Familia lui Iancu de Hunedoara

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Despre Voicu, tatăl lui Iancu de Hunedoara, se ştie că provenea dintr-o familie de cnezi români din regiunea Haţeg-Hunedoara[1] (după alte opinii, însă, aceasta şi-ar fi avut originea în Ţara Românească – fiind membră a micii boierimi de aici – de unde a fost nevoită să se refugieze în Transilvania, din cauza intensificării incursiunilor turceşti la nord de Dunăre)[2], tată fiindu-i cneazul regal Şerbu (Şerban), care se distinsese, împreună cu fiii săi, Voicu, Mogoş şi Radu, fratele său Nan şi fiul acestuia, purtând, de asemenea, numele de Radu, în luptele duse de oştile creştine, pentru apărarea hotarelor sudice şi sud-estice ale Transilvaniei şi Ungariei de atacurile turcilor otomani[3].

Faima de buni oşteni, dobândită de membrii acestei familii cneziale româneşti, a avut drept urmare remarcarea lor de către însuşi regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg (1387-1437)[4], care i-a luat în slujba sa personală[5].

Aşa se face că, evidenţiindu-se, în mod deosebit, pe câmpul de luptă (mai ales în bătăliile purtate de armata regală maghiară pe frontul dunărean împotriva turcilor, ocazie cu care s-a bucurat de aprecierea celebrului general de origine italiană Filippo Scolari, la acea vreme comandantul forţelor militare ungare ce apărau linia Dunării)[6], „oşteanul (cavalerul – n.n. T.C.) curţii regelui”[7], Voicu (devenit după moartea tatălui său, capul familiei), laolaltă cu fraţii săi, Mogoş şi Radu, vărul lor primar, numit tot Radu, precum şi cu fiul său, Iancu (viitorul Iancu de Hunedoara), vor fi răsplătiţi de suveranul de la Buda, care, printr-un act de danie, emis, la 18 octombrie 1409, de Cancelaria regală a Ungariei[8], îi va înnobila şi, totodată, înzestra cu posesiunea Hunedoara (unde exista o veche fortificaţie, probabil, aflată în ruină la acea epocă) şi satele din jurul acesteia[9].

Voicu, devenit acum „miles aulae regis”, adică „cavaler de curte regesc”[10], se va căsători, în primii ani ai secolului al XV-lea, cu Elisabeta de Marginea sau Marsina (Marzsinai), care provenea şi ea tot dintr-o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc Marginea, situat în nord-estul Banatului sau - fără a exista, însă, dovezi în acest sens - din familia cnezială românească Muşina ⁄ Musina, din Ţara Haţegului)[11], ce trecuseră la catolicism (credinţă în care Elisabeta îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu)[12]. Există, însă, izvoare de epocă care vorbesc de faptul că mama lui Iancu de Hunedoara ar fi fost de origine greacă şi chiar înrudită cu basileii Bizanţului[13]. Ca şi în cazul venirii familiei lui Voicu din Ţara Românească, şi această ipoteză nu este suficient de bine documentată ca să poată fi considerată, cu siguranţă, drept reală.

Cei doi, Voicu şi Elisabeta, au avut împreună şapte copii (despre care avem, în general, cu mici excepţii, informaţii destul de lacunare) şi anume: trei bă­ieţi (Iancu, Ivaşcu şi Voicu) şi patru fete (Marina, Clara şi două ale căror nume nu s-a păstrat peste veacuri). Tatăl lui Iancu de Hunedoara şi-a luat, după obiceiul nobilimii maghiare, numele de Hunyadi, adică „de Hunedoara”, atunci când a fost înnobilat şi a primit, împreună cu ai săi, de la regele Sigismund de Luxemburg, domeniul omonim, drept răsplată pentru faptele sale de arme săvârşite în luptele cu turcii. El se va stinge din viaţă, cândva între anii 1414-1419, şef al familiei „rămânând fratele său Radu, care este amintit în documente, la 1419, sub numele maghiarizat de Ladislau, ceea ce ar putea însemna un pas (înainte - n.n.T.C.) în procesul de asimilare a familiei (Huniade - n.n.T.C.) cu nobilimea maghiară şi catolică”[14]. Nu se ştie cu exactitate când a murit mama lui Iancu de Hunedoara şi unde i se odihnesc rămăşiţele pă­mânteşti. Se cunoaşte, însă, o legendă potrivit căreia ar fi fost înmormântată într-o biserică din Baia lui Crai (sat situat lângă lacul Cinciş), construită din porun­ca eroului de la Belgrad (actualmente aflată sub apele lacului de acumulare de aici).

După naşterea lui Iancu de Hunedoara, petrecută prin anul 1407, a urmat cea a lui Ivaşcu, venit pe lume după 1409 [15]. Acesta, cunoscut în documentele oficiale sub numele de Iohannes Junior (adică „Ioan cel Tânăr”), pentru a se face distincţie între el şi fratele lui mai mare, care, în mediile oficiale, era numit tot Iohannes[16] (faptul că onomasticile lor de botez, Iancu şi Ivaşcu, nu aveau echivalent în limba latină, dar erau ambele derivate din Ioan, a creat această situaţie), s-a aflat în permanenţă în preajma acestuia, luptând cot la cot cu el, atât în Boemia, împotriva husiţilor (între 1436-1438) cât şi la Dunăre, contra turcilor (ei au deţinut împreună, din 1438, funcţia de ban al Severinului)[17], până în 1441, când a fost ucis într-o luptă derulată lângă Belgrad[18]. Osemintele sale au fost înhumate, în cele din urmă, în Catedrala Romano-Catolică „Sf. Mihail” din Alba Iulia, alături de cele ale fratele său. Celălalt frate mai mic a lui Iancu de Hunedoara, care a purtat numele tatălui lor, adică pe cel de Voicu, a murit de tânăr, după 1419[19], despre el nemaiexistând alte informaţii.

Referitor la surorile lui Iancu, se ştie că una dintre cele două, ale căror nume nu ne este cunoscut, s-a măritat cu aristocratul ungur Ioan Székely (care va ajunge la apogeul carierei sale ban al Sloveniei, murind în bătălia de la Kossovopolje din 1448)[20], iar cealaltă, conform unor izvoare destul de nesigure, s-ar fi căsătorit cu domnitorul Moldovei, Petru al III-lea (ce a domnit, cu întreruperi, între 1447-1448)[21]. Despre cea botezată Clara se cunoaşte  faptul că l-a luat de bărbat pe nobilul maghiar Pancraţiu de Dindeleag[22], iar cea care purta numele de Marina a ajuns soţia unui mare boier din Ţara Românească (informaţie şi mai puţin verificată), numit „Manzilla” (probabil Mânzilă) din Argeş, rudă cu Basarabii[23]. Cei doi au conceput împreună doi băieţi numiţi Stanciu şi Stoian. Primul, se pare că a fost ucis din porunca lui Vlad Dracul sau a fiului acestuia, Vlad Ţepeş, în timp ce al doilea (pomenit în documentele vremii cu numele de Stefanus Olahus), s-a refugiat în Transilvania (unde va ajunge ofiţer în armata lui Matia Corvinul şi judecător regal, la Orăştie). Aici s-a căsătorit cu Barbara Hunzar (Hussar), de origine maghiară cu care a avut patru copii: Nicolae, Matei, Ursula şi Ileana[24]. Dintre aceştia, cel mai cunoscut este întâiul născut. Intrat în istorie sub numele de Nicolaus Olahus (adică „Nicolae Românul”), acesta a trăit între 1493-1568 şi a fost, practic, primul umanist de origine română. El a ajuns, în 1553, arhiepiscop de Strigonium şi primat al Ungariei habsburgice şi chiar regent al acesteia[25]. Al doilea fiu al nepotului de soră a lui Iancu de Hunedoara, Matei, a fost judele Orăştiei, el murind în anul 1536. Referitor la Ursula şi Ileana nu avem însă nicio informaţie[26].

Despre soţia ultimului mare cruciat european”[27] ştim că a chemat-o Eli­sabeta (Erzsébet) Szilágyi, că făcea parte dintr-o familie de nobili maghiari din Slavonia (sau din comitatul Solnocului Mijlociu) şi că s-a născut după 1409-1410. Tatăl ei se numea Ladislau Szilágyi de Horogszeg şi era căpitan al cetăţii de la Bradics, fiind un om destul de învăţat, care sprijinise cu armele urcarea lui Sigismund de Luxemburg pe tronul Ungariei[28]. Căsătoria celor doi a avut loc prin 1428-1430, din aceasta rezultând doi fii: Ladislau (născut în 1431) şi Matia (venit pe lume la 24 februarie 1443)[29]. Prea multe informaţii despre consoarta lui Iancu nu deţinem, se ştie, însă, printre altele, că după moartea ilustrului său soţ, aceasta a continuat împreună cu fiul ei Matia să supravegheze lucrările de construcţie ale castelului de la Hunedoara, începute de eroul de la Belgrad. De asemenea, se mai cunoaşte faptul că văduva acestuia şi-a petrecut mult timp la Timişoara, în castelul ridicat aici de soţul ei. (Pentru informaţii suplimentare despre Elisabeta de Hunedoara, vezi şi secvenţa referitoare la Matia Corvinul din acest capitol).

 

Fratele său, Mihail Szilágyi de Horogszeg (născut prin 1400), a fost unul dintre colabo­ratorii apropiaţi a lui Iancu de Hunedoara, participând la marile campanii anti­otomane iniţiate de acesta. După moartea regelui Ladislau al V-lea Postumul (petrecută în 23 noiembrie 1457), el a fost ales regent al Ungariei (în 1458), ajutându-l pe nepotul său de soră, fiul lui Iancu de Hunedoara, Matia, să ajungă rege[30]. Recunoscător, acesta l-a acoperit cu onoruri, printre altele numindu-l comite perpetuu de Bistriţa[31]. Tot Mihail Szilágyi a fost cel care a mutat rămăşiţele pământeşti ale lui Ioan cel Tânăr, de la Belgrad în Catedrala „Sf. Mihail” din Alba Iulia, înmormântându-le lângă cele ale fratelui său, Iancu de Hunedoara[32]. Aliat cu Vlad Ţepeş împotriva turcilor, Mihail Szilágyi va fi capturat de aceştia, în noiembrie 1460, pe când străbătea Bulgaria, fiind ucis, la Istanbul, în 1461, din porunca sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul (care îl ura de moarte datorită rezistenţei opuse de el la asediul Belgradului, din 1456, şi pentru legăturile sale de rudenie şi de arme cu Iancu de Hunedoara), în chinuri groaznice, prin tăierea în două cu fierăstrăul[33]. Să nu uităm că după Kossovopolje (când, pentru a salva grosul trupelor cruciate şi pe cumnatul său din încercuire, i-a păcălit pe turci simulând o falsă ieşire, în forţă, din tabără, atrăgând asupra sa atenţia acestora), luat prizonier, el a fost iertat de la pedeapsa cu moartea şi eliberat din porunca sultanului[34] Murad al II-lea, tatăl celui care, după 13 ani, va dispune să fie executat într-un mod atât de cumplit.

Despre fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara, Ladislau (cu siguranţă numit printre ai săi Radu), se ştie că s-a născut în anul 1431[35] şi că încă din copilărie şi-a însoţit tatăl în numeroasele campanii întreprinse de acesta împotriva turcilor. Se pare că după înfrângerea de la Kossovopolje, din 1448, el a fost lăsat, o vreme, ca ostatec la Curtea despotului sârb, Gheorghe Brancovici (în schimbul eliberării lui Iancu de Hundeoara şi ca zălog că acesta nu se va răzbuna pentru afrontul ce i l-a adus suveranul Serbiei, ţinându-l captiv la Smederevo)[36], până în 1450, când speriat de atacurile devastatoare executate de Iancu în ţinuturile sârbeşti învecinate cu Ungaria şi de spectrul confiscării moşiilor deţinute de el pe teritoriul acesteia, Brancovici îl va elibera[37].

În 1452, Ladislau va face parte din delegaţia trimisă, de părintele său, la Viena, pentru a-i cere împăratului romano-german, Frederic al III-lea de Habs­burg, să-i permită regelui Ladislau al V-lea Postumul să vină în Ungaria şi să urce, efectiv, pe tronul acesteia. Susţinut de tatăl lui, Ladislau, va ajunge, în anul 1453, ban al Croaţiei şi Dalamaţiei, însă, în 1455, va renunţa la toate titlurile şi funcţiile sale datorită acuzaţiilor primite din partea adversarilor politici ai Huniazilor, în frunte cu Ulrich de Cilli.

După moartea părintelui său, conflictul cu marii baroni ai Regatului un­gar va continua, acesta culminând cu uciderea, în 9 noiembrie 1456, de către Ladislau a ducelui Ulrich de Cilli. Deşi, iniţial, a fost iertat de rege (căci, se pare că, fusese în legitimă apărare), Ladislau va fi, în cele din urmă, arestat sub acuzaţia de complot împotriva acestuia (tânărul monarh fiind influenţat de rivalii seniorilor de Hunedoara) şi executat, prin decapitare (s-a folosit, pentru a-i spori chinul, o sabie tocită), la Cluj, în 16 martie 1457. Rămăşiţele sale pământeşti au fost înhumate în Catedrala „Sf. Mihail” din Alba Iulia, alături de cele ale tatălui şi unchiului său[38].

Cel de-al doilea fiu al lui Iancu de Hunedoara, Matia, s-a născut în 24 februarie 1443, la Cluj, în Casa Mech (devenită ulterior Casa Matia), un han aflat în proprietatea unui anume Iacob Mehffi (de aici şi numele clădirii)[39] sau, după alte opinii, aparţinând patricianului sas, Ştefan Kolb[40]. După moartea lui „salvator Christianitatis” oligarhia nobiliară maghiară a preluat din nou puterea, regele Ladislau al V-lea Postumul fiind o simplă marionetă a vârfurilor aristocraţiei ungare. În aceste condiţii, aşa cum am văzut mai sus, tânărul suveran a acceptat ca fratele mai mare al lui Matia să fie executat, iar pe acesta din urmă l-a întemniţat, din îndemnul „sfetnicilor” săi.

Curând, însă, va izbucni războiul civil[41], căci marii magnaţi ai Ungariei nu s-au putut înţelege care dintre ei să fie la cârma acesteia. Folosindu-se de situaţia politică internă nou creată, Matia reuşeşte, cu sprijinul unchiului său matern, Mi­hail Szilágyi, să scape din temniţă şi să se refugieze, împreună cu regele Ladis­lau Postumul, în Boemia. Între timp, mama sa, Elisabeta de Hunedoara, a organizat oştile fidele soţului său şi a reuşit să pună capăt conflictului, învingând armatele nobilimii conduse de puternicele familii Garai, Ujlaki şi Cilli, rivalele de moarte ale familiei sale. Acum, regele Ladislau Postumul, împreună cu mulţi dintre cei care îl determinaseră să poruncească suprimarea fiului său cel mare vor fi omorâţi[42] din porunca aprigei văduve a „Cavalerului Alb”.

Cu ajutorul nobilimii mici şi mijlocii şi al trupelor de mercenari, conduse de Mihail Szilágyi, Matia va fi ales, la 24 ianuarie 1458, în cadrul Dietei reunite la Buda[43], ca rege al Ungariei, urmând să fie răscumpărat şi adus de la Praga (căci fusese luat ostatec de împăratul Frederic al III-lea de Habsburg, care do­rea şi el „Coroana Sfântului Ştefan”). Cu o domnie, ce a durat 32 de ani, şi cu re­­marcabilele calităţi moştenite de la tatăl său, Matia Corvinul (care era foarte cult, el fiind şi poliglot, căci vorbea mai multe limbi cum ar fi: maghiara, cu si­gu­ranţă şi româna, italiana, croata, latina, germana, ceha, slovaca precum şi alte limbi slave) a reuşit să se impună în istoria Ungariei, domnia sa fiind considerată drept una dintre cele mai glorioase capitole ale acesteia, marcată prin campaniile militare victorioase duse de temuta sa Fekete sereg (adică „Armată Neagră”)[44], dar şi prin realizările lui în plan economic, social şi cultural (Matia Corvinul fiind un mare iubitor şi promotor al Renaşterii)[45]. Practic fiul lui Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari regi ai statului maghiar (dacă nu chiar cel mai mare) în vremea sa acesta cunoscând maxima sa expansiune teritorială[46]. El va muri, după 6 aprilie 1490, la Viena (pe când de abia împlinise 47 de ani), probabil otrăvit cu plumb (care i-a declanşat o boală numită saturnism, ce producea o moarte lentă) de medicul soţiei sale (care îl trata de reumatism), regina Beatrice (înţeleasă, se pare, cu marii nobili, ce nu se resemnaseră cu gândul de a fi conduşi de urmaşul „valahului”)[47], fiind înmormântat la Székesfehérvár.

Matia Corvinul a fost căsătorit de două ori, prima sa soţie fiind Ecaterina de Podjébrad, fiica regelui Boemiei, George de Podjébrad (1458-1471)[48], cu care s-a însurat în 1461, iar cea de-a doua a fost Beatrice de Aragon, fiica regelui Neapolelui, Ferdinand I de Aragon (1458-1494)[49], pe care a luat-o de nevastă în anul 1476, făcându-şi-o, totodată, coregentă[50]. Cu niciuna nu a avut, însă, copii. În schimb, dintr-o legătură extraconjugală pe care a întreţinut-o cu o anume Barbara din Silezia (după decesul primei sale soţii, petrecut în 1464, pe când aceasta dădea naştere unui copil, care, însă, nu a supravieţuit), i s-a născut, la Buda, în 2 aprilie 1473, un fiu nelegitim (pe care, însă, l-a recunoscut, atunci când a conştientizat că cea de-a doua lui consoartă nu-i va putea dărui un urmaş, desemnându-l chiar moştenitor al tronului), ce a fost botezat, după celebrul său bunic patern, cu numele de Ioan (în documentele oficiale i s-a spus „Iohannes Corvinus de Hunyadi”, adică „Ioan Corvin de Hunedoara”)[51].

Foarte ataşat de fiul său, regele Matia Corvinul i-a acordat acestuia titlul de conte de Hunedoara şi prinţ de Liptau, în actul de confirmare numindu-l „mult prea slăvitul Ioan, prinţ de Liptau şi conte de Hunedoara, unicul nostru născut”[52]. De asemenea, cu aprobarea papei de la Roma, l-a numit administrator al episcopiei de la Györ, dăruindu-i, totodată, şi veniturile acesteia. Moştenind de la bunica sa paternă, Elisabeta, întinsele ei domenii (inclusiv castelul de la Hunedoara), nepotul eroului de la Belgrad va deveni unul dintre cei mai bogaţi nobili din Regatul ungar. În continuare, Matia a obţinut pentru el câteva ducate în Silezia (Raciborzi, Troppau, Beuthen, precum şi dreptul de moştenire asupra Saganului)[53].

Dornic să sublinieze faptul că înţelegerea, din 1462, prin care accepta ca în cazul în care ar fi murit fără a avea un moştenitor legal, „Coroana Sfântului Ştefan” să revină urmaşilor împăratului Frederich al III-lea de Habsburg, nu mai era valabilă, Matia Corvinul atacă şi ocupă Viena, în această campanie militară fiind însoţit de fiul său Ioan Corvin[54].

Pentru a pune capăt opoziţiei anumitor cercuri nobiliare cu privire la succesiunea la tron a fiului său, Matia a încercat să-l proclame ca rege încă din timpul vieţii sale, însă a fost împiedicat de la aceasta de moartea-i subită[55].

Foarte tânăr (avea pe atunci doar 17 ani), Ioan Corvin va fi părăsit, rând pe rând, de foştii sfetnici şi sprijinitori de nădejde ai tatălui său, fiind nevoit să semneze un acord prin care se angaja ca, dacă nu va fi ales rege al Ungariei, să accepte să fie numit de viitorul monarh drept rege al Boemiei şi principe al Slavoniei, prin aceasta renunţând, practic, la tronul Ungariei. Ulterior a revenit asupra acestei decizii şi a încercat să se impună cu forţa armelor. Va fi, însă, învins în două sângeroase bătălii de către armatele noului rege al Ungariei, Vladislav al II-lea (1490-1516)[56], conduse de voievodul Transilvaniei, Ştefan I Bathory (1479-1493)[57] şi de celebrul comandant de oşti de origine română (din Banat), comitele de Timiş, Pavel Chinezu (care a trăit între cca. 1432-1494)[58].

În aceste condiţii, Ioan Corvin este nevoit să se supună regelui Vladislav al
II-lea, care îi va permite să-şi păstreze domeniile din Transilvania, Banat şi Silezia însă nu-i va acorda niciodată titlul de rege al Boemiei, ci doar pe cel de principe al Slavoniei.

În 1495, el abdică şi din această poziţie (totuşi, între 1495-1499, a purtat în mod oficial atât titlul de rege al Boemiei cât şi pe cel de principe al Slavoniei) pentru a deveni moştenitor al banului Croaţiei şi Dalmaţiei.

Atâta timp cât a avut o şansă să ajungă rege al Ungariei, lui Ioan Corvin i-a fost destinată ca soţie Maria Bianca, fiica familiei princiare italiene Sforza, însă, datorită schimbărilor intervenite, această căsătorie nu a mai avut loc. S-a însurat, în cele din urmă, în 1496, cu Beatrice Frangepan (sau Edelpöck), fiica unor nobili din sudul Regatului ungar, cu care a conceput doi copii şi anume: un băiat numit Cristofor (mort în 1505) şi o fată botezată Elisabeta (cu siguranţă în memoria străbunicii sale Elisabeta, fostă Szilágyi, şi, probabil, şi în aceea a stră-străbuncii, numită tot Elisabeta, fostă de Marginea, adică mama şi, respectiv, bunica paternă a bunicului său, regele Matia Corvinul), decedată, şi aceasta, prematur, în 1508.

Deosebit de înzestrat, din punct de vedere fizic şi intelectual, Ioan Corvin s-a dovedit vrednic de înaintaşii săi, remarcându-se în luptele cu turcii, îndeosebi în cele purtate pentru apărarea Bosniei. Permanenta ameninţare turcească l-a determinat să transforme lăcaşul de cult, de la Lipova (unde, de altfel, a fost înmormântat), într-o mănăstire-fortificaţie. În 1503, a încercat să preia marea demnitate de palatin al Ungariei (fiind declarat moştenitor de către deţinătorul acestei funcţii, Petru Gereb, ultimul vlăstar al familiei sale), nereuşind, însă, partida nobilimii antihuniadiste impunându-l, în această înaltă dregătorie, pe Imbre Perényi. S-a stins din viaţă, în 12 octombrie 1504, la Krapina, în Croaţia, odihna de veci găsindu-şi-o, aşa cum am amintit mai sus, în biserica mănăstirii din Lipova[59].

Cei doi stră-nepoţi de fiu ai lui Iancu de Hunedoara, Cristofor şi Elisabeta, trecuţi la cele veşnice pe când aveau vârste fragede, nu au putut avea urmaşi şi, în consecinţă, familia sa, pe linie directă, îşi va încheia existenţa odată cu dispariţia acestora[60].

 

Dr. Tiberiu Ciobanu
 


 

[1] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate al secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coordonatori: Ioan-Aurel Pop şi Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 279.

[2] Ioan  Thuróczi, Chronica Hungarorum, în Scriptores Rerum Hungaricarum (ediţie de Johannes Georgius Schwandtner), vol. I, Tyrnavia, 1765, p. 397.

[3] Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 38.

[4]  Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p.564.

[5] Camil Mureşan, op. cit., p. 38.

[6] Ibidem, p. 39.

[7] Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 338.

[8] Ibidem

[9] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 124.

[10] Ibidem.

[11] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate al secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), p. 279.

[12] Camil Mureşan, op. cit., p. 41.

[13] Antonius Bonfinius, Historia Pannonica sive Hungaricarum Rerum Decades IV et dimidia, Colonia, 1690, p.304.

[14] Camil Mureşan, op. cit., p. 45; Istoria Românilor, vol. IV, p. 340 („... probabil fratele mai mic al lui Voicu” - Ibidem).

[15] Camil Mureşan, op. cit., p. 41.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 41, 50, 51-52; Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 211.

[18] Camil Mureşan, op. cit., p. 73.

[19] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 211..

[20] Camil Mureşan, op. cit., p. 41, 166.

[21] C-tin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 499, 505, 804.

[22] Camil Mureşan, op. cit., p. 41.

[23] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate al secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), p. 279; Camil Mureşan, op. cit., p. 42.

[24] Cronologia familiei Huniazilor (tabel întocmit de Camil Mureşanu), în Istoria Românilor, vol. IV; Camil Mureşan, op. cit., p. 42.

[25] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, p. 112.

[26] Cronologia familiei Huniazilor  (tabel întocmit de Camil Mureşanu), în Istoria Românilor, vol. IV.

[27] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, p. 138.

[28] Camil Mureşan, op. cit., p. 41, 46.

[29] Ibidem.

[30] Szilágyi Mihály, Mátyás király nagybátyja, Budapesta, 1913; Kovács Péter, Mattia Corvino, Roma, 2000; András Kubinyi, Matthias rex, Budapesta, 2008.

[31] András Kubinyi, Magyarorszag törtenete 1301-1526 (Istoria Ungariei...), Budapesta, 1998, p. 20-30. Mihail Szilágyi de Horogszeg mai era şi comite de Timiş, ban de Mačva şi căpitan al Belgradului (Ioan Haţegan, Pavel Chinezu, Editura Helicon, Timişoara, 1994, p.73).

[32] Peter Kulcsár, Legenda Corvineştilor, în „Historia”, nr. 1, Bucureşti, 1993.

[33] Radu Florescu, Raymond T. McNally, Dracula: Prince of many faces - His life and his times, Boston, 1989, p. 130.

[34] Camil Mureşan, op. cit., p. 166-167.

[35] Ibidem, p. 41, 46.

[36] Ibidem, p. 167-168.

[37] Ibidem, p. 173.

[38] I. Acsády, Istoria meleagurilor ungare, vol. I, Budapesta, 1904.

[39] Cluj-Napoca de la începuturi până azi (coordonatori: Dorin Aliciu, Ion Ciupea, Mihai Co­joc­­neanu, Eugenia Glodariu, Ioana Hica, Petre Iambor, Gheorghe Lazarov), Cluj-Napoca, 1995. Aflată în drum spre Buda, soţia lui Iancu de Hunedoara, Elisabeta (fostă Szilágyi), care era însărcinată, a poposit, în februarie 1443, pentru o perioadă mai îndelungată, la Cluj, unde i-a venit sorocul, născându-l pe viitorul rege al Ungariei, Matia Corvinul (Tudor Sălăgean, Matia Corvinul, regele născut la Cluj (I), în „Zia­rul de duminică” din 16 mai 2008, de pe www.zf.ro).

[40] Konrad Gündisch, Siebenbürgen und die Siebenbürger Sachsen, München, 1998, p. 64.

[41] A. Fényes, Istoria luptelor pentru tron din vremea lui Hunyadi. Cine era familia Hunyadi?, Editura Horvath, Roanne, Budapesta, 1989.

[42] Ibidem.

[43] Istoria lumii în date, p.136.

[44]Armata Neagră”, mare unitate militară de elită din cadrul forţelor armate regale maghiare, alcătuită din mercenari foarte bine pregătiţi şi excelent echipaţi. Aceasta a fost creată din iniţiativa lui Matia Corvinul şi folosită de el ca instrument de forţă, prin intermediul căruia şi-a impus dominaţia şi controlul asupra turbulentei aristocraţii ungare. Comanda Armatei Neagre” a avut-o unul dintre cei mai valoroşi generali ai Regatului maghiar, şi anume Blasius Podmanyczky, zis „Magyar”, adică „Ungurul”. Aceste trupe îşi trăgeau numele de la faptul că echipamentul lor era de culoare neagră (Tudor Sălăgean, Matia Corvinul, regele născut la Cluj (I), în „Zia­rul de duminică” din 16 mai 2008, de pe www.zf.ro ; Huniazii: Matei Huniade [Corvin], de pe www.hunyaditura.eu).

[45] Biblioteca lui Matia Corvinul, numită Bibliotheca Corviniana (a doua, ca mărime, după cea papală), conţinea cea mai mare colecţie europeană de cronici istorice şi lucrări filosofice din secolul al XV-lea, numărând peste 5.000 de exemplare, fiecare valorând peste 1.000 de florini de aur. Matia Corvinul s-a dovedit a fi şi un adevărat mecena al artiştilor, oamenilor de litere şi de ştiinţă din Italia (ex.: astrologul şi filosoful Galeotto Marzio) şi din Europa Apuseană (ex.: celebrul astrolog şi matematician german Johann Müller, pe numele său latinizat Johannes Regiomontanus), el strângând la curtea sa, de la Buda, pe unii dintre cei mai mari sculptori, pictori, istorici şi astrologi europeni. Descoperind rea­lizările Renaşterii, regele Matia a început să promoveze influenţele culturale italiene în Ungaria. Oraşele Buda, Esztergom (Strigonium), Székesfehérvár şi Visegrád s-au numărat printre localităţile care au beneficiat, sub domnia sa, de un sistem de sănătate publică şi educaţie, precum şi de un nou sistem juridic. Matia Corvinul este amintit şi astăzi, în multe istorisiri şi cântece populare, ca un conducător foarte înţelept şi drept (Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre [coodronatori: Barta István, Iván T. Berend, Péter Hanák, Miklós Lackó, László Makkai, Zsuzsa L. Nagy, György Ranki], Editura Horváth, Roanne, Budapesta, 1974; Huniazii: Matei Huniade [Corvin], de pe www.hunyaditura.eu).

[46] Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre, Editura Horváth, Roanne, Budapesta, 1974. În vremea lui Matia Corvinul, Regatul Ungariei se întindea, la vest, din sud-estul Germaniei până în Dalmaţia, iar la est, din Polonia (mai puţin Ţara Românească şi Moldova) până în Bulgaria de astăzi (Ibidem; Huniazii: Matei Huniade [Corvin], de pe www.hunyaditura.eu). De asemenea, Matia Corvinul a fost „unicul suveran localnic de la Arpadieni încoace” (Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate al secolului al XV-lea [cca. 1300-1456]. 11. Ioan [Iancu] de Hunedoara [1407-1456] – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I [până la 1541], p. 279), căci, pe tronul Ungariei au urcat, de la stingerea dinastiei întemeiată de Arpad, numai regi aparţinând unor familii princiare străine, originare din Germania (ex.: de Habsburg, de Luxemburg), Franţa (de Anjou, în Ungaria cunoscută sub denumirea de dinastia Angevină), Polonia (Jagiello).

[47] Beatrice de Aragon îi va supravieţui lui Matia Corvinul, murind, în 1508, la Neapole. După decesul ilustrului său soţ, ea se va căsători, în anul 1491, cu următorul rege al Ungariei şi anume cu Vladislav al II-lea. Acesta, însă, după ce îşi va consolida stăpânirea asupra Regatului ungar, o va repudia, în anul 1500, legătura lor matrimonială fiind anulată de către papa Alexandru al VI-lea, cel care a păstorit lumea catolică între 1492 şi 1503 - Istoria lumii în date, p.556 (Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educational, Bucureşti, 2003, p. 296; Huniazii: Matei Huniade [Corvin], de pe www.hunyaditura.eu; Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre, Editura Horváth, Roanne, Budapesta, 1974).

[48] Istoria lumii în date, p.120.

[49] Enciclopedie de istorie universală, p. 612.

[50] Ibidem, p. 296.

[51] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, p. 119; Vilmos Fraknói, Hunyadi Mátyás király élete, Budapesta, 1890.

[52] Vilmos Fraknói, Mátyás király levelei, vol. I-II, Budapesta, 1893-1895.

[53] Huniazii: Ioan Corvin, de pe www.hunyaditura.eu .

[54] Istoria Ungariei de la origini până în zilele noastre, Editura Horváth, Roanne, Budapesta, 1974.

[55] Ibidem.

[56] Istoria lumii în date, p. 564. Vladislav al II-lea era membru al dinastiei regale polone a Ja­giel­lo­nilor. Fiu al lui Cazimir al IV-lea (mare cneaz al Lituaniei între 1440-1492 şi rege al Poloniei între 1447-1492) şi frate al lui Ioan I Albert (rege al Poloniei între 1492-1501), Alexandru I (mare cneaz al Lituaniei între 1492-1506 şi rege al Poloniei între 1501-1506) şi al lui Sigismund I cel Bătrân (rege al Poloniei şi mare cneaz al Lituaniei între 1506-1548), el a fost şi rege al Boemiei, pe tronul căreia a urcat în anul 1471, domnind, astfel (începând din anul 1490), atât asupra Regatului ceh cât şi asupra celui ungar, până în 1516, când a decedat (Ibidem, p. 563, 120).

[57] Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p.461.

[58] Ioan Haţegan, op. cit., p.5.

[59] Huniazii: Ioan Corvin, de pe www.hunyaditura.eu

[60] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, p. 119.