Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR - ION VODĂ CEL VITEAZ

 

FAMILIA ŞI CONTINUATORII LUI ION VODĂ

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 

Se cunoaşte faptul că Ion Vodă a fost căsătorit de două ori. Prima dată, în Rusia, cu cneaghina Maria, care i-a născut cel dintâi fiu, pe cel numit Petru (atât acesta cât şi mama sa decedând, aşa cum am văzut într-unul din capitolele anterioare, din cauza ciumei)[1], iar a doua oară, în Moldova, după urcarea sa pe tron, cu Marica, fiica lui Lupe Hurul (numit în aceste împrejurări pârcălab al Hotinului), omul său de încredere. Căsătoria lui cu aceasta s-a petrecut, prin februarie-martie 1573, chiar „în postul cel mare” al Paştelui, după cum ne informează plin de indignare Grigore Ureche, care socotea că, prin gestul respectiv, voievodul „de lege îşi râdea”, mai ales că el „şi alte călcături de lege multe ca acestea făcea”[2]. foto: IOAN NICOARĂ POTCOAVĂ - fratele lui ION VODĂ CEL VITEAZ

Cu doamna Marica[3], Ion Vodă l-a conceput pe cel de-al doilea fecior al său, ce a fost botezat (după numele stră-străbunicului acestuia) Ştefan[4] (care, cunoscut în istorie sub numele de Ştefan Surdul[5], a domnit asupra Ţării Româneşti, din iunie [înainte de 11] 1591 şi până în noiembrie [înainte de 8] 1592[6]). Unele surse neagă, însă, faptul că acesta a rezultat din mariajul lui Ion Vodă cu doamna Marica, considerând că ar fi fost, în realitate, rodul unei legături extraconjugale a bravului său părinte cu o săsoaică, deci copil nelegitim al acestuia[7]. De asemenea, se pare că Ion Vodă a mai procreat un fiu, numit Lazăr, rezultat şi el tot în urma aceleiaşi aventuri amoroase amintite mai sus şi pe care îl întâlnim, în anul 1591, printre cazaci, ca pretendent la domnia Moldovei (aceştia îl vor abandona, însă, predându-l regelui Poloniei)[8].

În ceea ce priveşte existenţa altor rude ale lui Ion Vodă se ştie că el a avut trei fraţi vitregi (doar după mamă) şi anume pe Ioan Creţul, Ioan Nicoară Potcoavă şi Alexandru Potcoavă, care au căutat să-i continue opera.

Primul, Ioan Creţul (numit de Petru Şchiopul, într-unul dintre hrisoavele semnate de el, „lotru Creţul”[9]), a încercat de două ori (în iunie şi respectiv august-septembrie 1577)[10] să preia domnia Moldovei. Nereuşind, însă, să-l înlăture pe Petru Şchiopul, el a fost silit să se retragă, înainte de 14 septembrie, dincolo de Nistru[11], împreună cu rămăşiţele micului detaşament căzăcesc (ce numărase 200 sau după alte opinii 330 de oşteni)[12], condus de atamanul Şah, ce-l însoţise în temerara-i expediţie întreprinsă pe teritoriul moldav.

Cel de-al doilea, Ioan Nicoară Potcoavă[13], a reuşit să dobân-dească coroana voievodală a Muşatinilor chiar dacă doar pentru o scurtă perioadă de timp (din 18 noiembrie până între 28 şi 30 de-cembrie 1577)[14]. El a fost, însă, în cele din urmă, executat la Liov, din porunca regelui polon Ştefan Bathory (la intervenţia sultanului şi a lui Petru Şchiopul), care a ordonat să fie arestat şi întemniţat atunci când s-a refugiat pe teritoriul Poloniei (îndemnat, de altfel, la aceasta, chiar de suveranul de la Cracovia).

Ultimul dintre ei, Alexandru Potcoavă (pomenit şi el în unele documente externe tot cu numele de Ioan)[15], dispunând de o oştire alcătuită din 2.000 de cazaci zaporojeni, în frunte cu acelaşi Şah, devenit acum hatman, va pătrunde în Moldova, la 3 februarie 1578[16], şi după o sângeroasă încleştare armată cu bulucurile oto-mane comandate de către Daud, beiul de Silistra, din care va ieşi învingător[17], îl va alunga de la domnie pe Petru Şchiopul (ce se va refugia în Ţara Românească)[18] şi va ocupa palatul domnesc din Iaşi, la 9 februarie 1578, preluând sceptrul voievodal[19]. Alexandru Vodă Potcoavă va domni, însă, doar o lună[20], căci, silit de superioritatea numerică a trupelor turceşti sosite în sprijinul lui Petru Şchiopul[21], să se închidă între zidurile Curţii domneşti din Iaşi (la acea epocă puternic fortificată)[22] şi rămas, după un asediu de aproape patru săptămâni, fără „iarbă (praf de puşcă – n.n. T.C.) şi bucati” (alimente – n.n. T.C.)[23], va încerca, în noaptea de 12 spre 13 martie 1578, să execute cu forţele de care mai dispunea o ieşire din cetatea ieşeană[24], în timpul căreia va fi grav rănit, luat prizonier şi trimis în lanţuri la Curtea padişahului (el murind, se pare, în drum spre Istanbul, din cauza unei lovituri primite la cap)[25].

Un nepot de frate al lui Ion Vodă, pe nume Constantin (fiul lui Ioan Nicoară Potcoavă), a încercat la rându-i să dobândească scaunul domnesc de la Iaşi. În fruntea a 4.000-5.000 de cazaci va porni, la finele lunii septembrie a anului 1578, spre Moldova[26], dar ajuns la hotarele acesteia va fi oprit din acţiunea sa, prin viclenie, de beiul din Tighina, care, promiţându-i că va obţine pentru el, de la „prealuminatul padişah”, tronul „Kara Bogdaniei”, îl va face să-şi părăsească trupele şi să cadă astfel în mâinile turcilor[27]. Cerând indicaţii de la Înalta Poartă cu privire la măsurile pe care trebuia să le ia în legătură cu „domnişorul” captiv, căpeteniei otomane i se va porunci să îl trimită la Istanbul, unde acesta va ajunge în noiembrie 1578[28]. Datorită tinereţii sale, Constantin Potcoavă nu va fi executat ci doar închis pe viaţă într-o temniţă din capitala Imperiului Otoman[29].

După nouă ani de la dispariţia de pe scena politică a lui Constantin Potcoavă, şirul celor care, pretinzându-se (pe bună drep-tate sau nu) descendenţi ai lui Ion Vodă cel Viteaz, au încercat să preia tronul Moldovei, va fi completat de „un domnişor ce i-au fost zicând Ioan”[30]. Acesta, însoţit de 3.000 de cazaci, pătrunde pe teritoriul statului moldav, în noiembrie 1587, îndreptându-se spre cetatea de scaun a acestuia, cu intenţia vădită de a-l alunga de la domnie pe Petru Şchiopul şi a-i lua locul. Oştirea pretendentului Ioan va fi întâmpinată de cea a lui Petru Vodă, la Ţuţora (localitate situată în judeţul Iaşi), unde, între 23 şi 26 noiembrie 1587, se va desfăşura o sângeroasă bătălie, încheiată cu victoria celui din urmă (care primise, între timp, sprijin armat din partea beiului de Silistra)[31]. Rămăşiţele oastei căzăceşti, urmărite cu furie de cetele moldovene, vor fi lichidate, rând pe rând, doar un număr foarte redus dintre cazaci reuşind să scape, trecând dincolo de hotarul Moldovei, în Polonia[32].

Din documentele vremii aflăm că, în 15 februarie 1588, au fost aduse în faţa Divanului domnesc capetele tăiate a 150 dintre oştenii „domnişorului” Ioan şi 22 de cazaci prinşi în luptă, dintre care 10 deţineau înalte ranguri militare în căzăcime. Prizonierii vor muri în chinuri groaznice, fiind executaţi prin agăţarea în cârlige sau tragerea în ţeapă. Referitor la soarta rivalului său, se ştie că Petru Şchiopul a dispus să i se taie nasul şi urechile, apoi să fie călugărit cu forţa şi încarcerat între zidurile uneia dintre mănăstirile ţării[33].

Aşa cum am văzut mai sus, în anul 1591, va ajunge domn (urcând, însă, nu pe tronul Muşatinilor, ci pe cel al Basarabilor) fiul eroului-martir de la Roşcani, Ştefan Surdul, care va cârmui destinele Ţării Româneşti doar un an şi ceva. El nu a făcut, însă, pe parcursul scurtei sale domnii, nicio dovadă că ar fi fost demn de ilustrul său părinte, astfel încât până şi Înalta Poartă, considerându-l prea slab ca domnitor, a decis să-l înlăture. Abia la finele lunii noiembrie a anului 1594[34], în contextul războiului declanşat de Mihai Viteazul[35] împotriva Imperiului Otoman, padişahul hotărăşte să-l înalţe în fruntea Moldovei, unde voievodul acesteia de atunci, Aron Tiranul, ridicase şi el steagul revoltei antiotomane. Din păcate, pentru nevrednicul fiu al viteazului învingător de la Jilişte, armata turcească ce-l însoţea, pentru a-l impune la domnie, va fi atacată şi zdrobită, de oastea lui Mihai Viteazul condusă de banul Mihalcea, în 6/16 martie 1595, lângă Silistra[36], cu această ocazie Ştefan Surdul dispărând, pentru totdeauna, înghiţit de apele Dunării, pe când încerca, împreună cu trupele sale (profitând de faptul că bătrânul fluviu era îngheţat), să treacă „în partea Brăilei”[37]. După alte izvoare, el ar fi reuşit, totuşi, să scape cu viaţă, fugind de pe câmpul de luptă şi „pierzându-i-se cu totul urma”[38].

Dintr-un raport trimis, la 30 aprilie 1592, Curţii imperiale de la Viena, de către Kreckwitz, agentul diplomatic al acesteia la „Ţarigrad”, aflăm că, în acel an, la Înalta Poartă se găsea un alt pretendent la coroana statului medieval românesc est-carpatin, care se recomanda ca fiind şi el fecior al lui Ion Vodă cel Viteaz. Acesta se bucura de simpatia ienicerilor, căci le făgăduise preţioase şi substanţiale cadouri în schimbul sprijinului lor[39].

De asemenea, din două documente emise la Dresda, în 31 august 1598 şi respectiv 21 septembrie 1599, rezultă că un prinţ valah, pe nume Ioan Bogdan, se afla, la acea epocă, în Saxonia, solicitându-i împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, din 1572 până în 1608, şi împărat al Germaniei, între 1576 şi 1612)[40] să intervină pentru el, pe lângă sultan, pentru a-i obţine sceptrul „Moldovlahiei”. Principele pribeag îşi argumenta pretenţiile cu faptul că ar fi fost fiul lui Ştefăniţă Vodă şi, deci, frate cu „Ivonia” (Ion Vodă cel Viteaz - n.n. T.C.), cel asasinat la Roşcani în vara anului 1574[41].

Ultimul „domnişor”, cunoscut că ar fi pretins a fi „feciorul” aprigului voievod moldav, şi-a revendicat tronul „părintesc”, în anul 1616, fiind sprijint de slujitori şi mica boierime[42]. Evenimentul s-a petrecut în timpul puternicei răscoale izbucnite în acel an, în ţinutul Orheiului, datorită exceselor făptuite de marii boieri, în frunte cu domnitorul de atunci al Moldovei, Alexandru Movilă (ce a cârmuit ţara între 21 noiembrie 1615 şi 24 iulie 1616)[43]. Deci, la patruzeci şi doi de ani de la terifiantul sfârşit din viaţă al lui Ion Vodă cel Viteaz, el şi eroicele sale fapte mai dăinuiau încă în conştiinţa neamului său şi nu numai.

 

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 

SUMMARY

 

It is known that John Voivode was married twice, firstly in Moscow, to knezina Mary, who gave birth to his first child, Peter, secondly in Moldavia, after ascending the throne, to Marica, the daughter of grand boyar Lupe Hurul. With lady Marica, John Voivode conceived his son, Stephan, known as Stephan the Deaf, who ruled Wallachia from June 1591 to November 1592. Apparently he had another son, Lazăr, after a brief fling with a Saxon, who, while living among the Cossacks, claimed the throne in 1591.

As regards the other relatives, it is known that John Voivode had three half-brothers, John the Curly, John Nicoară Potcoavă and Alexander Potcoavă, who sought to carry on his work. The first, John the Curly, made two attempts to take power in Moldavia with the help of the Cossacks, in 1577. As he failed in his attempt to remove Peter the Halt, he was forced to retreat across the Dnieper. The second, John Nicoară Potcoavă, managed to seize power in Moldavia and ruled for a short time (November-December 1577) but eventually he was executed in Lviv, by king’s Stephan Bathory’s order at the Sultan’s and Peter the Halt’s interventions. In February 1578, the last, Alexander Potcoavă, led 2,000 Zaporozhian Cossacks into Moldavia, ousted Peter the Halt and took power. One month later, Peter the Halt returned to Moldavia with a great Turkish army and launched an assault on the princely court. Inside the walls the voivode and what was left of his army tried to shut off the attackers. When Alexander attempted to escape the encirclement he was severely wounded, took prisoner and sent to the Padishah’s Court. Apparently he never made it as he died because of a head injury.

A nephew of John Voivode’s, Constantin, also tried to ascend the throne. In September 1578 he led an army of 4,000-5,000 into the Moldavian territory but his advanced was halted by the cunning bey of Tighina who captured him. Sent to Istanbul, because of his youth he was condemned to lifetime imprisonment instead of being executed.

In 1587 another pretender, John, attempted to ascend the throne, but his army was defeated at Ţuţora, between 23 - 26 November1587, by Peter the Halt. The documents of the time inform us that he was forced to take the habit (not before cutting off his nose and ears).

As mentioned above, in 1591, his son, Stephan the Deaf, ascended the throne and ruled Wallachia for more than a year. Unfortunately, he proved himself unworthy of his illustrious father and the Porte decided to remove him. In January 1595, as he was heading towards Moldavia joined by a Turkish army after having been appointed by the Sultan, he was killed in a battle against Michael the Brave, at Silistra, near the Danube. Other pretenders to the throne of Moldavia probably related to John Voivode were reported in Istanbul, in April 1592, the city of Dresden, in 1598 and 1599, and finally Moldavia, in 1616. Thus, forty years after John Voivode’s terrifying end, he and his heroic deeds were still alive in the consciousness of his people and not only theirs.

 

IOAN NICOARĂ POTCOAVĂ - fratele lui ION VODĂ CEL VITEAZ



 

[1] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 700-701; Elena Eftimiu, O scrisoare a lui Ivan Vasilievici, ţarul Rusiei către Ioan Vodă cel Cumplit, voievodul Moldovei(1574), în „Revista istorică”, XV, Bucureşti, 1929, p. 229-231; Nicolae Iorga, Pretendenţi domneşti în secolul al XVI-lea, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, Seria a II-a, tom. XIX, Bucureşti, 1898, p. 248-249.

[2] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă (1359-1595), ediţie critică de Constantin Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 221; Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a revăzută şi completată, Bucureşti, 1966, p. 107-108.

[3] Doamna Marica i-a supravieţuit soţului său aproape şaizeci de ani, stingându-se din viaţă cândva între 21 iunie 1631 şi 2 martie 1633, date la care este pomenită, pentru ultima oară, în două hrisoave de danie. Este vorba de o donaţie cuprinzând satele Răchiţeni, Tămăşani şi Iugani, pe care văduva lui Ion Vodă le-a dăruit unor neamuri de-ale sale, în 1631 (prin actul redactat la 21 iunie 1631), pe când se afla încă în viaţă, donaţie confirmată, în 1633, şi de Alexandru Iliaş (domn al Ţării Româneşti între septembrie 1616 - mai 1618 şi noiembrie 1627 - octombrie 1629 şi al Moldovei între septembrie 1620 - octombrie 1621
şi din decembrie 1631 până în aprilie 1633 – Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p.455, 458; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 395,403) printr-un document (cel întocmit la 2 martie 1633) în care doamna Marica este amintită, însă, acum, ca „răposata Marica, doamna răposatului Ioan voevoda” (Catalogul documentelor moldo-veneşti, vol. II, Arhivele Statului, Bucureşti, 1959, ms. nr. DLXXVIII, p. 266 şi ms. nr. DCCCLXII, p. 185).

[4] Documenta Romaniae Historica A.. Moldova, vol. XIX, Bucureşti, 1969, p. 240.

[5] Pentru informaţii suplimentare despre acesta, vezi Tiberiu Ciobanu, Ştefan Surdul, în Domnitori români mai puţin cunoscuţi, Timişoara, 2005, p. 115-123.

[6] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 803.

[7] Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Bucureşti, 1942, p. 531; B.P. Hasdeu, Ionu Vodă cellu Cumplitu, Bucureşti, 1865, p. 171-172.

[8] Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 119-120.

[9] Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, Bucureşti, 1929, I, p. 136.

[10] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 711.

[11] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III/1, Bucureşti, 1900, p. 5-6; Ibidem, vol XI, Bucureşti, 1900, p. XXXI-XXXIII şi p. 601.

[12] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, (ediţia a II-a îngrijită de P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 207.

[13] Pentru informaţii suplimentare despre acesta, vezi Tiberiu Ciobanu, Ioan Nicoară Potcoavă, în op. cit., p. 86-99.

[14] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 713.

[15] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 195.

[16] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. XXXVI şi p. 607-610; Ibidem, vol. III/1, p. 10-11; Ibidem, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 102.

[17] Istoriceskie sviazi, narodov SSSR; Rumânii v XV – naceale XVIII v., I, Moscova, 1965, p. 152.

[18] Ibidem.

[19] „Alixandru au intrat în Iaşi şi au şezut în scaun, fevruarie 9” (Grigore Ureche, op. cit., p. 210-211).

[20] „Alixandru vodă carele au apucat scaunul la Iaşi şi au domnit o lună” sau „Acestu Alixandru vodă au ţinut scaunul numai o lună” (Ibidem).

[21] La care s-au adăugat, înainte de 22 februarie 1578, un corp de oaste munteană sosit cu Petru Şchiopul din Ţara Românească (Documente privind istoria României A. Moldova. Veacul XVI, vol III, Bucureşti, 1951, p. 92-93), iar după 26 februarie, şi 1.000 de oşteni ardeleni, din care 400 erau călăreţi şi 600 puşcaşi pedeştri (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. XXXV, XXXVII; Andrei Veress, op. cit., vol. II, Bucureşti, 1930, p. 155).

[22] Alexandru Andronic, Curtea domnească din Iaşi – reşedinţă voievodală (sec. XV-XVII), în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol din Iaşi”, XVII, Iaşi, 1981, p. 543-549; Idem, Iaşii până la mijlocul secolului al XVII-lea, Iaşi, 1986, p. 59-60.

[23] Grigore Ureche, op. cit., p. 211.

[24] Ibidem.

[25] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol XI, p. XXXVII; Ibidem, vol. IV/2,
p. 105-106.

[26] Dinu C. Giurescu, op. cit, p. 197.

[27] Ibidem, p. 198.

[28] Ibidem.

[29] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III/1, p. 14-15.

[30] Grigore Ureche, op. cit., ediţia din 1916, p. 257.

[31] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 199.

[32] Grigore Ureche, op. cit., p. 258.

[33] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 199; Nicolae Costin, op. cit., p. 561; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. 708, nr. CLXVII, CLXVIII.

[34] Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 104.

[35] Mihai Viteazul (1557/1558-1601), domn al Ţării Româneşti (septembrie 1593 - 9/19 august 1601), al Transilvaniei (octombrie 1599 - septembrie 1600; 24 iulie/3 august - 9/19 august 1601) şi al Moldovei (mai-septembrie 1600), a fost primul dintre voievozii noştri care a izbutit să unească, sub un singur sceptru, chiar dacă numai pentru puţin timp, toate cele trei ţări româneşti (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 597, 812, 813).

[36] Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. IV, Bucureşti, 1986, p. 46.

[37] Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la Români. 1566-1608, Cluj, 1928, p. 103.

[38] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 200; Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, ediţia a IV-a, vol. II, partea I, Bucureşti, 1943, p. 234-235, 264-265.

[39] Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., vol.XI, p. 757, nr. CCXXX.

[40] Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 561,564.

[41] Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., vol.XII, Bucureşti, 1903, p. 386-387, nr. DLXXXIX.

[42] Istoria României, vol. III , Bucureşti, 1964, p.142; Istoria României în date, p. 133.

[43] Constantin C. Giurescu, Dinu, C. Giurescu,  Scurtă istorie a românilor, p. 402.

 

 

 

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumănien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumănien)