigore al IX-lea (1227-1241), adresată, în anul 1234, regelui Ungariei, Bela al IV-lea (1235-1270). În această scrisoare suveranul pontif îi atrage atenţia regelui maghiar asupra schismaticilor (care erau români) „din părţile Vadurilor Dunării”. Documentul „adevereşte – scrie Ungurianu – că poporul român din Dacia Traiană avea organizate, în acel timp, şi episcopii ortodoxe române, pe care scrisoarea le numeşte schismatice şi cerea de la regele Bela al IV-lea distrugerea lor, pentru ca să nu stea în calea răspândirii catolicismului”[12]. De fapt, documentul în cauză, îndelung comentat de istoricii români, se referă la „valahii” din „episcopatul cumanilor”, adică dintr-o regiune vastă, greu de definit astăzi, dar situată probabil cu prioritate nu în zona vadurilor Dunării, ci în regiunea extracarpatică, de la râul Olt, trecând prin partea de curbură, până spre viitoarea Bucovină.   

            Se pare că Ungurianu este cel dintâi intelectual român care atrage atenţia asupra primei atestări documentare a Timişoarei. „De la încorporarea Banatului la Ungaria, cam pe la 1010[13], până la anul 1203, istoria şi cronicile ungureşti nu vorbesc nimic despre Banat, nici despre oraşul Zambara[14]. În anul 1203, Emeric (Imre), regele Ungariei (1096-1204), a donat unei mănăstiri catolice din apropierea Timişoarei o moşie (cam pe unde se găseşte astăzi localitatea Becicherecul Mic). În actul de donaţie, pentru a fi fixat mai bine locul moşiei în cauză, se precizează: „obvine prima dată Castrum Temesiensis – Temesvár, Fastung Temesvar, cetatea Timişului – fuctuor aratra a castro temesiense”[15]. Apoi Ungurianu adaugă că după 10 ani iarăşi apare pomenită localitatea aceasta. Anume, în 1213, regele Ungariei, Andrei al II-lea (1205-1235) a donat o moşie – situată cam unde există azi Ciacova – unei familii de unguri (cu numele Csáki). Şi de data aceasta, ni se spune, pentru a fixa mai clar locul moşiei, „în acest document obvine numele Temesvár”[16]. În fine, Ungurianu menţionează că „se mai aminteşte numele Temesvár la anul 1278”[17], când în această localitate a stat câteva zile regele Ladislau al IV-lea (1272-1290).

            O primă dezvoltare notorie a cunoscut Timişoara în timpul regelui Carol Robert de Anjou (1308-1342), care, pentru o vreme, şi-a mutat reşedinţa aici. După prezentarea acestei situaţii, Ungurianu face o succintă trecere în revistă a faptelor de vitejie ale lui Iancu de Hunedoara şi ale lui Pavel Chinezul. În privinţa acestuia din urmă, Ungurianu precizează că Matia Corvin (1458-1490) a numit „la anul 1475, comite la întregului Banat şi prefect al oraşului Timişoara pe un boier român cu numele Paulus de Kenyes; scrierile româneşti în numesc Paul Kinezu, ungurii Kinézsi, Pál Paulus de Kenyes, corect româneşte tradus Paul Chinezeanu; în districtul Timişului, plasa Vinga este un sat numit Satchinez, acest sat obvine pe o cartă geografică din anul 1460 cu numele de Kenéz, verosimil că predicatul (sic) şi numele Paul Chinezu derivă de la acest sat”[18]. Alte aspecte ale Evului Mediu al Timişoarei nu se găsesc în modesta lucrare a lui Emanuil Ungurianu.

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

Note:

 

[1] S-a născut în 23 decembrie/1 ianuarie 1846, în Satchinez, judeţul Timiş. A absolvit cursurile liceale la Timişoara, în anul 1868 şi cele superioare – dreptul – la Budapesta, în 1872. Cu începere din anul 1874, a practicat avocatura în Timişoara; în perioada 1885-1896 a fost director al Băncii „Timişana” din Timişoara. Tot în metropola Banatului, în perioada 1885-1897, a condus Alumneul Românesc. A fost membru fondator al unor societăţi culturale româneşti, director al Despărţământului Timişoara al Astrei, unul din fondatorii muzeului din Sibiu al acestei instituţii, precum şi al ziarului „Dreptatea” din Timişoara. A depus mari eforturi pentru înfiinţarea unei Academii Comerciale la Timişoara. După înfăptuirea Marii Uniri, a întemeiat în Banat aproximativ 100 de filiale ale Casei de Educaţie Naţională, contribuind astfel la propăşirea culturală a acestei provincii. Pentru a putea sprijini financiar instituţiile de cultură româneşti, a întemeiat Fundaţia „Emanuil Ungurianu” care avea un fond de 500.000 de coroane de aur. Ca membru al Partidului Naţional Român, Ungurianu s-a afirmat în lupta pentru emanciparea naţională a neamului său din Monarhia Austro-Ungară şi în lupta pentru realizarea statului unitar naţional român. A decedat în 28 martie 1929. În afară de numeroasele articole apărute în presa vremii sale, a publicat, în volum, lucrările Sfaturi bune, Biblioteca „Astra”, Sibiu, 1904; Istoria activităţii politice a poporului român din Ungaria şi Ardeal, Timişoara, 1925; Istoria Timişoarei, Timişoara, 1925.

[2] Emanuil Ungurianu, Originea şi trecutul oraşului Timişoara, Institutul de arte grafice „Cartea Românească”, Timişoara, 1925.

[3] Precizarea – în paranteză – a limbii în care au fost scrise lucrările ne aparţine (n.n.T.C.).

[4] Aşezare încă neidentificată, cu certitudine; o seamă de istorici susţin că aceasta a existat pe vatra Timişoarei. În nici un caz Zambara nu a fost reşedinţa ducatului lui Glad, cum scrie Ungurianu. Ioan-Aurel Pop afirmă „Nu credem să fi existat neaparat o singură cetate de reşedinţa ducelui, dar dacă totuşi a existat o asemenea fortificaţie principală, considerăm că ea se află în sudul sau sud-estul zonei (Keve, Urscia) unde pare să fi fost nucleul de rezistenţă al ducatului” (Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 156).

[5] Cadusa, care împreună cu fratele său Zuardu şi cu Boyta erau capii armatei ducelui ungar Arpad.

[6] Ahtum, Ohtum.

[7] Ioan-Aurel Pop, în op.cit., p. 168, consideră că înfrângerea lui Ahtum a fost „probabil în 1028”.

[8] Emanuil Ungurianu, op.cit., p.5-6.

[9] Ibidem, p.5.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem; e vorba de Gesta Hunagrorum a lui Anonymus şi de Legenda Sancti Gerardi.

[12] Ibidem.

[13] El consideră că în acest an a fost învins Ahtum de armata ducelui Arpad (fapt întâmplat cam pe la 1028). Dar, în acea perioadă, nu a avut loc „încorporarea Banatului la Ungaria”, acest proces istoric, desfăşurându-se mai târziu, într-un răstimp îndelungat.

[14] Emanuil Ungurianu, op.cit., p. 7. În privinţa identificării Timişoarei cu aşezarea Zambara (sau Zurobara), în lucrarea Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, Timişoara, 1969, p. 33, se arată: „Până în prezent nu au fost semnalate urme de edificii, inscripţii sau monumente romane pa baza cărora să se poată localiza în mod neîndoielnic antica Zurobara, localitate care apare pe harta geograficului Claudius Ptolomaios din Alexandria (cca 150 e.n.) şi presupusă a fi vorba de Timişoara de astăzi”.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 11.

[18] Ibidem. În lucrarea lui Ioan Haţegan, Originea lui Pavel Chinezu. O problemă controversată a istoriografiei sud-estului european, publicată în „Studii de istorie a Banatului”, XII, Timişoara, 1986, se arată că, în privinţa locului unde s-a născut acesta, au rămas încă în discuţie trei sate bănăţene: Kenez (Satchinez de azi, judeţul Timiş), Kenez de lângă Hodoş-Lugoj şi Kenez de lângă Igriş-Nădlac. „Care anume dintre aceste localităţi a fost locul natal al lui Pavel Chinezu – scrie Ioan Haţegan – este greu de spus în stadiul actual de cercetare” (p.51).

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com