Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Figuri din trecutul Timișoarei și evenimente din istoria sa

Emil Petru Rațiu 

  

Una dintre figurile remarcabile din trecutul Timişoarei este Johann Nepomuk Preyer. Acesta se trăgea dintr-o familie germană originară din Colonia, pe Rin, stabilită în Austria, la Viena, la sfârşitul secolului XVII. Tatăl lui Johann N. Preyer, Georgius Preyer, s-a născut în 1761 la Viena, în Leopoldstadt, şi a venit la 1789 în Banat, ca funcţionar administrativ la Lugoj. Dintr-o a doua căsătorie, cu fiica unui ofiţer din armata imperială din garnizoana de la Vârşeţ, Josepha von Leyritz, se naşte la Lugoj, în 28 octombrie 1805, primul lor copil – dintre alţi şapte, Johann Nepomuk. El îşi  începe şcoala la mânăstirea fraţilor minoriţi din Lugoj, apoi o va continua la Timişoara la Gimnaziul Piariştilor, unde au învăţat, în ani diferiţi, şi Ioan Slavici şi Adam Mueller-Guttenbrunn, apoi va urma cursurile Liceului Filosofic din Seghedin, iar la 1824 va absolvi Facultatea de Drept din Bratislava. După ce şi-a luat diploma de liberă practică în avocatură la Pesta, în anul 1828, el va face rapid carieră, ajungând membru al Senatului, şi începând cu anul 1844 este numit primar al oraşului liber crăiesc Timişoara, desfăşurându-şi activitatea în clădirea numită astăzi „Primăria veche”, din Piaţa Libertăţii.

Johann N. Preyer îşi desfăşoară activitatea de primar cu idei liberale, benefică oraşului din punct de vedere economic, cultural şi social, între anii 1844 şi 1858, aceasta coincizând cu anii revoluţiei de la 1848/1849 şi apoi cu anii neo-absolutismului habsburgic de după înfrângerea revoluţiei. Încheiată activitatea de primar în 1858, în anul 1861 J.N.Preyer este prim judecător la Curtea de justiţie Imperială din Timişoara. Se stinge din viaţă, în etate avansată, în octombrie 1888, la Kirchenberg, în Austria inferioară, unde se retrăsese în ultimii ani, ducând în suflet nostalgia Timişoarei şi a Banatului.

Personalitate complexă, el a fost un istoric al Timişoarei, de la începuturile ei până în timpurile sale, a fost ziarist scriind articole politice şi sociale, poet şi dramaturg. Remarcăm dintre creaţiile sale teatrale dramele „Canova” din 1853 şi „Sulioţii” din 1854, editate la Leipzig la editura Brockhaus.

Drama „Sulioţii” este extrem de semnificativă, introducându-ne în evenimente contemporane lui J.N. Preyer din prima parte a vieţii sale, evenimente cu mare rezonanţă în toată Europa acelui timp, războiul pentru independenţa Greciei, cu actele de eroism ale armatolilor aromâni sulioţi din Epir, contra otomanilor şi a lui Ali Paşa din Tepelen –cunoscut mai bine ca Ali Paşa din Ioanina-, fapte de arme ale aromânilor Marcu Bociari, Giavela Sturnari, etc., care au fost cântate de Lord Byron în versurile sale, de poeţii Wright, Hemans, etc, şi imortalizate într-un celebru tablou de pictorul Edward Lear, arătând epopeea femeilor suliote, care pentru a nu cădea vii în mâna trupelor paşei din Ioanina, atunci când cetatea Suli a fost cucerită după un lung asediu, au preferat moartea, aruncându-se toate într-o prăpastie.

Pagini de istorie are Johann N. Preyer despre istoria Timişoarei de la începuturile sale, de la o presupusă aşezare Zambara (sau Zurobara după alte surse) din provincia romană Dacia  Ripensis, devenită apoi Beguey în timpul stăpânirii avare, pe care istoriografia secolului XIX  le vehicula, neconfirmate –dar nici infirmate- de cercetările ulterioare.

În ce priveşte istoria românilor, şi pe cea a ungurilor şi a uneia dintre cele mai importante dinastii occidentale, J.N. Preyer descrie prezenţa lui Carol Robert de Anjou la Timişoara, ajuns pe tronul Ungariei după stingerea dinastiei arpadiene, prin moartea regelui Andrei al III-lea. Carol Robert  moşteneşte tronul Ungariei prin bunica sa, Maria (1247-1323), fiica regelui Ungariei Ştefan al V-lea şi soră a regelui Ladislau al IV-lea (1272-1299), numit în istoriografia ungară şi „Cumanul”. Dinastia de Anjou (Angio pe italieneşte) se trăgea din Carol I d’Anjou, fiu al regelui Franţei Ludovic (Louis) al VIII (rege între 1223-1226) şi frate al marelui rege Ludovic (Louis) al IX cel Sfânt (1214-1270, rege de la 1226) care-i conferi la 1234 fratelui său Carol titlul de conte de Anjou, la care prin căsătoria cu Beatrice de Provenza (1246), Carol adăugă şi pe acela de conte al acestei provincii. În 1266 Carol fu încoronat rege al Siciliei de către papa Clement al IV-lea la Roma, care-l chemă în Italia pentru a învinge pe rivalii săi, ultimii dinaşti de Hohenstaufen, Manfredi (1232-1266), fiu al împăratului Frederic al II-lea, învins la Benevento, în 1266, şi Corradino de Suabia (Svevia), ultimul dintre Hohenstaufen, fiu al împăratului Konrad (Corrado) al IV-lea, învins la Tagliacozzo, în 1268. Carol Martello d’Anjou, fiu al lui Carol al II-lea d’Anjou, nepot al lui Carol I d’Anjou, fu tatăl lui Carol Robert (Caroberto), rege al Ungariei de la 1308 la 1342. Nefiind în siguranţă în Ungaria, din cauza unor mişcări contra noii dinastii d’Anjou, în special opoziţia voievodului Ardealului Ladislau Apor, Carol Robert avu reşedinţa regală la Timişoara de la 1316 la 1323, după care îşi stabili reşedinţa la Buda.

Dar la 1330, el reveni la Timişoara. Iată pagini memorabile din „Monografia oraşului liber crăiesc Timişoara”, apărută în limba germană în 1853 la Timişoara, reeditată la Timişoara în ediţie bilingvă în 1995, în traducerea lui Adam Mager şi Eleonora Pascu, cu prefaţă de Eleonora Pascu şi  postfaţă şi note de Dr. Ioan Haţegan, în care Johann N. Preyer ne descrie cea de-a doua venire a lui Carol Robert la Timişoara:

„În anul 1330 Timişoara l-a văzut din nou pe regele Carol Robert între zidurile sale, dar într-o postură mai puţin fericită faţă de şederea anterioară. Prost sfătuit de voievodul Transilvaniei, Toma Farkaş, şi de stolnicul Dionisie de Szech, regele a adunat o oaste considerabilă pentru a-l ataca prin surprindere pe voievodul Valahiei, Basarab. În septembrie, regele trecu cu oastea sa prin Timişoara.

În cursul marşului luă Severinul, fără să piardă un singur om. La râul Motru au apărut emisarii lui Basarab, care ofereau regelui drept compensaţie de război şapte mii de mărci, cedarea Severinului şi făgăduiala de a plăti şi pe viitor tributul de până acum, cu clauza că Basarab ar vrea să trimită, pe spesele sale, pe unul din fiii lui în slujbă la curtea regelui Carol Robert. Aceste oferte au fost respinse de rege cu trufie şi el urmă emisarii în ţara voievodului. Dar Basarab, după eşecul solilor, şi-a pustiit propria ţară, i-a îndemnat pe locuitori să se retragă cu turmele şi roadele lor în munţii greu accesibili şi în pădurile dese şi astfel oastea lui Carol Robert a ajuns să sufere de o cumplită foamete. Prin atacuri şi molimi oastea fost extenuată şi astfel regele a consimţit să facă pace. Basarab reînnoi chiar şi acum ofertele sale anterioare şi-i dădu regelui un ghid, care să-i conducă, pe el şi oastea lui, afară din ţara sălbatecă. Dar boierii valahi au nesocotit înţelegerile voievodului lor. Pe când Carol Robert trecea cu armata printr-o vale, la început cu o intrare largă dar apoi tot mai strâmtă, nebănuind nici o primejdie, a fost primit deodată cu o ploaie de săgeţi şi de pietre. Toate culmile şi ieşirile au fost ocupate de valahi. A fost în 10 noiembrie, când a început groaznicul măcel. Vitejia nu prezenta nici o siguranţă; armele şi armurile nu erau de nici un ajutor.

Patru zile s-a revărsat furia valahă peste unguri, cu moarte şi prăpăd din înălţimi, iar dintre mulţii cavaleri şi domni au căzut protopopii de Transilvania, Posega, Szekesfehervar şi cei mai mulţi clerici de la curtea regelui. Tabăra, tot armamentul, sigiliile regale, mari sume de bani, vase de aur şi argint au căzut pradă duşmanului. Atunci regele şi-a schimbat armura sa cu Desideriu şi, cu un mic grup de credincioşi, a reuşit să răzbată valea morţii, în timp ce Desideriu, rămas drept rege, a fost luat prizonier de valahi şi omorât. Zguduitoare a fost intrarea regelui în Timişoara; din numeroasa oaste, cu care cu câteva săptămâni înainte traversase oraşul, au rămas în suita lui doar atâţia câţi îl petreceau altădată la vânătoare.”  Am făcut o digresiune arătând ramurile celor mai strălucite case domnitoare  ale Europei, înainte de a cita pasajul de mai sus, pentru a arăta cum modestul Basarab  i-a învins pe cei mai mari dinaşti şi reprezentanţi ai aristocraţiei Europei de atunci, la baza acţiunilor cărora, din nefericire, a stat raptul. Alte date istorice revelând prezenţa unor regi la Timişoara sunt acelea la dieta ţinută la Timişoara, la 1397, a regelui Ungariei, apoi Împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germanică, Sigismund de Luxemburg (1380-1437), şi a regelui Ungariei şi Boemiei Ladislau al V-lea Postumul (1440-1457, nepot, prin mamă, al lui Sigismund de Luxemburg), în noiembrie 1457, unde a şi murit.  Din ordinul său, la 16 martie 1457 în piaţa Sfântul Gheorghe din Timişoara, a fost decapitat Ladislau Huniade, fiul eroului creştinătăţii Ioan Corvin şi fratele lui Matei Corvin, dus în acelaşi an prizonier la Viena şi în Boemia, apoi, după moartea regelui Ladislau al V-lea, ales la 1458, în ciuda opoziţiei unor magnaţi pentru originea sa valahă, rege al Ungariei şi devenit cel mai glorios rege al acestei ţări, regulus Valachorum, „crai al Valahilor”, cum îl numeşte Antonio Bonfini, cu acelaşi titlu folosit şi pentru contemporanul său Ştefan Cel Mare.

   Dintre multele documente din istoria Timişoarei, voi aminti doar unul puţin cunoscut sau chiar necunoscut la noi, din timpul când, între anii 1538 şi 1551, „comite al Timişoarei şi guvernator al părţii de jos a regatului Ungariei”, era Petru Petrovici. El trecuse la protestantism în jurul anilor 1530, când această confesiune era într-o fază de primă şi maximă expansiune în Banat. Din acest motiv, un reprezentant de marcă al protestantismului, cu multă probabilitate român istrian, Matthias Flacius Illyricus -despre care am publicat, printre alte articole, un articol în revista „Transilvania” nr.4/2009-, îi trimite lui Petru Petrovici la Timişoara, la 1 martie 1550, din Magdeburg, o carte a sa, „Contra primatum papae”, cu dedicaţie autografă. În perioada în care Saşii din Transilvania puneau bazele unei biserici luterane cu un statut propriu (la Mediaş, în 1545), Petru Petrovici îi ajutase pe ungurii protestanţi din Timişoara în constituirea unei biserici reformate ungureşti, care se va îndrepta apoi spre calvinism. După unii autori, se pare că Matthias Flacius aştepta ajutor politic şi militar de la comitele Timişoarei şi guvernator al unei părţi libere, neocupate încă de Turci, a regatului Ungariei, în favoarea protestanţilor germani în luptă cu armata catolică condusă de principele Moritz von Sachsen şi astfel s-ar explica această dedicaţie autografă, deoarece Flacius, în general, nu scria dedicaţii pe cărţile sale.

Acestea sunt doar unele episoade din istoria bogată a Timişoarei, din care cel mai glorios este şi rămâne, acela al oraşului care, primul, a redat românilor demnitatea şi libertatea în decembrie 1989.  Câte mari titluri istorice pentru a deveni capitală culturală, şi de conştiinţă, a Europei... 

                                                                                                                

Emil Petru Rațiu 


Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)