Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

FLORILE RECUNOSTINŢEI  PENTRU SOLDAŢII ROMÂNI

 

CARE-ŞI DORM SOMNUL DE VECI LA  SOULTZMAT,

DIEUZE, EFFRI, ASSEVENT, HIRSON SI RETHEL (Franţa)

 

Dr. Luchian DEACONU

Comentarii de la cititori

 

 

« In secolele care vor veni, cu seninătatea vremii, istoricii vor scrie marea tragedie a popoarelor, mari si mici, ne vor contopi în acelasi sentiment de pioasă recunostintă”. Din discursul rostit de deputatul Justin de Selves la receptiile organizate în onoarea României la Paris, la 24 ianuarie 1918, de Parlamentul Franţei.

 

         Departe de a fi un mod de a gândi si o trăsătură a comportamentului majoritătii europenilor, « spiritul european », invocat încă din veacul al XIX-lea ca una din cerintele modernitătii, rămâne un ideal pe care zidul care a despărtit timp de o jumătate de secol Estul de Vest l-a îndepărtat si mai mult. El lipseste, adeseori inexplicabil si nemotivat, în cercurile cele mai informate. Nu întâmplător, cercetătoarea Anne-Lise Barriere întreba, într-un studiu publicat în 2005: “Când vor înceta istoricii francezi să fie “franco-francezi”?

         Redarea dialogului dintre doi fosti colegi de liceu, un francez si un român, Victor Berard, savantul care a tradus “Iliada”, si doctorul Ioan Cantacuzino, membru al Academiei Române, purtat în urmă cu aproape un secol, evidentiază pregnant dimensiunile faliei creată de anii 1944-1990, explică, în parte, perceptia pe care Occidentul continuă s-o aibă asupra Europei de Est.

         «Vă aduceti aminte de anii 1880 la Liceul Ludovic cel Mare, frecventat de provinciali ca mine si de români ca dumneavoastră; de ceata de adolescenti din provincie care duminică de duminică dădea bratul grupului de români, plimbându-se melancolici în Parcul Montsouris, discutând tot felul de lucruri, francezii de revansă iar românii de viitor. Suntem, acum – îi spunea Victor Berard colegului român -, la vârsta cea mai frumoasă pe care o poate trăi un om, pentru că vedem visurile tineretei noastre împlinindu-se! Si noi si voi am obtinut revansa deplină si întreagă – si nu doar revansa de sânge, ci si revansa Dreptătii! Am ajuns la prima etapă a cuceririi noastre : am pus bazele statelor nationale.»

         Un dialog colegial, între două personalităti ale Europei, un exemplu de luat în seamă îndeosebi astăzi.

         Intr-un studiu anterior, am abordat problema « cliseelor otrăvite» din trecut care sunt resuscitate insistent de o anumită propagandă externă ostilă, si de obligatia ce revine autoritătilor statului român de a actiona pentru adevăr si pentru apărarea demnitătii nationale.

         Unul din acele « clisee otrăvite », acuzatia că « România a trădat » în primul război mondial, porneste de la « Pacea de la Bucuresti », din 24 aprilie/ 7 mai 1918 dintre Guvernul român si Puterile Centrale.

         De la evenimentul respectiv, ca si de la semnarea Armistitiului de la Compičgne, se împlinesc 90 de ani. Pregătirile pentru comemorarea momentului care a marcat sfârsitul primului război mondial au demarat deja. Franta va organiza o suită de manifestări la care au fost invitate toate statele care au contribuit la obtinerea victoriei.

         Manifestările preconizate vor reconstitui ultimele zile ale Marelui Război, vor celebra pacea, fraternitatea, întelegerea si solidaritea care guvernează azi statele Europei. Omagiindu-i pe cei căzuti pe câmpul de luptă în 1914-1918, generatia anului 2008 îsi exprimă recunostinta fată de milioanele de soldati din a căror jertfă si suferintă s-a născut marele vis al păcii, s-au creat statele nationale, a apărut Uniunea Europeană, odată cu angajamentul de a consolida si dezvolta mostenirea primită.

Pornind de la aceste consideratii, din cele 40 de zile de manifestări, americanilor li s-au rezervat 11 zile, britanicilor 5, australienilor 3, canadienilor 3 si italienilor 3.

Românilor nu li s-a acordat, nici de data aceasta, o zi a lor, cu toate că, la 24 ianuarie 1918, deputatul Justin de Selves i-a asigurat că « In secolele care vor veni, cu seninătatea vremii, istoricii vor scrie marea tragedie a popoarelor, mari si mici, ne vor contopi în acelasi sentiment de pioasă recunostintă”.

Considerăm că este normal să dorim să aflăm, de ce nu li s-a rezervat românilor o zi în suita manifestărilor prilejuite de împlinirea a 90 de ani de la semnarea Armistitiului de la Compičgne.

Pentru că toate argumentele istorice pledează pentru acest drept al românilor. România a fost aliatul Antantei. Ea si-a câstigat libertatea si unitatea sacrificând a 10-a parte din populatia pe care o avea în 1914. După Germania, cu 1.800.000 de soldati căzuti în lupte, vin Rusia cu 1.700.000, Franta cu 1.400.000, Austro-Ungaria cu 1.200.000, Imperiul Britanic cu 900.000, Italia cu 650.000 si România cu 336.000.

« Dintre toate tările care au participat la război - scria istoricul Alexandre André în 1919 -, România a avut, în raport cu populatia sa, pierderile cele mai grele.»

Generalul Auguste Pélécier preciza : “Jertfa României reprezintă, raportată la populatia ei... o cifră colosală care îti dă fiori…Poporul care dă această probă de vitalitate este un popor care stie ce vrea».

Academicianul Georges Lacour-Gayet compară actiunea militară română cu « un paratrăsnet ». « In fapt – declara el -, formidabilele divizii ale lui Mackensen, în loc să atace Franta si armatele de la Salonic, au fost retinute între Carpati si Dunăre. »

Iar ambasadorul Frantei la Bucuresti, de Saint-Aulaire, afirma : « Franta nu va uita niciodată că, atunci când Germanii bombardau Verdunul, România a obligat Germania să retragă 20 de divizii de pe frontul francez. Astfel, România a ferit Franta de un mare pericol. »  

In plus, profesorul Oreste Tafrali a consemnat un eveniment cu o semnificatie care iese din obisnuit, momentul când « lumea politică franceză, într-o miscare de solidarizare spontană » si-a exprimat simpatiile profunde si admiratia totală pentru poporul român. Evenimentul s-a petrecut în perioada când evenimentele din Orient se precipitau, când revolutia rusă evolua rapid spre bolsevism, când armata taristă se destrăma, când « România rămăsese izolată si înconjurată din toate părtile de vrăjmasi », când tot Occidentul privea cu inima strânsă această tragedie si când «nicăieri durerea si compasiunea nu erau mai mari ca în Franta ». La 24 ianuarie 1918, cei 40 de parlamentari si peste 30 de profesori universitari români care erau în misiune sau în refugiu la Paris, au fost invitati la două receptii, una la Clubul parlamentarilor si alta la Palatul Camerei deputatilor. Receptiile au fost onorate de presedintele Senatului, Antonin Dubost, de presedintele Camerei deputatilor, Paul Deschanel, de presedintele Consiliului de ministrii, Georges Clemenceau, de senatori, deputati, ministrii, ziaristi. La receptia de la Senat, presedintelui Comisiei afacerilor străine, Franklin Bouillon, a precizat că reuniunea oferă « parlamentului francez ocazia să afirme legăturile de fraternitate care unesc cele două natiuni si să arate admiratia sa către aliata sa » , încheind : « Ce pot să spun de sentimentele de admiratie stârnite în Franta de atitudinea României în orele atât de dureroase prin care trece acum ? Armată, guvern, popor, toate elementele natiunii merită elogii. Eroismului incomparabil al soldatilor îi răspunde energia comandantilor si resistenta stoică a maselor. Amenintată din toate părtile, natiunea rezistă, refuză să cedeze nenorocului. E o pagină pe care nimeni nu o va putea sterge din istorie.”  La receptia de la Camera deputatilor, presedintele Paul Deschanel întărit aprecierile senatorilor, adăugând: “Armata română, aruncată în plină luptă pe un front enorm si fără ajutorul promis al rusilor rezistă mai multe luni trupelor germane, austriace, bulgare si turcesti, cu o bravură si o tenacitate eroică, usurând astfel celelalte fronturi. Zăpada, frigul, foametea, bolile ajută pe năvălitori. Tifosul ucide mai mult de 18000 de oameni pe lună. Si totusi, nici un strigăt, nici o plângere. E datoria. E patria în pericol. Sublim exemplu înaintea căruia Germania însăsi se înclină, iar Franta îl oferă respectului lumii întregi, pe care câtiva, din nenorocire, nu l-au înteles încă… Domnilor parlamentari, oricare ar fi peripetiile acestui război, Franta si România, unite în comunitatea de sacrificiu, sunt de acum înainte două surori nedespărtite. »

 

@      Mai mult decât aprecierile elogioase ale înaltilor demnitari francezi, istoria a retinut argumentele nationale, politice, demografice, etnografice, geografice si economice care i-au determinat pe români să accepte această imensă jertfă de sânge.

Evolutia anterioară arătase României că sosise momentul pentru a actiona în vederea opririi imediate a politicii de deznationalizare fortată promovată de imperiile vecine împotriva conationalilor care se aflau sub stăpânirea lor. « Legea nationalitătilor » si Legea învătământului, adoptate în 1868 de Budapesta au intensificat politica de deznationalizare. Maghiarizarea fortată si persecutiile, îndreptate împotriva presei si intelectualitătii românesti, au transformat Ardealul într-un mit national, într-o obsesie a constiintei colective a tuturor românilor, « Ardealul, Ardealul, ne trebuie Ardealul », devenind deviza celui mai cunoscut mars al epocii. Intrarea în război, trecerea Carpatilor, eliberarea pământului străbun al Ardealului era dorinta si vointa tuturor românilor.

« Nu stiu cum se va desfăsura războiul – nota Ion I. C. Brătianu la 8 august 1916 – putem avea soarta Serbiei (care era ocupată), dar vom fi confirmat, în mod imprescriptibil, drepturile noastre asupra pământului nostru. Momentul de fată este hotărâtor . »  Exprimând aceesi idee fundamentală a istoriei românilor, Take Ionescu, declara: « Stiam că tara noastră trebuia să intre în război ; am stiut acest lucru de când ne-am născut, de acum zece secole. Timp de o mie de ani, toti românii au venit pe lume cu această credintă. Noi nu considerăm ca pe un merit sacrificiile pe care le-am făcut ; le-am făcut pentru idealul nostru, pentru datoria pe care am contractat-o timp de zece secole fată de generatiile trecute si fată de cele viitoare.

Victoriosi sau înfrânti, trebuia să luptăm. Un singur lucru ar fi fost un dezastru pentru români, acela de a nu participa la război. »

Tot astfel se pronunta si academicianul francez, Emille Boutroux, care avertiza delegatiile la Conferinta de Pace că : « A lăsa Transilvania la Austro-Ungaria înseamnă să lăsăm cale liberă procesului de maghiarizare completă a acestui trunchi al natiunii române, a însesi rădăcinilor românismului, înseamnă să condamnăm la moarte sufletul României”. 

Intrarea României în război alături de Antantă a răspuns unui comandament secular si sacrosant, eliberarea românilor de sub stăpânirile străine.

« Poporul românesc va vesti mâine lumii prin grai de tun începutul jertfei sale de sânge, scria Octavian Goga în articolul « Ultima zi în România mică », apărut în « Epoca » din 15 august 1916. Fiecare suflet si fiecare trup îsi va aduce picătura lui de foc să se unească cu râul de văpaie care din două brate înfricosate va curge pe crestele Carpatilor si de-a lungul Dunării…Inchegarea unui singur trup se hotărăste astăzi. Amurgul cade cea din urmă oară pe vechile noastre hotare, ca mâine, soarele răsărind rosu din foc si din sânge să lumineze în România Mare ».

Asa cum preciza academicianul Barbu Stefănescu-Delavrancea : « Noi  n-am intrat în haosul acestui măcel pentru cuceriri, ci pentru dezrobiri…Noi nu vrem ce nu este al nostru, ci vrem unirea cu fratii nostri din Ardeal, din Banat si din Bucovina…Noi nu ne croim cu sabia o patrie nouă, ci ne-o întregim…Duhul adevărului, al dreptătii si al fraternitătii mână vitezele noastre ostiri ».

Confirmarea legitimitătii acestor concluzii este dată, după 90 de ani, de evenimentele istorice care au urmat si de realitătile prezentului. Ele demonstrează că, prin eliberarea si unirea Basarabiei, Transilvaniei si Bucovinei cu România a fost oprit procesul de deznationalizare fortată, care s-a reluat în teritoriile cedate după Pactul Molotov-Ribentrop din septembrie 1939, ori a continuat si s-a accentuat împotriva sutelor de mii de români de la sud de Dunăre, de la est si nord de Prut care nu au, nici astăzi, dreptul să învete si să se roage în limba maternă.

Toate aceste argumente conferă participării României la primul război mondial alături de Franta, Anglia si Rusia statutul si dimensiunile uneia din cele mai importante, memorabile, dramatice si glorioase decizii nationale din istoria românilor.

 

@      La 15 / 27 august 1916 Romania a declarat război Austro-Ungariei. Trupele române au fortat trecătorile muntilor Carpati, pătrunzând în Transilvania. Evenimentul a avut urmări majore asupra derulării operatiunilor militare si dispunerii trupelor, decizia României provocând o “aspiratie masivă de trupe” de pe fronturile existente si o slăbire considerabilă a fortei asaltului german asupra Verdunului în vestita bătălie a celor 300 de zile si a celor 700.000 de morti.

         « In 1916, atunci când Germania era agătată total de Verdun si înainta spre Vilna si Riga - scrie istoricul Alexandre André -, armata română a năvălit în Transilvania. Am văzut în acel moment o schimbare radicală de tablou. Falkenhein a fost trimis pe frontul român. Ajuns seful suprem, Hindenburg a schimbat planurile germane. A format 12 corpuri de armată din cele mai bune trupe luate de la Verdun, de pe Sommes, din Italia si Rusia de nord. A trecut în defensivă  pe fronturile Occidental si Septentrional si a atacat România cu o fortă formidabilă.

Intrarea României în război a schimbat si planurile lui Mackensen, care se pregătise să trimită trupele pe frontul din Salonic. A atacat Dobrogea cu 100000 de soldati, incluzându-i si pe bulgari. Frontul românesc avea acum o lungime de 1350 km iar cel anglo-francez 800.”

După ce pătrunsese adânc în Transilvania, fiind coplesită de superioritatea numerică si ca dotare a trupelor inamice si în conditiile lipsei munitiei si armamentului promis de Aliati si a ajutorului militar rusesc, în pofida rezistentei eroice din trecătorile Carpatilor, de pe Neajlov si Arges, armata română a fost nevoită să se retragă în conditii cumplite si să cedeze prin lupte grele 2/3 din teritoriul tării. 

Aceste consecinte ale atacului concentric al Puterilor Centrale fuseseră anticipate de Aliati, dar ele au fost ignorate de comandamentele militare. La trei săptămâni după ce România intrase în război Lloyd George, primul ministru britanic, declarase : “Sper că nu vom accepta ca, din lipsă de prevedere, o catastrofă asemănătoare Serbiei să se abată asupra României... Echiparea armatei române nu poate să tină piept mult timp unui atac austro-germano-bulgar... Cer încă odată cu insistentă Statului Major să combine cu grijă o actiune colectivă imediată împreună cu Franta si Italia pentru a aduce ajutoare României în cazul că un atac formidabil va fi declansat împotriva ei”.

         Cu toate acestea, România nu a primit tehnica militară si munitia promise si nici ajutorul armatei ruse.

         “Pentru mine – mărturisea generalul Auguste Pélécier – mai este un lucru neclar. Sunt conditiile în care a avut loc retragerea armatei ruse si române, este bătălia din Dobrogea de la sfârsitul lui 1916 si împrejurarile în care s-a retras armata rusă. Va trebui să analizăm dacă generalul Alexeiev a fost obligat să opereze retragerea asa cum a făcut-o sau dacă... generalul n-a căutat frontul cel mai scurt si cel mai solid predând inamicului tot teritoriul românesc.” Aceeasi supozitie o găsim si în „Politica externă a României si chestiunea Banatului”, a lui Take Ionescu, care leagă opozitia generalului rus fată de intrarea României în război, în toamna lui 1915, de  întârzierea cu care armata rusă a venit în ajutorul României în 1916.

         Sub presiunea fortelor superioare numeric si mai bine dotate, armata română a fost obligată să se retragă din Transilvania în conditii incredibile.

“Ceea ce a fost retragerea armatei române în Moldova nici un poem nu va putea s-o descrie vreodată! – declara generalul Pélécier -. Intreaga armată română a luptat fără să schimbe oamenii timp de patru luni, fără încetare, în noroi si zăpezi, ziua luptând si noaptea retrăgându-se. Am văzut cu ochii mei regimente întregi care au rămas pe front, fără să se odihnească o singură zi, timp de 8 luni încheiate! ».

         Bătăliile de la Jiu, Olt, Cerna, Neajlov, Turtucaia si Dobrogea au înscris pagini memorabile de dârzenie, vitejie, eroism si patriotism. Ele s-au soldat cu pierderi uriase în morti, răniti si prizonieri. In una din primele lucrări consacrate operatiunilor militare din august-noiembrie 1916, generalul Constantin Găvănescul scrie că după trei luni de lupte aprige, la mijlocul lui decembrie 1916, armata română dispunea doar de 200.000 de ostasi apti de luptă deoarece : 150.000 fuseseră ucisi în lupte, 100.000 căzuseră prizonieri, iar 150.000 erau răniti.  

 

@      Atunci, în octombrie 1916, Franta a fost cea care a venit în ajutorul României prin Misiunea militară alcătuită din 1.500 de ofiteri, personal tehnic, medici si asistente, sub comanda generalului Henri Berthelot. Misiunea militară franceză a participat nemijlocit la reconstructia armatei române, dramatic decimată de lupte si epidemii. Contactul direct cu ofiterii si soldatii, cu autoritătile si populatia, a pus bazele unei cunoasteri profunde a trăsăturilor românilor, a vointei si determinării lor de a trăi liberi si uniti în vatra strămosească.

Membrii misiunii militare au fost martori si părtasi la un adevărat miracol. In răstimp de câteva luni si în conditiile unei ierni aspre, armata română a renăscut din propria cenusă. Scriind despre reconstructia armatei române, generalul August Pélécier declara : « La întrebarea : Care e starea Armatei române ? Ni s-a răspuns: S-a sfârsit...Este imposibil să fie reconstituită...Dar atunci când am văzut artileria trecând...când am zărit micii cai ai României defilând, tunurile noastre de 75... Si când, într-o zi, la convocarea Regelui, am mers la trecerea în revistă a două divizii, un sentiment de admiratie profundă si de încântare ne-a cuprins pe toti...Fetele acestor tărani solizi si simplii, ale acestor oameni cu privirea dreaptă, au smuls de la generalul Berthelot strigătul de admiratie: “Priviti-i ! Nu s-ar putea spune că sunt “poilus” ai Frantei?”

Nu poate exista un elogiu mai frumos ca acesta: “Poilus ai Frantei! Poilus ai României!” Câteva luni mai târziu, acesti “poilus » ai României au luptat cu vitejie si cu neînfricare”.

Apoi, din iulie până în septembrie 1917, un milion de soldati români si rusi au barat ofensiva trupelor Puterilor Centrale care îsi propuseseră să scoată România din război. Bătăliile de la Mărăşti, Mărăsesti si Oituz, din 24 iulie - 22 august 1917 stil nou, au dejucat planurile germanilor de a ocupa Moldova si de a scoate România din război. Bătălia de la Mărăsesti este episodul cel mai glorios al Războiului de întregire, ea se asază alături de cele mai mari izbânzi din istoria militară a românilor. Meritul acestei victorii revine generalilor Alexandru Averescu, Constantin Cristescu si Eremia Grigorescu. Rezistenta eroică a trupelor si rapida înlocuire a unitătilor ruse, intrate în panică sau fără vointă de luptă ca urmare a propagandei bolsevice, au făcut ca planul inamicului să se năruie.

Sfârsitul bătăliei pentru Moldova, cum au fost numite luptele de la Mărăsti, Mărăsesti si Oituz, părea să ofere un răgaz României, dar evenimentele în derulare din Rusia au conturat un cadru militar si politic nou, total defavorabil tării noastre.

Transformările survenite la sfârsitul lui 1917 din Rusia au marcat începutul uneia din cele mai dramatice epoci din istorie, puciul bolsevic fiind punctul de plecare al unei lungi crize internationale si cauza unor dezechilibre majore imediate în raportul de forte dintre cele două aliante.

 

@      Rusia a început tratative de pace cu Puterile Centrale, părăsind Antanta. Procesul de destrămare a armatei ruse s-a accelerat. Din noiembrie 1917 până în februarie 1918, Puterile Centrale au cucerit întinse teritorii în Centru si Estul Europei.

La 27 ianuarie s-a semnat la Brest-Litovsk, Tratatul de pace dintre Austro-Ungaria si Ucraina. La 18 februarie, s-a încheiat Tratatul de pace dintre Rusia sovietică si Germania.

“Rusia ne-a trădat, noi vom continua războiul. Nefericita Românie a fost obligată să capituleze, noi – declara premierul Georges Clemenceau la 8 martie 1918 - vom continua să luptăm până în ultimul sfert de oră, pentru că al nostru va fi acest ultim sfert de oră. »

Subit, România s-a trezit înconjurată de tări ostile si amenintată de revolutia bolsevică. Socialistul bulgar Kristian Rakovsky i-a cerut lui Lenin ajutor să bolsevizeze România. Petrogradul a trimis un comandou la Iasi cu misiunea să-l asasineze pe regele Ferdinand, să aresteze membrii guvernului si să provoace dezordini în armată si frământări sociale. Dejucarea puciului de către autoritătile române a dezlăntuit riposta violentă a bolsevicilor rusi. Ambasadorul si personalul misiunii României în Rusia au fost arestati si a dost declansată o prigoană cruntă împotriva populatiei civile române refugiate dincolo de Nistru.

Guvernul bolsevic a declarat stare de război, a rupt relatiile diplomatice si a confiscat tezaurul românesc.

Pericolul ca România să dispară de pe hartă era iminent.

Guvernul Ionel Bratianu-Take Ionescu si-a prezentat demisia, noul premier, generalul Alexandru Averescu, fiind obligat să ceară prelungirea armistitiului, pentru a câstiga timp.

Prins între Rusia bolsevică, Austro-Ungaria si teritoriile românesti ocupate de Puterile Centrale si aliatii lor, dispozitivul militar româno-rus din Moldova a fost pus în imposibilitatea de a continua războiul. România nu a avut nici o alternativă la pacea oneroasă care i-a fost impusă.

La 24 aprilie / 7 mai 1918 s-a semnat Tratatul de pace de la Bucuresti, România fiind obligată să abandoneze Dobrogea, să accepte rectificări de frontieră în Carpati, cedând teritorii însumând 5.600 km2, si să încheie conventii oneroase, prin care, practic, principalele ramuri ale economiei au trecut sub controlul Puterilor Centrale.

 

@      In acest răstimp de doar câteva luni, de panică generală si în absenta unor solutii militare si politice imediate, câtiva politicieni Aliati au acuzat guvernul român de « trădare ».

Riposta la această acuzatie injustă si nedreaptă, a venit, spontan, de la numerosi demnitari, generali, academicieni, istorici francezi, britanici si italieni. 18 academicieni francezi si doi laureati ai Premiului Nobel si-au exprimat consideratia si admiratia fată de modul cum si-a îndeplinit armata română obligatiile asumate. Aprecierile lor recunosc că războiul a fost un examen dur, pe care, în pofida slabei înzestrări si a pregătirii militare insuficiente, tărănimea, clasa care a furnizat imensa majoritate a soldatilor, l-a trecut cu brio. Este adevărul care a fost recunoscut de Aliati, ca si de inamici. Jean Aicard, Georges Clemenceau, Robert de Flers, Henri Bordeaux, Georges Lecomte, Auguste Emile Picot, Fernand Laudet, Charles Richet, André Weiss, Emile Boutroux, Paul Deschanel, Raphaël Georges-Lévy, Edmond Rostand, Raymond Poincare, Georges Lacour-Gayet, Louis Bréhier, Frantz-Funk Brentano, Leon Bourgeois, sunt « nemuritorii » Frantei care au elogiat si au înobilat imensa jertfă dată de ostasul român în timpul Marelui Război. Studiul prezintă, în premieră absolută, mărturii inedite, scrise si semnate de cele mai strălucite personalităti ale Frantei care au elogiat eroismul si vitejia soldatului român.

Prieteni de nepretuit si cunoscători profunzi ai istoriei si culturii românilor, cei 32 de membri ai Comitetului Franco-Român prezidat de academicianul Georges Lacour-Gayet, generalii Pau, Pélécier si Delacroix, viceamiralii Fournier si Besson, oameni politici André Tardieu si Albert Thomas, oameni de stiintă, scriitori, ziarisiti: Emanuelle de Martonne, Emile Picot, Louis Latzarus, Max Buteau, Leo Clarétie, Auguste Dorchain, Leon Robelin, Adolphe Brisson, Georges Gavoty, Gaston Boussien, Pierre Perroy, Camille Mauclair si altii au promovat si au sprijinit cu competentă, ardoare si dăruire lupta poporului român pentru libertate si unitate natională.  

Unul dintre cei mai directi si mai dinamici apărători ai cauzei române a fost generalul Auguste Pélécier, un excelent cunoscător al contributiei militare a României la operatiunile din anii 1916-1919.

“Sunt oameni care, fără să-si măsoare cuvintele, au afirmat: “România a trădat”. Vreau să le reamintesc celor care au uitat în ce situatii înfiorătoare s-a aflat România în diverse momente ale războiului. Dacă cineva a fost trădat, si dacă n-a fost Antanta, România este cea care a fost trădată chiar în momentul atacului, atunci când trebuia să aibă certitudinea abundentei materialelor si munitiilor... Iar când bolsevismul a triumfat, când armata rusă s-a dezorganizat, cine a fost trădat? Cine a fost abandonat?

Oameni de stat din Occident - continua generalul Pélécier -…Vă implor să aveti un strop de întelegere pentru această tară latină, pentru această mică sentinelă pierdută si invadată de imensitatea trădării ! Judecati cu mai multă tolerantă pe cei ce se luptară, precum românii, în 1918 ! »

         In decembrie 1917, înainte ca România să ajungă în situatia limită care a obligat-o să încheie Taratatul de pace din 1918, fostul ministru al armamentului, Albert Thomas, ceruse guvernului francez să privească atent “spre acest colt al Europei unde suferă sora noastră română », unde : « Armata română continuă să se apere. Alături de ea sunt diviziile de sub comanda generalului Scerbacev; ele tin piept dusmanului, nu depun armele, vor să învingă. In vâltoarea tulbure în care Rusia pare să se descompună, România este asemeni unui cristal limpede si curat lângă care trebuie să vină si Aliatii să  se alăture ».

         Un alt oficial occidental care a întrevăzut pericolul reprezentat de bolsevism a fost ministrul armamentului din Cabinetul Britanic, Winston Churchill, care declara în Camera Comunelor: « Kerson si Nicolaev au fost ocupate. Odesa este apărată contra bosevicilor de francezi, greci si rusi. Din cauza armatelor bolsevice, România este amenintată direct cu invazia care, adăugată presiunii trupelor ungare, din partea cealaltă, fac ca situatia acestei tări să fie extrem de dificilă.

Evenimentele în desfăsurare în această parte a Europei reprezintă o amenintare gravă pentru pacea generală”.

La aceste sustineri, se adaugă argumentele în temeiul cărora istoricul Alexandre André afirmă că : “Si după 8 mai 1918, România a servit cauza aliatilor prin : efectivul important de soldati germani mentinut în teritoriul cotropit ... prin trupele române care continuă să lupte alături de ceho-slovaci în Rusia, împotriva înaintării trupelor germane, ca si în Franta, unde mai multe mii de români, veniti din Italia, din America si chiar din România, traversând Austria, au reluat lupta natională ».

Mii de soldati din Regat, de prizonieri ardeleni aflati în Franta, Italia, Rusia si emigranti români din Statele Unite ale Americii si Canada au luptat alături de Aliati pe fronturile din Vest .

Numărul mare de români înrolati în anii 1914-1918 în „Legiunea străină”, reprezintă contingentul cel mai numeros, din cei 1500 de români acceptati în rândurile acestei armate profesioniste de elită până în 1961.

Cu sprijinul guvernelor italian si francez, „Comitetul Românilor din Transilvania, Banat si Bucovina de la Roma”, Comitetul general al Coloniei române din Paris, Comitetul National al Românilor din Transilvania si Bucovina si Consiliul National al Unitătii Române de la Paris au constituit mai multe regimente de voluntari români care au luptat pe frontul italian si pe cel francez. 

O delegatie, condusă de Vasile Lucaciu, Paul Brătăsanu, George Mironescu, Nicolae Titulescu, constituită la Paris după semnarea Tratatului de pace de la Bucuresti, a fost trimisă în Italia pentru a grăbi actiunea de constituire a regimentelor românesti.

„Frati români, Guvernul italian ne-a permis să ne organizăm în legiuni pe pământul sfânt al Italiei, să pornim pentru liberarea mosiei străbune...Veniti cu totii pentru a nu lipsi tocmai noi dintre aceia care făuresc cu arma în mână România tuturor românilor”, se preciza în Apelul lansat de „Comitetul Românilor din Transilvania, Banat si Bucovina” de la Roma.

Circulara din 15 octombrie 1918 a Statului Major Italian anunta că “o Legiune română de prizonieri de război austro-ungari de nationalitate română, rezidenti în Italia, a fost constituită si s-a pus sub comanda generalului de cavalerie Luciano Ferigo. In acelasi timp, ministerul de război al Republicii Franceze a făcut cunoscut, de câteva zile, constituirea unei Legiuni române pe frontul francez”.

Participarea soldatilor români pe frontul francez a fost mentionată si de ministrul de externe francez, Stephen Pichon, în mesajul de recunoastere a Consiliului National al Unitătii Române. “Apropiatul triumf al principiilor de dreptate care vor asigura libertatea si recunoasterea României, triumf de care nu v-ati îndoit nici dumneavoastră, nici românii care vin continuu în număr tot mai mare să se înroleze pentru a lupta alături de noi, făcând să fluture din nou pe câmpurile de bătălie culorile Tării Românesti”.

 

@      Unul dintre miile de militari români care au participat si s-au distins prin vitejie, curaj si jerfă în ultimele zile de luptă de pe frontul de Vest, în Ofensiva Meuse-Argonne, a fost caporalul pilot Ioan N. Romanescu.

 «Fac parte dintr-un grup de escadrile de interventie care se deplasează în acele sectoare ale frontului unde luptele sunt cele mai aprige. Este un grup de vânătoare de elită. Abia asteptăm să ajungem la Rin, pentru a face de « strajă », scria în epistola din 11 octombrie. « Dacă ati putea să vedeti, ca mine, orbi, schilozi si desfigurati, ati pricepe în chip instinctiv că nu ai dreptul să te cruti, sub absolut nici un pretext. Si, dacă am nenorocul să mă curăt – le el scria părintilor -, nu veti rosi, mai târziu, când veti fi întrebati care sunt drepturile voastre la libertate».

«Ieri,- îi scria, câteva zile mai târziu, mamei sale - am plecat în patrulă cu un pilot mai vechi. Ne aflam la 4000 metri, la cinci km de nemti când, deodată, aud pârâitura unei mitraliere. Intorcându-mă, văd în dreapta mea, dar mult mai sus, o urâtanie de Fokker. Imi trimisese un snop de gloante incendiare. Am virat brusc, la stânga si în sus. In felul acesta m-am ferit de snopul albastru dar am intrat în focul altui avion german, care trăgea dinspre stânga. Cotesc din nou spre dreapta si dau fată-n fată cu al treilea pungas, care tocmai îl ataca pe camaradul meu. Am ochit si am tras. Dar, după al 12-lea foc, mitraliera mea se blochează si avionul german scapă. Totusi, continui să mă avânt în directia lui. Camaradul meu reuseste să se despresoare si îi pune pe fugă pe cei doi nemti, în timp ce eu speri alte două avioane germane prin virajele rapide pe care le execut, rămânând stăpînii locului.

         Avem o dorintă grozavă să-i alungăm pe nemti. Prima dată când am trecut linia frontului am cântat o Marseillaise răsunătoare si apoi am plâns de bucurie în cabina avionului. » 

         In zorii zilei de 1 noiembrie, formatiunea de 300 de avioane din care făcea parte caporalul Romanescu a primit misiunea să mitralieze trupele germane,  pentru a sustine asaltul Regimentului 124 infanterie. « Bătălia s-a desfăsurat într-un cadru de o frumusete impresionantă – consemna Registrul istoric al regimentului -. Marea vale a râului Aisne fusese inundată de inamic. Totusi, ostasii au înaintat prin apa până la brîu…Mii de tunuri inamice aruncă peste ei fier si foc. Satul Voncq arde. Intâmpiate de un puternic baraj de obuze, de fum si explozii, valurile de ostasi înaintează. Inamicul se opune cu înversunare; cuiburile de mitraliere mătură valea, tunurile lovesc fără crutare, dar elanul soldatilor nostri este irezistibil. Focului ucigător al mitralierelor i se adugă pericolul de înnec, numerosi răniti fiind înghititi de ape. Dar nimic nu-i poate opri. Prin faptele lor de bravură si de eroism, ei au umplut cu sângele lor valea râului Aisne”.

         In acest adevărat infern pământesc au căzut cu vitejie mii de soldati si ofiteri francezi si aliati.

« Cu părere de rău vă înstiintez că părintele sau prietenul Dv., caporalul Romanescu a murit. – preciza comandantul escadrilei  Spad 12 în înstiintarea trimisă rudelor eroului – Se afla în patrulare aeriană, în cea de a 6-a misiune din acea zi, în regiunea Sissonne-Rethel, împreună cu noi când, deodată, avionul său a dispărut din vederea noastră si n-au rămas decât câteva bucăti de pânză. Era în momentul unui atac. Tirul artileriei terestre era foarte dens. Romanescu s-a aflat pe traiectoria unui obuz care a explodat la contactul cu aparatul său, avionul fiind prefăcut în tăndări.

Moartea a fost atât de fulgerătoare încât n-a avut nici măcar răgazul s-o vadă sosind. Ne-a părut atât de rău de pierderea acestui tânăr, care era un excelent pilot, curajos în fata pericolului si, mai ales, un desăvârsit camarad».

         Caporalul pilot Ion N. Romanescu este un simbol. Este simbolul vointei poporului român de a trăi unit, liber si egal cu celelalte popoare ale Europei. Viata lui, scurtă dar eroică, este povestea studentului care s-a înrolat voluntar în armată în septembrie 1914, constient că: “Nu e numai Franta sau Anglia care sunt în primejdie si care trebuiesc apărate, libertatea generală este amenintată acum mai mult ca oricînd”. El este mărturia asumării constiente a riscului de ostasul care, în momentul când România a depus armele, s-a înrolat voluntar în “Legiunea străină”, pentru a continua lupta. Si este simbolul credintei în biruintă a soldatilor români care au combătut pe frontul francez si italian până la capitularea Austro-Ungariei si Germaniei.

         ”A căzut pentru tara sa, pe care o iubea natural, si pentru Franta, pe care voi l-ati învătat să o iubească », scria Ernest Pinard în mesajul de condoleante. « Destinul a voit ca numele sublimului vostru copil să fie scris cu litere de foc în cartea de aur a eroilor războiului – adaugă locotenentul pilot André Faure -. A dispărut în urmărirea vrăjmasului, pe cerul incendiat, sfâsiat de obuze si destrămat de gloante, asemeni sufletelor lui Guynemer si Garros, eroii nemuritori ai Frantei ».

         «Ce poveste poate fi mai emotionantă decât aceea a acestui viteaz ? Ce sfârsit eroic si sublim, ce exemplu ! Ce dovadă mai luminoasă ar putea să ilustreze dragostea pentru tara mea mai bine decât sacrificiul suprem al vietii atâtor tineri români care au venit să apere pământul Frantei », conchide Edouard Rocherai. 

         Ioan N. Romanescu rămâne în constiinta neamului « copilul gloriei », cum l-a numit poeta franceză de origine română, Elena Văcărescu, eroul al cărui trup a fost pulverizat pe cerul Frantei, steaua aprinsă ca să vegheze pentru vesnicie linistea Alpilor si Carpatilor.

Recunoasterea cea mai înaltă a enormului sacrificiu românesc apartine presedintelui Raymond Poincaré care, în discursul rostit la ceremonia în memoria scriitorilor francezi căzuti în lupte, adresându-se Reginei Maria, prezentă la manifestare, declara : « Majestatea voastră va domni peste toti Românii, iar Franta se felicită că a contribuit, împreună cu aliatii săi, la această operă de dreptate si reparatie, si nu uită că românii sunt uniti cu noi prin vechi traditii, că ei sunt la Dunăre, cum suntem noi la Strasburg, apărătorii civilizatiei latine. »

In temeiul acestor argumente, din dorinta de a-si omagia zecile de mii de soldati căzuti în lupte sau răpusi de tratamentul inuman din lagărele de prizonieri, înmormântati la Dieuze, Soultzmat, Effry, Assevent, Hirson, Rethel din Franta, în Italia, Belgia, Germania, Austria, Ungaria si alte tări, România adresează organizatorilor actiunilor dedicate comemorării a 90 de ani de la semnarea Armistitiului de la Compičgne, rugămintea  de a i se rezerva ziua de 1 noiembrie 2008 în această veritabilă simfonie internatională a “sentimentelor de pioasă recunostintă” prin care întreaga omenire cinsteste memoria celor zece milioane de morti si dispăruti care si-au dat viata pentru libertatea, linistea, pacea si speranta de mai bine de care beneficiază azi.  

 

Dr. Luchian DEACONU

Nancy, aprilie 2008

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'Interesant articolul d-lui dr. Luchian Deaconu'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Maghiar Gheorghe-Gavrila'
4. Adresa Dvs. E-mail:'gheorghemaghiar@yahoo.com'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):'0368411436'
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):'0770724988'
7. Textul mesajului Dvs.:'Bunicul meu Maghiar Gheorghe impreuna cu fratele sau Traian Maghiar din satul Chechis, comuna Balan judetul Salaj au fost inrolati in armata austro-ungara in timpul primului razboi mondial si odata cazuti prizonieri au intrat in Corpul Voluntarilor Ardeleni-Bucovineni luptand apoi in Franta si Italia alaturi de puterile aliate.Fratele bunicului meu Traian Maghiar a fost ucis intr-o lupta dusa pe teritoriul francez la Rethel si ani de zile bunicul meu care a reusit sa supravietuiasca s-a intrebat daca mormintele celor cazuti atunci sant igrijite de cineva.Bunicul meu s-a stins din viata in 1960 fara a sti daca daca la mormantul fratelui sau exista ori nu o cruce.D-zeu sa-i odihneasca in pace pe toti cei cazuti atunci care au suplinit prin curajul si devotamentul lor echiparea precara si lipsa de instructie.Bunicul povestea ca atat in Franta cat si in Italia romanii aredeleni si bucovineni inregimentati in Corpul Voluntarilor au uimit prin curajul lor.'


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)