HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR -

ION VODĂ CEL VITEAZ

 

ACŢIUNILE DESFĂŞURATE DE ION VODĂ ÎN  VEDEREA DOBÂNDIRII TRONULUI PĂRINTESC

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

 Din 1570, Ion Vodă va începe o susţinută campanie pe lângă Sublima Poartă, în scopul obţinerii domniei Moldovei, folosindu-se, aşa cum aflăm tot de la Azarie, de „orice fel de meşteşuguri, chiar cu mită, dând făgăduieli şi vorbe, ca să primească puterea şi prin viclenia sa a înşelat pe dregătorii împăratului” (sultanului – n.n. T.C.) care „din iubire de aur au mijlocit domnia de la împărat pentru Ioan, legându-l înainte de aceasta cu jurăminte şi i s-a încredinţat stăpânirea cu trepte înalte”[1].

Strănepotul marelui Ştefan va ajunge în fruntea „Moldaviei” şi datorită unor conjuncturi politice favorabile. Astfel, un important segment al boierimii moldovene, ce nu era de acord cu poziţia filo-polonă a domnitorului de atunci, Bogdan Lăpuşneanu (9 martie 1568 – înainte de 15 februarie 1572)[2], va interveni pe lângă sultanul Selim al II-lea (30 septembrie 1566 – 15 decembrie 1574)[3] ca să-l înlăture de la domnie, iar acesta „înţelegându de Bogdan vodă că s-au împrietenit cu leşii şi va să-şi mărite surorile dupre leşi şi el încă va să ia fată de leah, socoti să nu să cumva lepede dispre dânsul şi să se lipească spre aceia parte şi să închine ţara, mai apoi să nu aibă mai multă gâlceavă cu leşii. Ci mai cu deadinsul socoti să mazilească pe Bogdan vodă şi au trimis de au scos pre Ioan vodă de la Rodos şi i-au dat domniia la Moldova”[4]. Nemulţumit, deci, de perspectiva încheierii unei alianţe moldo-polone, pecetluite cum am văzut printr-o serie de căsătorii[5], padişahul va decide, prin urmare, îndepărtarea, la începutul anului 1572, de la cârma statului medieval românesc de la est de arcul carpatic a lui Bogdan Lăpuşneanu, numind, totodată, în locul său pe vărul acestuia[6].

Despre acţiunile întreprinse de Ion Vodă, pentru dobândirea coroanei strămoşeşti, sau despre cei care l-au ajutat, în acest sens, nu avem informaţii prea exacte[7]. Se crede însă, potrivit unor izvoare, că la finele anului 1570 a oferit marelui vizir Mehmed paşa Sököllu nu mai puţin de 200.000 de galbeni, iar întâiului sfetnic al acestuia 20.000. Deşi poate cifrele sunt exagerate, cu siguranţă el a cheltuit sume considerabile, împărţind, după cum se obişnuia de mult la Înalta Poartă în astfel de ocazii, bogate peşcheşuri marilor dregători otomani pentru a le intra în graţii şi a obţine sprijinul lor în vederea dobândirii domniei[8].

La baza investirii lui Ion Vodă ca domn au stat deci atât consi-derentele de ordin politic, cât şi „stimulentele” de natură materială. Acestora li s-a adăugat, se pare, şi presupusa lui convertire la islamism. Un astfel de gest ar fi atras, desigur, după sine, o creştere semnificativă a şanselor sale, căci îmbrăţişarea de către un principe „ghiaur” a învăţăturilor Profetului era foarte apreciată printre căpeteniile politico-militare şi religioase ale Imperiului Otoman, care o considerau drept o dovadă în plus de loialitate faţă de „prealuminatul” urmaş a lui Osman.

Că, pe vremea cât a rezidat în Imperiul Otoman, Ion Vodă a fost circumcis şi că s-a „turcit”, devenind mahomedan, rezultă dintr-o serie de mărturii documentare de epocă[9], grăitoare, în acest sens, rămânând scrisoarea trimisă de marele vizir Mehmed paşa Sököllu, la 28 iulie 1574, lui George Iaslowiecki, voievodul Galiţiei, în care, vorbind despre Ion Vodă, înaltul demnitar otoman îi declara dregă-torului polon că: „... precum voi îl credeţi a fi creştin tot aşa noi îl credem a fi mahomedan”[10]. Pe aceeaşi linie se înscrie şi declaraţia  fostului domn Bogdan Lăpuşneanu făcută cu ocazia negocierilor purtate de el cu Habsburgii (pe când se găsea în refugiu pe teritoriul Ungariei Superioare), pentru obţinerea de sprijin din partea acestora în vederea revenirii la domnia Moldovei. Conform spuselor sale, consemnate în două acte oficiale, întocmite în urma discuţiilor avute cu reprezentanţii împăratului Maximilian al II-lea, Ion  Vodă, rivalul său, nu se mai închina la acea dată lui Dumnezeu ci lui Allah[11].

Această ipoteză este însă lipsită de realism, căci nici măcar sultanul nu îşi putea permite să impună în fruntea uneia dintre Ţările Române un domn ce nu era botezat în credinţa strămoşească a locui-torilor acestora sau îşi schimbase religia în mod repetat (mai întâi devenind musulman pentru a obţine tronul de la turci iar apoi reve-nind la creştinism pentru a fi acceptat de ai săi) fără să stârnească nemulţumiri profunde în rândurile boierimii, ale clerului ortodox şi ale poporului de rând din ţara pe care ar fi urmat să o guverneze.

De altfel, circumcizia era practicată atât de adepţii iudaismului şi islamismului, cât şi de cei ai creştinismului de rit ortodox de tip vechi, cum ar fi cel din Armenia. Crescut într-o familie de origine armenească, probabil Ion Vodă a fost supus la o astfel de operaţie rituală pe când era copil, de aici provenind şi legenda conform căreia el ar fi trecut la religia musulmană.

Probabil că, dorind să-şi uşureze ascensiunea la tron, abilul fecior al lui Ştefăniţă Vodă i-a „intoxicat” pe dregătorii Înaltei Porţi cu această informaţie falsă, pentru că, deşi este cunoscut faptul că nu era de felul său prea bisericos (chestiunilor de ordin religios neacordându-le o prea mare însemnătate), Ion Vodă nu avea cum să facă abstracţie de confesiunea neamului şi a ţării sale şi să nu ţină cont de una dintre instituţiile fundamentale ale statalităţii feudale româneşti şi anume Biserica ortodoxă[12].

Din acest motiv, aprigul Muşatin a căutat în mod constant să dezmintă zvonul cu privire la aşa-zisa lui trecere la mahomedanism, trimiţând la curţile monarhilor apuseni mai multe solii având această misiune. Printre acestea se numără şi cea care s-a deplasat, în vara anului 1572, în Polonia, prin intermediul căreia a negat categoric în faţa Senatului polon acuzaţia amintită, arătându-se chiar revoltat de ceea ce pe nedrept i se reproşa[13].

  

SUMMARY

 

 Starting with 1570 John Voivode launched a campaign at the Porte to be enthroned using – according to Azarie – low cunning, even bribery, to come to power.

He fulfilled his ambition due to some favorable political circumstances. An important segment of the boyars who disapproved of Bogdan Lăpuşneanu’s pro-Poland politics intervened at Sultan Selim II for his removal.

Displeased with the prospect of a Polish-Moldavian alliance, the Padishah decided to replace Bogdan Lăpuşneanu with John Voivode at the beginning of 1572.

There is no strong evidence about how the prince managed to mount the throne or about the ones who helped him but rumour has it that he paid the great vizier Mehmed pasha Sököllu no less than 200,000 ducats and 20,000 to his first counselor. Perhaps the sums may seem exaggerated but there is no doubt that he spent considerably bribing generously the dignitaries of the Porte.

Thus there were both political and ‘material stimuli’ lying at the basis of John Voivode’s enthronement. In addition to this his apparent conversion to Islamism should be weighted.

This hypothesis is however far from being real. Not even the Sultan could impose on the throne of one of the Romanian provinces a prince who had not been baptized in his ancestors’ Christian faith or changed his religion repeatedly without stirring up hatred among boyars, clergymen and the people of the country he was appointed to rule.

As a matter of fact circumcision was common not only among the Judaism or Islamism adepts but also the Orthodox Old-Rite Church adepts, like the Armenians. Probably John Voivode was circumcised when he was a child and that explains the rumour about his conversion to Islamism.

It is possible that these speculations were fed by John Voivode himself in order to pave his way to the throne.

Prince John constantly sought to deny this accusation by sending emissaries to the Western Courts on this mission.

 

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

[1] Cronicile slavo- române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1959, p. 136, 148-149.

[2] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 691, 804.

[3] Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.

[4] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a îngrijită de P.P. Panaitescu, Bucureşti, 1958, p. 195.

[5] Supărat, sultanul Selim al II-lea i-a transmis, în ianuarie 1572, regelui Poloniei, Sigismund al II-lea August, că nu va tolera eventualele neînţelegeri, ce vor decurge din decizia lui Bogdan Lăpuşneanu de a se căsători cu fiica unui nobil polon (Mihail Guboglu, Catalogul documentelor turceşti, vol. II, Bucureşti, 1965, p. 54; Mustafa Ali Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol. I [1457-1774], Bucureşti, 1976, p. 93; Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 55, 57-58).

[6] Părintele lui Ion Vodă cel Viteaz, Ştefăniţă Vodă, a fost frate vitreg (doar după tată) cu Alexandru Lăpuşneanu (domnul Moldovei între 1552-1561 şi din 1564 până în 1568 – Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 569), tatăl lui Bogdan Lăpuşneanu. Prin urmare, cei doi rivali erau veri primari, ei având ace-laşi bunic, pe Bogdan al III-lea cel Orb şi acelaşi străbunic, pe Ştefan cel Mare.

[7] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. XXIII. Ne este cunoscut, totuşi, unul dintre principalii săi sprijinitori şi anume Iosif Nassai Mendez, un evreu originar din Portugalia (ce în documentele de epocă apare sub numele de „Gian Miches” – Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 308), care se bucura, la acea vreme, de o mare trecere la Curtea sultanului (Josy Eisenberg, O istorie a evreilor, Bucureşti, 1993, p. 233).

[8] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 615; Andrei Veress, op. cit., vol. I, p. 308; Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1966,  p. 38; Grigore Ureche, op. cit.,
p. 194.

[9] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol II/1, p. 648, 652, 654; Idem, vol. XI, p. XXIII; Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 55; Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România,
vol. III, Bucureşti, 1864, p. 215; M. Ricaut, Histoire de l´etat présent de d´Empire Ottoman (Istoria stării prezente a Imperiului Otoman), Paris, 1670,
p. 195; Richard Knolles, The general Historie of the Turkes, from the first beginning of that Nation to the rising of the Othoman Familie: with all the notable expeditions of the Christian Princes against them. Together with the lives and conquests of the Othoman king´s and Emperours. Faithfullie Collected aut of the best Histories, both auntient and moderne and digested into one continu at Historie untill this present yeare 1603 (Istoria generală a turcilor, de la începutul acestui popor şi până la ridicarea familiei otomane: cu toate expediţiile mai însemnate ale principilor creştini împotriva lor. Deopotrivă cu vieţile şi cuceririle regilor şi împăraţilor otomani. Alcătuită cu exactitate din cele mai cunoscute istorii, vechi şi noi…), Londra, 1603, p. 905-906;
M. Mignot, Histoire de l´Empire Ottoman depuis son origine jusqu´ŕ la paix de Belgrade en 1740 (Istoria Imperiului otoman de la origini până la pacea de la Belgrad din 1740), vol. II, Paris, 1771, p. 211; Solomon Neugebauer, Historia regnum polonicarum concinnata et ad Sigismundum tertium Poloniae Sveciaeqve regem vsquededveta (Istoria treburilor polone, alcătuită şi redactată până la domnia lui Sigismund al III-lea, regele Poloniei şi al Suediei), Hanovra, 1618, p. 660; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 32-33.

[10] B.P. Hasdeu, în Archiva istorică a României, tom. I, partea I, Bucureşti, 1865, p. 43-46.

[11] Este vorba despre documentele datate 10 şi respectiv 22 decembrie 1572 (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 648, 652, nr. DCXXV şi
nr. DCXXVII).

[12] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 33; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 702.

[13] Despre această solie şi misiunea ei, ca de altfel şi despre nemulţumirea lui Ion Vodă faţă de învinuirea ce i se aducea, aflăm dintr-un raport întocmit, la 5 iunie 1572, de către abatele Cyrus, ambasadorul împăratului german, Maximilian al II-lea, pe lângă Senatul polon (Andrei Veress, op. cit., vol. I, p. 324-325, nr. CCCLXXXIV).

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com