Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

FAPTE  DIN  VREMEA  MARII  UNIRI

Amintirile colonelului LIVIU RUSU participant la Adunarea Naţională

de la ALBA IULIA din 1 Decembrie 1918

 

Consemnare de Prof. VIOREL  RUS (foto)

 

 

         Ajuns la venerabila vârstă de 92 de ani, colonelul LIVIU RUSU, era în anul 1990, când am înregistrat amintirile care urmează, unicul supravieţuitor dintre membrii delegaţiei judeţului Bistriţa-Năsăud ce au participat la înfăptuirea măreţului act de la ALBA IULIA, al UNIRII TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA LA 1 DECEMBRIE 1918, evenimentul care a marcat încheierea procesului istoric de formare a statului naţional român, a României întregită în graniţele sale fireşti.

         Născut în Poienile Zagrei, în familia preotului Ioan Rusu, la 6 iunie 1898,  Liviu Rusu a îmbrăţişat cariera militară încă de la vârsta de 18 ani, acordându-i-se, în timp, pentru faptele sale de arme, 17 decoraţii şi medalii româneşti, germane şi sovietice.

         A activat în GARDA NAŢIONALĂ ROMÂNĂ încă de la constituirea acesteia în noiembrie 1918. A condus activitatea de înfiinţare a gărzilor naţionale în Zagra şi Poienile Zagrei şi de instruire a acestora.   A fost prezent la toate acţiunile pregătitoare ale participării delegaţilor judeţului nostru la Adunarea Naţională de la Alba Iulia.

         Ca recunoaştere a muncii şi luptei sale, pusă în slujba idealurilor  unităţii românilor, Liviu Rusu a fost desemnat membru al delegaţiei judeţului Bistriţa-Năsăud, din partea Văii Zagrei, participând la evenimentul Marii Uniri de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.

         Fragmentele din amintirile domniei sale pe care le redăm acum, în preajma împlinirii a 90 de ani de la evenimente, ne oferă posibilitatea de a reconstitui măreţele fapte şi înălţătoarele sentimente româneşti care au animat aceea generaţie de locuitori ai oraşului şi judeţului, care a contribuit, alături de românii de pretutindeni, la împlinirea dreptului nostru legitim la unitate şi neatârnare.[1]

        

 „ În octombrie 1918, când prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar era iminentă, mă aflam în Spitalul Militar din Bistriţa bolnav de malarie, boală pe care o contactasem pe frontul din Italia.

         Eram în acelaşi salon cu locotenentul Emil Rebreanu şi sublocotenentul Gheorghe Tabără aşteptând clipa însănătoşirii noastre, pentru a ne putea încadra în rândul luptătorilor pentru unitatea şi dezrobirea neamului nostru românesc din Ardeal.

         Am fost vizitaţi de către locotenentul Grigore Bălan, iubitul meu coleg de liceu şi camarad de luptă, viitorul general erou căzut mai târziu, în 1944, în luptele pentru eliberarea Ardealului.

Acesta, însoţit de directorul „Băncii Bistriţeana”  Gavril Tripon şi avocatul Vasile Pahone, ne-a informat asupra dezastrului suferit de armata Austro-Ungară pe front, asigurându-ne că momentul Unirii Transilvaniei cu Ţara se apropie, iar locul nostru în calitate de ofiţeri români este de a conduce gărzile naţionale ce vor lua fiinţă în toate localităţile judeţului.

Am părăsit spitalul deşi nu eram complet însănătoşiţi.

La 4 noiembrie 1918 într-o grandioasă adunare, fiind de faţă un mare număr de români din Bistriţa şi judeţ, s-a constituit Consiliul Naţional Român din judeţul Bistriţa-Năsăud, în frunte cu Gavril Tripon, Vasile Pahone, Dumitru Vaida şi Grigore Pletosu, organ politic ce prelua prerogativele puterii locale de stat.

Notarii consiliului erau dr. Vasile Moldovan, Emil C. Chifa, dr. Ioan Lazar, Teodor Petringel şi Aurel Belteag. Casier era Ion Corbu din Zagra, iar membri alţi 60 de bărbaţi de încredere din toate păturile sociale.

Îmi sunt vii în memorie cuvintele apelului către populaţie publicat în acele zile în ziarul local „Glasul Vremii”„Sînt mari şi de însemnătate istorică aceste vremi de prefacere. Fiecare om să fie la locul lui, să-şi facă datoria, ca din lucrarea armonioasă a tuturora să răsară dreptatea cauzei noastre... Fiţi mari şi generoşi după cum vremurile sînt mari.”

Nimeni şi nimic nu ne mai putea opri din drumul pe care pornisem. Sub conducerea locotenentului dr. George Triffu am trecut la înfiinţarea Gărzii Naţionale Române din Bistriţa. Garda era compusă iniţial din locotenenţii Grigore Bălan, Cornel Adace, Emil Mănăstirean, Emil Rebreanu, Alexandru Truţa, Victor Maniu, sublocotenenţii Ştefan Moldovan, Ioan Podoaba, Aurel Rebrişorean, Liviu Rusu, Gheorghe Tabără, Pavel Tofan, Iuliu Cosma şi sublocotenentul medic Leon Scridon. Stegari erau Ioan Sas şi Liviu Butuc.

Patrule ale gărzii circulau pretutindeni în locul jandarmilor maghiari care fuseseră dezarmaţi, iar gărzile săseşti se raliaseră cu noi.

În ziua de 7 noiembrie 1918, dimineaţa la ora 7, s-au adunat în curtea cazărmii honvezilor, noua reşedinţă a gărzii, toţi membrii acesteia din Bistriţa, care erau deja în număr de 400-500 de oameni.

În frunte cu comandantul locotenent dr. George Trifu, ofiţerii, toată garda, fruntaşii români ai Bistriţei şi mult popor,  am intonat cu putere imnul „Pe al nostru steag e scris unire” având la chipiu şi butoniere tricolorul românesc, după care ne-am îndreptat spre biserica românească greco-catolică.

O gardă de onoare condusă de locotenentul în rezervă dr. Emil Rebreanu a adus drapelul gărzii, tricolorul românesc.

La apariţia  steagului întreaga asistenţă a aplaudat cu însufleţire. A urmat cuvântul de salut al preşedintelui Consiliului Naţional Român al Judeţului Bistriţa-Năsăud, dr. Gavril Tripon şi cântecul „Împărate Ceresc”, intonat de către toţi cei prezenţi.

Protopopii Vaida, Dologa şi Petringel, cu mare solemnitate au sfinţit steagul pe care preşedintele Tripon l-a înmânat comandantului gărzii, căruia i-a urat izbândă. Publicul în delirul bucuriei s-a ridicat în picioare cântând imnul naţional.

Iată conţinutul jurământului nostru:

 „Jurăm pe Atotputernicul şi Atotştiutorul Dumnezeu şi pe Sfânta Cruce, că vom păzi disciplina şi ordinea bună, că vom împlini fără şovăire toate poruncile Consiliului Naţional Român. Ne vom supune numai poruncilor comandanţilor şi ofiţerilor români. Numai acestui Consiliu îi recunoaţtem dreptul de a da porunci în numele naţiunii române, pe care le vom îndeplini în cea mai desăvârşită însufleţire, ziua şi noaptea, pe orice vreme sau împrejurare, ca fii credincioşi şi cinstiţi ai naţiei române. Aşa să ne ajute Dumnezeu! Amin.”

Am trecut imediat la dizolvarea gărzilor săseşti şi maghiare ostile ideilor noastre naţionale care îşi aveau sediile la Palatul Gewerbewery (Casa de cultură de azi) şi în Cazarma de lângă Podul Budacului, am asigurat securitatea instalaţiilor şi bunurilor existente în depozite, oprind intenţiile de jaf şi distrugere la care se dedau unele elemente de rea credinţă.

 În cursul lunii noiembrie au luat fiinţă Gărzile Naţionale în toate comunele din judeţ. Eu am primit misiunea de a organiza Gărzile Naţionale din Zagra şi Poienile Zagrei.

În Poienile Zagrei am ales 11 fruntaşi vrednici comandaţi de către Iftene Gavrilă, care mai târziu a devenit primarul comunei.

În acele zile revoluţionare Consiliile şi Gărzile Naţionale au desfăşurat o intensă activitate de pregătire a populaţiei în vederea participării la Adunarea Naţională de la Alba Iulia, programată pentru ziua de 1 Decembrie 1918.

Pe bună dreptate în publicaţiile locale de atunci, între care „Glasul Vremii” ocupa un loc de frunte, se arăta că ... istoria civilizaţiei omeneşti scosese neamul românesc din întunericul robiei la lumina conştiinţei de sine, românii dorind să trăiască alături de celelalte naţiuni ale lumii, liberi şi independenţi.

De aceea în prejma zilei de 1 Decembrie 1918 foarte mulţi români din întreg Ardealul, inclusiv din judeţul nostru, în căruţe, călare, cu trenul sau pe jos, am mers la Alba Iulia.

Eu, împreună cu întreaga delegaţie a judeţului Bistriţa-Năsăud şi sute de membri ai Gărzilor Naţionale, m-am deplasat spre Alba cu trenul.

Nu pot să uit amintirea tristă a faptelor de crimă săvârşite atunci de hoarde maghiare, care pentru a împiedeca afluirea noastră spre Adunare au tras cu gloanţe de automate în gara Teiuş asupra trenului în care ne aflam.

A fost ucis un caporal originar din Târlişua, care purta în mâinile sale drapelul tricolor. Asemenea atacuri erau săvârşite atunci de fiecare dată când noi românii ne manifestam dreptul la independenţă şi libertate.

La Alba Iulia am fost prezenţi 1228 de delegaţi din Ardeal, Banat, Crişana şi Părţile Ungurene, împreună cu peste 100.000 de ţărani, meseriaşi, intelectuali şi oameni din alte straturi sociale.

Erau cu noi delegaţii guvernului român în frunte cu primul ministru Ion Brătianu, iar din Ardeal mitropoliţii, episcopii cu clerul ortodox şi al bisericii unite, senatori şi deputaţi ca Iuliu Maniu, Vaida Voievod, Cicio Pop, Vasile Goldiş, profesori, scriitori şi alţi cărturari.

Întreaga mulţime de oameni am strigat într-un glas: „Suntem liberi! Vrem să ne unim cu Ţara!”. Episcopul dr. Iuliu Hossu secretarul ales al Marii Adunări a citit „Proclamaţia Unirii Transilvaniei cu Ţara Mamă”, votată în mod unanim.

Au fost momente emoţionante, fără egal, în viaţa mea. Ne îmbrăţişam, râzând şi plângând totodată, oameni care nu ne cunoşteam unii pe alţii, fericiţi că am trăit să ne vedem visurile împlinite. A fost minunat!

Mi-au rămas întipărite în minte pentru câte zile voi trăi cuvintele Rezoluţiei de la Alba Iulia care arătau că ”... Adunarea Naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Părţile Ungurene, adunaţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi decretează Unirea cu România a acelor şi tuturor teritoriilor locuite de dânşii”.

Ne-am întors acasă fericiţi aşteptând cu bucurie sosirea autorităţilor româneşti. La 4 decembrie 1918 au sosit în Bistriţa trupele Regimentului 15 Vânători de Munte Piatra Neamţ.

 I-am întâmpinat festiv la întrarea în oraş dinspre Viişoara o mulţime de oameni în frunte cu conducătorii oraşului, cu sufletul deschis şi multe flori. Au fost ţinute cuvântări înflăcărate după care i-am condus cu toţii până în Piaţa Centrală. Ore întregi am ovaţionat, am cântat şi am dansat Hora Unirii.

Adunarea de la Alba Iulia a hotărât şi ales membrii Consiliului Dirigent pentru tot Ardealul sub preşedenţia lui Iuliu Maniu, care a activat de la aceea dată cu sediul la Sibiu.

Am fost convocaţi a ne prezenta toţi ofiţerii români şi saşi veniţi de pe front, în vederea încadrării în regimente româneşti. Cu data de 1 ianuarie 1919 am fost încadrat la Regimentul 84 Ardelean cu garnizoana în Bistriţa.

 Aveam sediul unităţii în cazarma honvezilor, punând temelia primelor acte organizatorice şi administrative în noile condiţii ale României Mari.

Dar nu am avut parte de linişte prea multă vreme. Ungurii lui Bella Kun nu renunţaseră la ideea stăpânirii Ardealului organizând unităţi de rezistenţă în regiunea Văii Mureşului, apoi a Someşului, unde câteva divizii secuieşti au încercat să  stăpânească ceea ce nu le aparţinea.

Pentru a ataca şi distruge forţele secuieşti grupate la Dej-Surduc şi a curăţi teritoriul românesc de trupele reacţionare, regimentul nostru a fost mobilizat, echipat de război şi integrat începând cu 1 martie 1919 în diviziile care au început ofensiva asupra Ungariei prin campania spre Tisa şi apoi spre Budapesta.

Războiul a durat până în luna iulie când trupele române trecând Tisa şi înaintând până dincolo de Dunăre au ocupat Budapesta capitala Ungariei. Duşmanul a fost silit să capituleze.

Pentru faptele mele de arme mi s-au acordat primele două decoraţii româneşti: „Coroana României cu spade în gradul de cavaler, cu panglica de Virtutea Militară” şi „Steaua României cu spade în gradul de cavaler cu panglica de Virtutea Militară”.

După terminarea operaţiunilor militare regimentul nostru a staţionat în oraşul unguresc Hajduboszorneny, întorcându-ne acasă doar în luna noiembrie 1919.

În noile condiţii ale României Mari mi-am continuat activitatea militară ca ofiţer ajungând la gradul de colonel, până la scoaterea mea forţată la pensie, în anul 1947, de către comunişti.

Mulţumesc lui Dumnezeu că sunt în viaţă apucând să văd că 1 Decembrie, ziua Marii Uniri, pentru care a luptat şi s-a jertfit generaţia mea, a devenit sărbătoarea naţională a României, patria mea dragă.”

 

Consemnare de Prof. VIOREL  RUS

 

1] Consemnările ce urmează le-am publicat mai întâi în ziarul VIAŢA, Anul I, Nr. 18 / 30 noiembrie, p. 5, Bistriţa,1990.

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)