HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

GEORGE POPOVICIU

 

Prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

Având doctoratul în teologie – luat la Cernăuţi în anul 1885 – George Popoviciu a urmat la Viena cursuri de filozofie şi de istorie, pregătindu-se astfel şi pentru o viitoare activitate de cercetare, pe care o va desfăşura, într-adevăr, începând-o din tinereţe şi continuând-o pe tot parcursul vieţii sale. A ajuns la rezulate bune, apreciate de contemporanii săi, încât a fost ales membru corespondent al Academiei Române. În anul 1887 s-a stabilit la Lugoj – localitate în care a trăit apoi întreaga viaţă – afirmându-se aici ca vrednic protopop şi ca om de cultură şi luptător pe tărâm politic pentru drepturile naţionale ale românilor din Monarhia Austro-Ungară.

În domeniul istoriei s-a făcut cunoscut cu lucrările: Uniunea românilor din Transilvania cu Biserica Romano-catolică sub împăratul Leopold, Caransebeş, 1901, Istoria românilor bănăţeni, Budapesta, 1904 şi Memorii cu privire la integritatea Banatului, Caransebeş, 1929[1]. Vocaţia lui George Popoviciu de bun documentarist a fost invederată încă la prima sa lucrare cu profil istoric, Uniunea românilor din Transilvania... (Editura autorului. Tiparul Tipografiei Diecezane din Caransebeş). Lucrarea este prefaţată de autor cu un Cuvânt către cetitori, în care precizează: „În şirul luptelor infinite avut-au românii un port de reculegere, de mângâiere şi de întărire sufletească: Biserica lor naţională. Aceasta le-a conservat legea din care a izvorât credinţa lor tare şi neclătită, care i-a făcut biruitori, aceasta le-a conservat unitatea limbii şi a moravurilor. Împărţiţi şi azi românii sub şapte stăpâniri, nimic s-ar fi ales de ei de dacă în biserică nu se găsea cheagul care să întărească şi susţină legătura acestor colonii romane răsfirate. Între multele nefericiri, venit-a asupra românilor şi dezbinarea confesională întâmplată în Transilvania la finea veacului al XVII – lea. După ce acest act întristătoriu a fost prezentat în lumină falsă, aflat-am de bine a compune sine ira et studio istoricul uniunei din 7 oct. 1698, după cum am putut afla din izvoarele istorice române şi străine. Încă înainte cu 16 ani am fost publicat un studiu asupra acestui obiect în «Candela» din Cernăuţi. Scopul este a servi adevărului prin prezentarea faptelor în adevărata lumină istorică, a contribui la cimentarea legăturei românilor către biserica răsăriteană, depozitarul învăţăturilor curat apostolice creştine”[2].

În capitolul I, autorul face un succint istoric („privire fugitivă”) al bisericii ortodoxe până la încercările de uniune cu Roma. Aici se referă la încreştinarea românilor, la venirea ungurilor pe meleagurile româneşti, la începutul persecutării bisericii ortodoxe şi a episcopiilor ortodoxe din prima perioadă a dominaţiei maghiare asupra populaţiei autohtone din Transilvania şi Banat. Apoi, în capitolele următoare, autorul adastă asupra situaţiei în care se afla biserica ortodoxă sub principii indigeni calvini, asupra existenţei acesteia în Ardeal, în timpul stăpânirii austriece, stăruind asupra începutului propagandei catolice în Transilvania.

După aceea George Popovici evidenţiază anumite aspecte speciale ale temei respective, precum sunt încercările de atragere la unire în perioada de sub mitropolitul Teofil, alegerea şi sfinţirea lui Atanasie ca mitropolit, continuarea frământărilor în scopul realizării uniuni, actul Unirii din 7 octombrie 1698, sinodul din luna septembrie 1700, confirmarea şi instalarea lui Atanasie ca episcop unit, „protestările făcute către liderii Uniunii şi excomunicarea lui Atanasiu”.

Sfera investigaţiilor se extinde, cuprinzând prezentarea unor informaţii concludente despre încrâncenarea luptelor confesionale, despre lepădarea lui Atanasie de „uniaţie”, despre stăruinţele episcopului Clain pentru drepturile poporului român şi fuga lui la Roma, adăugându-se la acestea părerile despre unirea bisericească ale lui Samuil Micu-Clain, Gheorghe Şincai, Petru Maior şi ale altor personalităţi greco-catolice, precum şi opiniile unor istorici ortodocşi despre unirea confesională (B.P. Hasdeu, C. Erbiceanu, N. Popea).

În ultima parte a lucrării, autorul (pentru a prefigura o seamă de „concluziuni finale”) întreprinde o incursiune în istoria bisericească a românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania de la Uniune până la anul 1868, apoi de la 1868 până la 1900[3].

Pentru istoria vieţii religioase din Banat sunt o seamă de date semnificative cuprinse în această lucrare, o parte dintre acestea privind unele aspecte din Evul Mediu, dar nu ne vom opri asupra lor pentru că informaţiile respective reapar mai bine puse în lumină în Istoria românilor bănăţeni – un studiu complex al istoricului lugojan, asupra căruia ne vom opri în continuare.

În Cuvânt către cetitori, el dă lămuriri importante, referitoare la geneza acestei lucrări şi la scopul pe care şi l-a propus, scriind-o: „Urmărind de foarte mulţi ani izvoarele referitoare la istoria bisericii ortodocse române indigene[4], a trebuit, lucru firesc, să scrutez şi evenimentele politice şi izvoarele ce se referesc la acestea. Din notiţele studiilor mele, prezint on. cetitori în cele ce urmează un mănunchi sub titlul: Istoria românilor bănăţeni. Este o nisuinţă de a înfăţoşa în formă pragmatică evenimentele politice şi bisericeşti dintru început până acum (...). Am cercat izvoarele străine şi române referitoare la acest obiect, de la cei vechi până la cei moderni, şi     m-am silit, după puterile mele şi după mijloacele de care dispun a prezenta o lucrare la înălţimea ce o pretinde astăzi istoriografia română[5]. Am parcurs cronicele vechi ungare, precum şi cele moderne.Asemenea am căutat să folosesc la obiectul indicat rezultatele uriaşe ale marilor istoriografi români: Hasdeu, Hurmuzachi, Tocilescu, Xenopol, Onciul, Densuşan etc. Istoria românilor bănăţeni este puţin cunoscută. Scrierile noastre speciale mai vechi, compuse de Laurian, Maniu, Vlad şi Velea sunt uitate şi trecute (depăşite – n.n. T.C.). În timpul nou, fostul meu coleg[6] Patriciu Drăgălina a publicat trei broşuri[7] interesante[8], referitoare la trecutul românilor bănăţeni. După ce am studiat şi scrierile speciale ale scriitorilor (istoricilor – n.n.T.C.): Griselini, Böhm, Scwicker, Millecker, Pesty, Ortvay, Szentkláray etc., am revăzut notele mele şi am publicat lucrarea prezentă”[9].

După ce arată că truda depusă pentru elaborarea lucrării i-a fost uşurată („înlesnită”) de faptul că el este originar din Banat şi că are numeroase legături de suflet şi de sânge cu această „mănoasă provincie”, autorul precizează că a scris istoria respectivă „şi din motivul de a paralisa unele scrieri tendenţioase mai proaspete, care vor să mistifice trecutul atât de glorios şi binemeritat pentru patria şi coroana ungară ce-l posed în chip neîndoios românii bănăţeni cu apărarea vadurilor Dunării”[10].

Constată cu indignare că o parte din istoricii maghiari contemporani nu respectă adevărul istoric, când e vorba de trecutul românilor. Îl laudă pe Pesty Frigyes care, împreună cu membrii Societăţii istorice din Timişoara[11], are mari merite pentru cercetarea trecutului istoric al Banatului. Concluzionează astfel: „Drept judecând, trebuie să recunoaştem la vechii istoriografi unguri mai multă şi mai mare iubire de adevăr decât la o seamă din cei moderni. Timpurile vechi au trecut şi moravurile s-au schimbat. Motive politice au născocit mijloace de luptă străine de domeniul istoriei, unde adevărul şi dreprtatea au să cumpănească faptele trecute, rostind judecata asupra lor”[12].

În acel Cuvânt către cetitori, Popoviciu îl citează pe George Bariţiu, sugerând că îndemnul acestuia a avut o influenţă benefică asupra sa, ca istoric bănăţean: „George Bariţiu se pronunţa într-un loc astfel: «este timpul suprem ca istoria Banatului şi a românilor bănăţeni să şi-o scrie chiar ei»”[13]. În consecinţă, mărturiseşte G. Popoviciu, „cercetat-am deci scripturile vechi şi noi şi găsind de bine prezint în cele ce urmează faptele străbunilor şi viaţa lor în lumina ce mi se pare adevărată”[14]. G. Popoviciu recunoaşte că, până la el, s-a făcut foarte puţin pe tărâmul cercetării trecutului istoric al românilor bănăţeni, în comparaţie cu potenţialul încă neexplorat al acestuia, căci: „În Banat zac comori de mare preţ ascunse atât în ruinele vechi cât şi în limba şi datinile românilor”[15]. În sprijinul importanţei Banatului pentru istoria românilor, îl citează pe Hasdeu: «Din toate regiunile locuite astăzi de români, la nord de Dunăre, Banatul şi Oltenia cu prelungirea lor cea comună în Ţara Haţegului sunt singurele care reprezintă o continuitate neîntreruptă geografică-istorică a neamului românesc, un cuib de unde se romaniză treptat spre apus, spre crivăţ şi răsărit, ba şi indirect şi cele de peste Dunăre, cuibul mereu descărcându-şi prinosul, dar rămânând totdeauna plin»[16].

În capitolul XI – Imigrarea maghiarilor şi organizarea statului ungar (895-1000) din lucrarea Istoria românilor bănăţeni – G. Popoviciu, având în vedere argumentele ştiinţifice cunoscute la vremea lui, afirmă că ungurii, la venirea lor în această parte a Europei, au găsit pe actualul teritoriu al Transilvaniei şi Banatului o populaţie românească, stabilă, din vechime, formată pe aceste meleaguri: „Tradiţii istorice şi mărturii sigure arată că maghiarii la venirea lor în Ungaria au aflat pe români aici şi, după cea mai veche cronică maghiară, erau împărţiţi în trei ducate: în Ardeal, în Bihor sau Crişana, şi în Banat sau Timişana sub ducele Glad. Existenţa românilor rămâne neîndoioasă la venirea maghiarilor”[17]. Pentru prima dată în istoriografia românească despre Banatul medieval, George Popoviciu publică integral fragmentul din Cronica Notarului Anonim, referitor la confruntarea armată dintre Glad şi maghiari, moment în care este menţionată prezenţa blachilor (românilor) în oastea autohtonă: „Şi înainte de a se întâmpla aceasta, să trimită oştire contra ducelui Glad, care stăpânea de la fluviul Mureş până la fortăreaţa Haram, din a cărui seminţie s-a născut mai târziu Ohtum, pe care l-a omorât Sunad. Spre scopul acesta încă fură trimişi Zuard, Cadusa şi Boyta, cari luîndu-şi rămas bun, au plutit peste Tisa şi Kenesa (Kanizsa) şi s-au coborât lângă fluviul Seztureg, şi nu li s-a arătat nici un duşman, care ar fi ridicat mâna contra lor, pentru că pe toţi oamenii acestui pământ i-a cuprins spaima. Şi pornind de aicea au ajuns în părţile Begnei, şi acolo au rămas două săptămâni până când pe toţi locuitorii acelui pământ, de la Mureş până la râul Timiş, i-au subjugat şi pe fiii lor i-au luat în chizăşie, de aicea ridicându-şi oastea au mers către râul Timiş şi şi-au aşezat oastea lângă vadul nisipos şi când vroiau să treacă apa Timişului, a ieşit înaintea lor Glad, din a cărui seminţie s-a născut Ohtum, ducele acelei patrii, cu mare oaste de călăreţi şi pedestrime, cu ajutorul cumanilor, bulgarilor şi blachilor. A doua zi însă, când ambele linii n-au putut trece nicidecum, fiind între ele râul Timiş, Zuard a poruncit fratelui său Cadusa să meargă cu jumătate din oastea sa mai jos, şi oricum ar putea trece să se lupte contra vrăjmaşilor. Cadusa, ascultând îndată poruncile fratelui său, a mers în grabă cu jumătate din oaste mai jos şi precum graţia dumnezeiască le arăta drumul, au avut trecere uşoară şi pe când o parte a oastei maghiarilor era dincolo cu Cadusa şi jumătate dincoace cu Zuard, atunci ungurii sunară trâmbiţe de război şi înotând peste apă, au început a se lupta straşnic, şi fiindcă Dumnezeu a mers cu graţia înaintea maghiarilor, le-a dat lor mare învingere şi duşmanii cădeau înaintea lor, ca znopii după seceritori, şi în acel război au murit doi duci ai cumanilor şi trei cnezi ai bulgarilor, chiar şi Glad, ducele lor, a scăpat cu fuga, precum zisărăm mai sus, a intrat de frica maghiarilor în fortăreaţa Kenee (Keve) şi a treia zi Zuard şi Cadusa, precum şi Boyta, de la care se trage neamul Bzucsa, după ce şi-au pus oastea în ordine, au început a se lupta contra fortăreţii Keve (Cubin). Când a văzut aceasta Glad, ducele lor, trimeţând sol, a început a cere pace de la ei, şi le-a donat cetatea de bunăvoie, împreună cu diverse daruri”[18].

Existenţa românilor pe teritoriul actualului Banat, menţionată de Notarul Anonim, se confirmă – scrie Popovici – şi prin alte mărturii istorice din secolul XII în care sunt amintiţi blacki sau vlachi, fără a se spune că sunt veniţi (advenae) aici, aşa cum se procedează atunci când se fac referiri la greci sau la teutoni. El arată că izvoarele cele mai autentice despre venirea ungurilor în spaţiul carpato-dunărean au fost publicate de Academia Maghiară, între aceste documente fiind şi cronica scriitorului rus Nestor din anul 1100, în care se consemnează că: „Ugri s-au coborât pe muntele de lângă Kiew care se numeşte Maghiar. Ajungând la Dnieper, ei şi-au ridicat corturi, căci călătoreau aşa, ca şi acum polovci (cumanii – n.n. T.C.). Venind dinspre răsărit, au trecut peste munţii cei înalţi, numiţi apoi munţii ungureşti şi începură a se război cu vlachii şi cu slovenii, cari locuiau acolo”[19]. Popoviciu mai comentează menţionarea românilor în lucrările lui Constantin Porfirogenitul (911-945), apoi la alţi cărturarii greci – la Cedrenos, în 976 şi la Nichita Choniates în 1019 –, la cronicarul polonez Ian Dlugosz, care aminteşte în anul 1070 pe românii din Moldova. Istoricul bănăţean îl citează cu satisfacţie pe ,,nemuritorul” Dimitrie Cantemir, care comentează astfel mărturia lui Dlugosz: „Ruşinează-se dară măcar şi cu aceasta (că alte mai vârtoase mărturii, carile mai înainte îi vom aduce, mi se pare că nici să se ruşineze vreme a le da) care pe români, adică pe moldoveni şi pre munteni, vor să-i facă de ieri, de alaltăieri, pe aceste locuri veniţi (...), că de vreme ce stăpânitorii locurilor, Valachii, unde acum se numeşte Moldova, au fost dând altor ai săi de primprejur vecini ajutor, şi istoricii îi cheamă volohi, cum poate acei volohi în Volohia să nu fi fost? Că aceasta de s-ar putea tăgădui, s-ar putea tăgădui şi soarele fiind într-amiză, precum că nu s-a făcut ziuă”[20].

G. Popoviciu subliniază că existenţa românilor în nordul Dunării pe vremea migraţiei maghiarilor în Câmpia Panonică „o recunoaşte de acum şi cel mai erudit şi mai scrutător istoric maghiar Frigyes Pesty în scrierile şi publicaţiunile sale monumentale, privitoare la partea sudostică a Banatului Timişan. Dânsul recunoaşte personalitatea istorică a lui Glad, care a întâmpinat pe ducii maghiari cu armata sa, compusă din bulgari, români şi alţii”[21].

Despre Cronica Notarului Anonim, istoricul lugojan menţionează că aceasta se păstrează în Biblioteca Imperială din Viena şi că, potrivit analizelor paleografice ale manuscrisului, cronica respectivă ar data din a doua jumătate a secolului al XIII-lea. Popoviciu dă de asemenea şi bibliografia din istoriografia străină şi din cea românească, referitoare la această scriere, din care reiese autenticitatea şi valoarea ei istorică[22] în pofida negării acestora de către R. Roesler, care urmărea astfel în mod intenţionat să infirme continuitatea românilor în nordul Dunării. Şi după înfrângerea oastei lui Glad – susţine G. Popoviciu – ţinutul său, deşi vasal, şi-a menţinut vechea autonomie şi organizare administrativă, până în timpul voievodului Ahtum (sau cu alte variante ale numelui date de istoricul lugojan: Actum, Achtum, Ohtum, Ohtun, Optum, Achton, Aytony). După biruinţa obţinută de trupele regelui Ştefan I, începe să se resimtă efectiv o dominaţie dinspre apus, prin penetraţia maghiară accentuată peste forme specifice de organizare politică existente la români, provenite de dinaintea cuceririi. Despre confruntarea oastei lui Ahtum cu cea a armatei regalităţii maghiare, G. Popoviciu reproduce fragmentul privind acest moment istoric, cuprins în Legenda Sancti Gerardi: „Pe timpurile acelea era în cetatea Maresiana un principe foarte puternic, anume Optum (Achtum) care se botezase în cetatea Vidin după ritul grecilor. Acesta se lăuda prea mult cu vârtutea şi puterea sa, iară pe regele Ştefan nu-l respecta deloc, încredinţându-se (încrezându-se – n.n. T.C.) în mulţimea militarilor şi a nobililor săi preste care era domn; avea şi o mulţime nenumărată de cai neînfrânaţi, afară de cei ce îi ţineau păstorii de pază în casele lor, şi vite nemărginit de multe, care toate se aflau sub păstorii lui, şi afară de acestea multe posesiuni şi curţi, şi îşi întinsese puterea peste sarea regelui care venea pe Mureş, şi aşezase veghetori şi vameşi în toate porturile acelui râu până la Tisa, şi supusese toate lucrurile la tribut. Cu binecuvântarea episcopilor greci, construise în cetatea Muresiana o mănăstire închinată S. Ioan Botezătorul, şi aşezase într-însa un egumen cu călugări de ritul grecesc (subl. lui G.P.). Sub potestatea lui era ţara de la râul Criş până lângă Transilvania şi până la Vidin şi Severin, din care cauză întrecea pe rege cu mulţimea armaţilor şi în loc de a-l respecta, îl dispreţuia. El avea un militariu foarte stimat, anume Cinad, pe care îl făcuse oficeriu peste ceilalţi. Acesta fu acuzat la dânsul cu o vină foarte grea, pentru care voi să-l piardă. Dară Cinad înţelese intenţiunea domnului său, şi, căutând ocaziune, fugi pe ascuns şi se duse la regele. Regele convertindu-l la legea creştină (catolică) îl boteză şi după ce află de la dânsul toate secretele domnului său, chemă pe nobili şi zise: «Plecaţi în contra lui Optum, inimicul meu, şi luaţi ţara lui». Cu aceste vorbe încercă şi mai mult pe Cinad, ca să vadă până unde se estinde credinţa (fidelitatea – n.n. T.C.) lui, Cinad se bucură foarte când auzi acestea. Atunci regele adause: alegeţi-vă un om, care să vă fie general în acest resbel. Nobilii răspunseră că nu pot să afle pe altul mai bun, ca pe Cenad, şi îl aleseră sie-şi general. După aceea adunând oaste, ieşiră toţi la resbel şi trecând Tisa începură a se bate cu Optum. Bătălia şi sunetul armelor fură mari şi resbelul armelor ţinu până la miază-zi şi căzură mulţi şi de-o parte şi de alta; oastea lui Cinad luă fuga şi se ascunse în tufele Cuchineri şi în Seureg şi în toată Canisia până la Tisa. Când se retrase în acea noapte şi puse castrele lângă un munte, care s-a numit apoi leu (oroszlán), iară Optum îşi puse castrele în câmpul Nagenz. Cinad veghea în acea noapte şi ruga pe S. Martir Georgiu, ca să-i mijlocească ajutor de la Domnul cerului, şi-i promise că, dacă va învinge pe inamic, va închina în numele lui o mănăstire în acel loc, în care a îngenuncheat rugându-se (...). Şi în acea noapte se loviră cu oastea lui Optum ce jăcea în câmp, dar aceasta dete dosul şi fuge, iară Optum se ucise în locul bătăliei de oastea lui Cinad, care luând capul lui îl trimise la rege; ostaşii se încărcară de pradă şi se umplură de bucurie, pentru că a căzut inimicul regelui; iar corpurile creştinilor, care căzuseră în bătălie le luară şi le duseră la Mureşiana şi le îngropară în mănăstirea S. Ioan Botezătorul în cimiteriul Grecilor, fiindcă pe timpurile acelea nu era altă mănăstire în ţara aceea. Călugării acelei mănăstiri aveau a treia parte din veniturile cetăţii; Cinad nu-i depărtă din acel loc, ci-i lăsă să rămână tot în acea stare în care s-au aflat până atunci”[23].

George Popoviciu consideră că întâlnirea oştilor conduse de Chanadin şi Ahtum a fost lângă râul Harangod (Aranca). Taberele lor vor fi fost aşezate – după el – între Cenad şi localitatea Pardaniul de astăzi. Cele două armate au fost constituite cu preponderenţă din călăreţi, astfel explicându-se faptul că Ahtum a ieşit din Morisena în câmpie cu oastea sa. Prima bătălie s-a soldat cu înfrângerea lui Chanadin, care, fiind la strâmtoare, şi-a retras oastea „cam la 2 mile depărtare, către Oroszlános”. Pornind noaptea de acolo, Chanadin l-a atacat, cu toată puterea, pe Ahtum, creând învălmăşeală, derută şi spaimă în rândurile oştenilor; ei cedează şi o iau la fugă, îndeosebi după ce conducătorul lor este ucis în luptă. George Popoviciu nu evidenţiază semnificaţia istorică a unor informaţii cu caracter economic şi religios existente în –Legenda Sf. Gerard. Averea şi puternica oaste de călăreţi ale lui Ahtum invederau prospera viaţă economică a voievodatului său, dezvoltată în baza unor structuri sociale bine consolidate în timp, acestea fiind specifice unui popor sedentar cu o mare vechime istorică. La fel, viaţa religioasă din voievodatul bănăţean era bine rânduită, mărturia în acest sens fiind existenţa în Morisena a unei mănăstiri de rit răsăritean, a cărei ctitor era însuşi ducele Ahtum[24]. Nu după mult timp, din dispoziţia autorităţilor Regatului Ungar, mănăstirea orientală a românilor bănăţeni avea să fie mutată din Morisena (la Krassova, susţine Popoviciu). Pe vremea aceea, românii din Banat aparţineau ierarhic mitropoliei din Vidin[25], spune acelaşi istoric.

Viaţa religioasă a românilor de la cumpăna mileniilor I şi II este prezentată pe larg de George Popoviciu în capitolul următor, intitulat Biserica română în legătură cu cea slavo-bulgară. Pătrunderea creştinismului în nordul Dunării s-a făcut încă în epoca daco-romană, fapt dovedit, întâi de toate, de întreaga terminologie veche creştină de origine latină păstrată în limba română. Slavii şi bulgarii, prin contact cu populaţia străromână, au parcurs prima fază rudimentară de încreştinare, apoi evoluţia lor confesională va fi influenţată de relaţiile pe care  le-au avut cu lumea bizantină.

Popoviciu remarcă în chip pertinent că dependenţa politică a românilor în Evul Mediu timpuriu a determinat şi instituirea dependenţei bisericeşti. Această situaţie este evidentă pe timpul ducelui bănăţean Ahtum, când ţinutul sud-dunărean cunoscut sub numele de Illiricum avea episcopi latini în frunte cu arhiepiscopul Primei Iustiniana. Făcând o lungă digresiune, Popoviciu prezintă detaliat viaţa religioasă a bulgarilor din ultima parte a mileniului I, îndeosebi din timpul domniei lui Boris şi apoi a lui Simeon, când Ţaratul Bulgar ajunge la apogeul puterii sale. În perioada domniei lui Simeon este epoca de aur din istoria Imperiului Bulgar. Curtea împăratului Simeon întrecea în fast curtea bizantină. Strălucirea acesteia a fost însă trecătoare, precum toate măririle omeneşti, dar ceea ce se întrupa pe tărâm spiritualul era traducerea în limba bulgară a cărţilor religioase şi chiar a unor scrieri din patrimoniul clasic al antichităţii. Astfel limba slavă a căpătat prestigiul şi a putut să se impună în lumea creştină de rit răsăritean de la gurile Dunării, dvenind limbă de cult, cu un nou alfabet, creat de călugării „apostoli” Kiril şi Metodiu.

Cu începere din ultima parte a secolului al X-lea, Ungaria a fost „câştigată” definitiv pentru catolicism, ajungând astfel în contradicţie şi pe linie confesională, cu ţinuturile româneşti care îi vor deveni vasale, populaţia din aceste teritorii având adoptată confesiunea de rit răsăritean, iar ca limbă de cult slavona sau mediobulgara. „Fiind românii necesitaţi de forţa împrejurărilor pentru a-şi scuti existenţa – scrie George Popoviciu – de a intra în legătură politică şi bisericească cu bulgarii, trecu şi limba slavă în usul bisericii, apoi chiar şi în al statelor lor. Aceste legături nu încetară nici după apunerea Imperiului Bulgar, la anul 1018”[26]. Prin trei documente din anii 1019-1020, împăratul Vasile a declarat biserica bulgară ca entitate confesională autocefală, având în frunte nu un patriarh, ci un arhiepiscop cu sediul la Ohrida, capitala ultimă a Imperiului Bulgar. Sub jurisdicţia Arhiepiscopatului din Ohrida au fost 30 episcopate ale populaţiei creştine de rit răsăritean din dreapta Dunării aparţinătoare Imperiului bulgar. În documentul semnat de Vasile al II-lea, în anul 1019, se arată că, sub jurisdicţiunea arhiepiscopului din Ohrida sunt şi vlahii din toată Bulgaria. Aceştia, împreună cu întreaga populaţie românească din Peninsula Balcanică, au fost scoşi atunci de sub jurisdicţiunea Primei Justiniane şi au trecu sub jurisdicţiunea Arhiepiscopiei Ohridei. George Popoviciu consideră că „tot la Ohrida din timpul acela au fost supuşi bisericeşte şi românii din stânga Dunării, cu atât mai vârtos, căci mai târziu, când se organizează biserica din principatele române, la început în parte era atârnătoare de Ohrida”[27].

Problema legăturilor confesioanle ale românilor cu Arhiepiscopia Justiniana Prima şi apoi cu Arhiepiscopia Ohridei, abordată de George Popoviciu în temeiul bazei documentare din vremea sa, se va bucura, de-alungul timpului, de o atenţie specială în istoria bisericii ortodoxe române[28], în general şi a celei din Banat în special. Dar, arareori, cercetătorii din acest domeniu îl citează pe George Popoviciu, cu toate că el, la vremea sa, a fost unul dintre cei mai buni specialişti în istoria Bisericii Ortodoxe Române.

Capitolul XIII – Banatul sub regii arpadieni, din istoria scrisă de George Popoviciu –începe cu menţiunea că după prăbuşirea Imperiului Bulgar, în anul 1018, limita nord-vestică a Imperiului Bizantin devine, o vreme, Dunărea, care traversa ţinuturi cu o numeroasă populaţie românească. Aceasta, mai cu seamă cea din nordul Dunării, era un tampon între Imperiul Bizantin şi Regatul Ungar. Românii din Banat, Ardeal şi Crişana au rupt legăturile cu bulgarii (pe care le-au avut aproape două veacuri şi jumătate), ajungând supuşi ai Coroanei ungare. Regele Ştefan cel Sfânt a adoptat pentru Ungaria un sistem politico-administrativ similar cu cel aplicat de Carol cel Mare în imperiul său, efectuând o împărţire administrativ-teritorială în „comitate (comitates, parochia et  provincia) cu un comite suprem în frunte”[29]. Citându-l pe „eruditul Pauler”[30], George Popoviciu menţionează că, în timpul regelui Ştefan cel Sfânt, Ungaria a fost împărţită în 45 de comitate, în părţile banatice fiind consemnate numai două, anume Keve şi Cenad (Cianad), ceea ce – concluzionează istoricul lugojan – constituie „o dovadă despre starea excepţională teritorială a acestor părţi faţă de Ungaria”[31]. Pauler Gyula consideră că înfiinţarea comitatului Caraş s-a făcut sub regele Géza al II-lea (1141-1162). Atestarea documentară a acestuia este din anul 1230. În timpul regelui Bela al III-lea (1172-1196), comite suprem al Timişoarei a fost Pancraţiu (1172-1175) şi la anul 1203 este amintit comitele Poth. Din timpul regelui Andrei al II-lea (1205-1235) se cunosc comiţii supremi ai comitatului Keve, aceştia fiind Achileus (1208), Martin (1209), Nicolae (1210), Marcel (1211), Banc (1212), Poth (1213), Sebus (1214), Iuliu (1217-1220), Laurenţiu (1221), Iuliu (1238)[32].

Prin Bula de Aur din 1222 au fost reglementate stările interne ale Regatului ungar, stabilindu-se, printre altele, statutul comiţilor supremi[33].

George Popoviciu insistă asupra „semeţiei pontificilor din Roma”[34], care erau atât de înverşunaţi împotriva credincioşilor de rit răsăritean. El menţionează că regele Bela al IV-lea (1235-1270) a primit ordin să stârpească pe toţi schismaticii din regatul său. Popoviciu reproduce textul latin al jurământului regelui Bela al IV-lea, acela de a converti pe toţi schismaticii din regatul său[35]. Banatul Severinului este menţionat documentar în anul 1233, avându-l ban pe Luca. Popoviciu localizează teritoriul Banatului Severin pe suprafaţa cuprinsă „din partea limitrofă a Ardealului (ţara Haţegului şi ţinutul numit al Amlaşului), Mehedinţi cu Turnul Severinului şi o parte din Gorj şi din Vâlcea, apoi din teritoriul comitatului Caraş-Severin”[36]. În anul 1240 este pomenit Oslu, în funcţia de Ban al Severinului. Popoviciu leagă de numele său câteva denumiri toponimice din Gorj (Valea Oslea şi Muntele Oslea) şi din Mehedinţi (doi munţi Oslea)[37]. La campania împotriva tătarilor, organizată de regele Bela al   IV-lea în anul 1241, au participat şi mulţi români din Banatul Timişan. În unele documente se susţine că însuşi regele Bela al IV-lea a scăpat de mânia tătarilor, fiind salvat de „braţul românilor”[38]. Ni se mai spune că, după năvălirea tătarilor, regele Bela al IV-lea a întărit cetăţile Mehadica, Caransebeş, Lugoj, Lipova şi Şomlio (Şoimoş)[39].

Avându-se în vedere, de pe acum, permanenta primejdie din partea tătarilor, regele Bela al IV-lea a dăruit Banatul Severinului, în anul 1247, Cavalerilor Ioaniţi. Când îi prezintă pe aceştia, George Popoviciu menţionează cu indignare opiniile unor „scriitori (istorici – n.n. T.C.) moderni maghiari, precum Szentkláray I. şi alţii, care pun imigrarea românilor în părţile acestea după invaziunea tătarilor”[40]. Demnitatea de ban (a treia, ca importanţă, în Regatul Ungar) al Timişanei a fost împărţită în două în anul 1209 ori în 1212, sub regele Andrei al II-lea. Până atunci, reşedinţa acestor bani ar fi fost la Cubin (Keve)[41].

George Popoviciu consideră că românii din Regatul Ungar au prosperat în timpul Dinastiei arpadiene: „suferinţele lor şi nedreptăţile îndurate au fost mai mult de natură religioasă decât politică, căci papii erau instigatorii persecuţiilor pornite asupra românilor, din motive de supremaţie şi exploatare, care au silit apoi o parte a românilor a se coborî din Carpaţii Ungariei şi Transilvaniei spre şesurile de dincolo de Carpaţi şi a înfiinţa în Muntenia, apoi, mai târziu, în Moldova, state naţionale, mai întâi în legătură cu Ungaria, apoi devenite independente[42].

Capitolul XIV al lucrării Istoria românilor bănăţeni este intitulat De la punerea Casei Arpadienilor până la căderea Timişorii în mâinile turcilor (1301-1552). Făcând abstracţie de datele istorice cuprinse în lucrarea lui Drăgălina, constatăm că partea rezistentă a studiului lui Popoviciu constă în prezentarea istoriei vieţii religioase a românilor bănăţeni. La aceasta se adaugă, în această secvenţă, includerea unor noi atestări documentare despre cnezii români şi cnezatele din Banat. Popoviciu reuşeşte să aducă o seamă de date despre noi districte şi publică integral, în versiunile latină şi română, textul diplomei privilegiale emise în 23 august 1457 de Ladislau al V-lea Postumul[43]. De asemenea, publică textul în latină al diplomei emise de regina Isabela în 1551, de reconfirmare a drepturilor districtelor privilegiate[44]. Bine documentată este şi lista comiţilor de Timiş, însoţită şi de perioada în care aceştia au deţinut funcţia respectivă[45].

Capitolul XV – Domnia turcilor asupra Banatului. De la căderea Timişorii, 1552, până la recuperarea ei în anul 1716 – nu aduce date în plus faţă de lucrarea lui Drăgălina, dar vădeşte o mai mare capacitate de sinteză a faptelor istorice.

Capitolul XVI al lucrării lui Popoviciu este intitulat Ierarhia otodoxă română şi apunerea ei. În acesta, Geroge Popoviciu menţionează o seamă de feţe bisericeşti din Banat, cum sunt Vlădica Teodor (1594), conducătorul unei răscoale a românilor bănăţeni împotriva turcilor, episcopul Simion din Vârşeţ (în a doua jumătate a secolului al XVI-lea), episcopul Sava (1607) la Lipova etc.

Lucrarea postumă a lui George Popoviciu, Memorii cu privire la integritatea Banatului (Caransebeş, 1929), este o prezentare rezumativă a istoriei acestei provincii, înfăţişată pe larg în amplul studiu apărut în 1904. Fusese elaborată în anul 1919, la „invitare mai înaltă”,   urmărindu-se să fie folosită la Conferinţa de Pace de după Primul Război Mondial. Conţine dovezi istorice care atestă că Banatul este pământ românesc. Unul din cele mai concludente argumente în acest sens este considerat şi autonomia districtelor româneşti din acest ţinut: „Autonomia districtelor era bazată pe privilegii avitice largi. Pe teritorul Banatului erau mai multe districte în cari s-a dezvoltat un drept particular accentuat: «justa antiquam et approbatam legem districtuum volachicalium», «jure Volachie requirente» şi «justa ritum Volachie» sau «more keneziatus»”[46]. Popoviciu mai precizează că: „nu ştim de la cari regi derivă aceste privilegii foarte largi ale bănăţenilor şi credem că îşi au rădăcina lor de la fundarea Statului”[47]. Tot în privinţa districtelor mai menţionează că „Gavril Bathory confirmă la 3 aprilie 1609 din Alba-Iulia privilegiile chinzilor şi nobililor bănăţeni, provocându-se şi la drepturile atavice”[48]. Adaugă şi că „Dieta din Cluj a confirmat la 27 februarie 1655 privilegiile lugojenilor”[49].

Nu ştim dacă, la discuţiile furtunoase privind soarta Banatului, delegaţii români de la Conferinţa de Pace din anul 1919 au invocat memoriile lui George Popoviciu. Cu toate că au fost tipărite – la zece ani după elaborarea lor – în scurt timp peste ele s-a aşternut uitarea. Nici chiar istoricii nu le-au mai acordat nici o atenţie, mulţi dintre aceştia nebănuind că acele memorii sunt un prim „compendiu” al istoriei Banatului.

 

Prof. dr. TIBERIU CIOBANU

NOTE

[1] Apărută postum. Autorul s-a stins din viaţă în 27 decembrie 1927.

[2] Uniunea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold de Dr. Theol. George Popoviciu, protoprezbiter ort. român în Lugoj, Lugoj, în 1901. Editura autorului, Tipografia Diecezană din Caransebeş, p.p. V. VI.

[3] Tiberiu Ciobanu, George Popoviciu (1862-1927). Lucrările lui de istorie, în volumul, Viaţa academică din Banat (1866-2006), Editura Orizonturi Universitare, Timişoara, 2006, p. 348.

[4] E vorba de lucrarea Uniunea românilor din Transilvania cu biserica romano-catolică sub împăratul Leopold de Dr. Theol. George Popoviciu protoprezbiter ort. român în Lugoj, Lugoj, în 1901, Editura autorului, Tipografia Diecezană din Caransebeş.

[5] Eforturile sale s-au concretizat într-un studiu valoros, fapt recunoscut de Nicolae Iorga, care scria despre Istoria românilor bănăţeni  de George Popoviciu că este: „o lucrare foarte întinsă, cu citaţia izvoarelor indigene şi străine, adunate cu o deosebită sârguinţă” (Observaţii şi probleme bănăţene, Bucureşti, 1940, p. 5). Cu toate acestea, temeinica lucrare nu a fost apreciată în istoriografia romănească. Concludent în acest sens este şi faptul că autorul ei nu a fost introdus în Enciclopedia istoriografiei româneşti, care a apărut în anul 1968 (coordonator: prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu ).

[6] Doar vreme de un an (1886-1887) cât timp a activat ca profesor la Seminarul de Teologie din Caransebeş, George Popoviciu a fost coleg cu Patriciu Drăgălina.

[7] Din Istoria Banatului Severin, redactată în trei părţi (volume), imprimate la Tipografia Diecezană din Caransebeş, în anii 1899, 1900, 1902.

[8] Este de reţinut aprecierea pe care o face George Popoviciu lucrării de istorie a lui Patriciu Drăgălina

[9] Istoria românilor bănăţeni de Dr. Theol. George Popoviciu, protoprezbiter ort. român în Lugoj, Lugoj, în 1904, Editura autorului, Tiparul Tipografiei „Poporul român” din Budapesta, p. IV.

[10] Ibidem,  p. V.

[11] Titulatura corectă (tradusă din limba maghiară) este Societatea de Istorie şi Arheologie, care s-a înfiinţat în Timişoara în 25 iulie 1872. Din bibliografia acestei importante Societăţi care a contribuit foarte mult, până la Primul Război Mondial, la cercetarea istoriei Banatului: Ioachim Miloia, Societatea de Istorie şi Arheologie din Timişoara, în „Analele Banatului”, nr. 1, Timişoara, 1928, p. 155-158; Adrian Bejan, Ernö Pataky, Aspecte ale vieţii cultural-ştiinţifice timişorene în a doua jumătate a secolului al XIX-lea începutul secolului al XX-lea. Societatea de Istorie şi Arheologie şi Societatea de Ştiinţe Naturale, în „Banatica”, 13/ I, 1995, Reşiţa, p. 277-290; Florin Medeleţ, Nicoleta Toma, Muzeul Banatului. File de cronică I, 1872-1918, Editura Mirton, Timişoara, 1997. Pentru prezenţa studiilor şi articolelor referitoare la Evul Mediu din Banat, în buletinul acestei Societăţi şi a Muzeului din Timişoara, „Történélmi és régészeti értesito”(1873-1917): Alexandru Rădulescu, Observaţii privind istoriografia Banatului medieval; o privire de ansamblu în „Studii de istorie a Banatului”, XXI-XXII (1997-1998), Timişoara, 2000, p. 65-102.

[12] George Popoviciu, op. cit., p. V.

[13] Ibidem, p. IV. citatul este din G. Bariţ, Părţi alese din istoria Transilvaniei, volumul II, p. 661.  

[14] Ibidem, p. VI.

[15] Ibidem, p. V.

[16] Ibidem. Citat din lucrarea lui B. P. Hasdeu, Românii bănăţeni, Bucureşti, 1896, p. 2. La începutul acestui studiu, publicat în „Analele Academiei Române”, Hasdeu dă o notiţă, care desigur le va fi mers la sulfet cititorilor şi istoricilor transilvăneni din Imperiul Austro-Ungar, de la sfârşitul secolului al XIX-lea: «în anul acesta 1896, ungurii serbează Jubileul lor de 1000 de ani de când sălbatecul Arpad devenise stăpân al Pannoniei. Un Jubileu avem şi noi românii tot în anul 1896, un Jubileu nu de 1000, ci de 1500 de ani, şi nu un Jubileu de victoria sălbăticiei, ci un Jubileu de răspândirea civilizaţiunii. Sunt 1500 de ani; la anul 396 după Crist, Santul Nichita, român din Dacia şi Episcop al Daciei, după ce propagase cultura creştină printre huni, a făcut o călătorie la străbuna Roma, pentru ca pe meleagurile Tibrului să salute Columna lui Traian în numele Daciei. Este un Jubileu mai lung şi mai frumos decât Jubileul lui Arpad. Acestui Jubileu al daco-românilor, Santului Nichita, civilizatorul hunilor, un far de lumină în mijlocul barbarilor, închin eu lucrarea pe care o prezint acum Academiei Române ».

[17] George Popoviciu, op. cit., p. 106.

[18] Ibidem, p. 107-108.

[19] Ibidem, p. 109. Vezi şi Vasile Pârvan, Românii în Cronica Notarului Anonim al regelui Bela. Cercetare comparativă cu celelalte cronici ungureşti şi Cronica lui Nistor (1902), în volumul Studii de istorie medievală şi modernă, ed. de L. Năstase , Bucureşti , 1990, p. 23-64.

[20] Ibidem, p. 110. Citat din Dimitrie Cantemir, Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor, publicat de Gr. G. Tocilescu, Bucureşti, 1901, p. 385-386.

[21] Ibidem, p. 111. Face trimitere la Frigyes Pesty, A Szörenyi Bánság, Budapest, 1878, p. 12.

[22] În istoriografia românească din zilele noastre, cele mai importante lucrări în care se lămureşte problema privind scrierea notarului Anonim sunt: Ioan-Aurel Pop, Românii şi maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Cluj-Napoca, 1996; cu referire specială la Banat: Alexandru Madgearu, «Gesta Hungarorum» despre prima pătrundere a ungurilor în Banat, în „Revista istorică”, serie nouă, VII, nr. 1-2, Bucureşti, 1996, p. 5-22, Idem, Geneza şi evoluţia voievodatului bănăţean din secolul al X-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, nr. 16, Bucureşti, 1998, p. 191-207 şi în mod deosebit, Idem, Românii în opera Notarului Anonim, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2001, 260 p.

[23] George Popoviciu, op. cit., p. 113-115. Autorul face trimitere la Acta S. Gerhardi Episcopi Chanadiensis, opera Ignatii C. de Battyan Episcopi Transylvaniae, Alba Carolinae, 1790, documentul fiind folosit pentru traducerea fragmentului reprodus aici. Din nota de la subsolul paginii 115 reiese că Popoviciu cunoştea referirile lui August Treboniu Laurian, Szentkláray  I. , A.D. Xenopol şi  Fr. Pesty.

[24] Aspectele acestea sunt tratate pe larg de Radu Constantinescu în amplul Studiu introductiv la lucrarea Gerard de Cenad. Armonia lumii, Bucureşti, 1984.

[25] George Popoviciu, op. cit., p. 116.

[26] Ibidem, p. 129.

[27] Ibidem, p. 130.

[28] Vasile Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. 178; Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, I, Ediţia a II-a, Bucureşti, 1929, p. 50-51; I. Popescu-Spineni, Vechimea creştinismului la români, Bucureşti, 1934, p. 41; Ştefan Meteş, Istoria Bisericii şi a vieţii religioase a românilor din Transilvania şi Ungaria, I, Sibiu, 1935, p. 47; Prot. Prof. Dr. Gheorghe Cotoşman, Vechimea organizaţiei naţional-bisericeşti la românii bănăţeni, în „Revista de istorie bisericească”, an I, nr. 1, aprilie-iunie, Craiova, 1943, p. 94; Idem, Episcopia Mehadiei, în „Revista de istorie bisericească”, an I, nr. 1, aprilie-iunie, Craiova, 1943, p. 109; Gheorghe Ştefan, Justiniana Prima şi stăpânirea bizantină la Dunărea de Jos în secolul al VI-lea d. H., în „Drobeta”, 1974, p. 65-70; I.D. Suciu, Continuitatea vieţii creştine a populaţiei daco-romane în Banat, în volumul Monografia Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1977, p. 37; Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, 1980, p. 90; Pr. Prof. Dr. Nicolae Dură, Biserica daco-romanilor (vlahilor) din sudul şi nordul Dunării, în secolele IV-XIV. Relaţiile canonice ale bisericilor româneşti nord-danubiene cu principale scaune episcopale din sudul Dunării, în „Studii Teologice”, seria a II-a, anul LIV, nr. 3-4, iulie-decembrie, 2002, p. 58.

[29] George Popoviciu, op. cit., p. 129.

[30] Ibidem, p. 133; Pauler Gyula,  A magyar nemzet története, tom I, p. 67-74.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem, p. 141.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem, p. 144.

[35] Ibidem, p. 145.

[36] Ibidem, p. 145-146.

[37] Ibidem, p. 146.

[38] Ibidem, p. 148.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 153.

[41] Ibidem, p. 149.

[42] Ibidem, p. 158.

[43] Ibidem, p. 190-194.

[44] Ibidem, p. 216.

[45] Ibidem, p. 217-221.

[46] Memorii cu privire la integritatea Banatului. Redactate de Dr. George Popoviciu, protopopul Lugojului, Caransebeş, 1929, Tiparul Tipografiei Diecezane, p. 23.

[47] Ibidem.

[48] Ibidem, p. 30.

[49] Ibidem.

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com