HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

 

GHEORGHE COTOŞMAN  

Prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

În anul 1934, tânărul preot Gheorghe Cotoşman - pe atunci activând în Jimbolia - a debutat editorial concomitent cu mai multe lucrări, anume Comuna şi bisericile din Sânnicolaul Mare (Timişoara, 1934, 114 p.), Comuna şi bisericile din Comloşu Mare şi Lunga (Timişoara, 1934, 146 p.) şi Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie naţional – bisericească (Timişoara, 1934, 132 p.), aceasta din urmă beneficiind de un elogios Cuvânt de binecuvântare din partea Prea Sfinţitului episcop Grigore[1] al Aradului. De fapt, ultima lucrare era concepută de Gheorghe Cotoşman ca fiind un „studiu introductiv de istorie” a Banatului, acesta constituindu-se în preliminarii la monografiile localităţilor din zona Sânnicolaului Mare. Pe ultima copertă a lucrării Din trecutul Banatului se anunţa că sunt sub tipar monografiile localităţilor Saravale, Igriş, Beba-Veche, Vălcani, Nerău şi Pesac; acestea au apărut în anii 1935-1936. În acest studiu, după incursiuni în istoria antică a Banatului, autorul abordează aspecte ale Evului Mediu timpuriu al acestei provincii, îndeosebi cele legate de confruntările ducatului lui Glad şi apoi al lui Ahtum cu ungurii. Cotoşman susţine, folosind în special opera lui August Treboniu Laurian (Istoria romanilor, Bucureşti, 1862, p. 183) că, în timpul lui Glad, ungurii au supus Timişoara, dar n-au populat-o cu maghiari şi nici nu au guvernat-o, ci au ţinut-o în vasalitate tributară. Bazându-se pe o bogată bibliografie, Gheorghe Cotoşman se străduieşte să prezinte „dovezi despre naţionalitatea principelui Claudiu şi despre continuitatea elementului geto-daco-roman în Dacia”[2]. Aceeaşi râvnă depune autorul scriind despre „principele Ahtum şi autonomia Banatului, despre luptele acestuia cu ungurii şi despre subjugarea acestei provincii de către regele Ştefan cel Sfânt”[3], care apoi „înfiinţează pe ruinele Episcopiei ortodoxe române din Cenad o Episcopie romano-catolică”[4]. Dovedindu-se un bun cunoscător al istoriei bisericii din Banat, autorul scrie despre „soarta parohiilor, bisericilor şi mănăstirilor româneşti după apunerea episcopiei din Mureşana”[5], apoi, despre „catolicism – ca armă de maghiarizare în mâna regilor maghiari”[6], subliniind că nobilii români trecuţi la catolicism îşi pierd naţionalitatea, iar cei rămaşi credincioşi legii strămoşeşti trec în rândurile ţăranilor.

 

O succintă secvenţă a studiului este dedicată ocupării Banatului de către turci şi o alta cuceririi acestuia de către imperialii austrieci. În perioada ocupaţiei otomane, Cotoşman se opreşte asupra răscoalei împotriva turcilor din anul 1594, condusă de „vlădicul român Teodor – un urmaş al episcopului Sava de Ionopolea, ajutat de căpitanii: Doţian Ioan de Lugoj, Petru Moisul şi de un oarecare Iancu”[7]. Trei capitole sunt dedicate demografiei etnice din Banat. În primul, se referă la prezenţa ungurilor în Banatul Timişan[8]: „Adevărul istoric cum că elementul unguresc în Banat până la dominaţia turcească era dispersat – scrie Cotoşman – şi că el s-a redus exclusiv numai la cele câteva sute de proprietari de pământ şi domni din fruntea administraţiei, îl recunoaşte însuşi istoricul maghiar Borovsky”[9]. În capitolul Imigrarea sârbilor în Banat, prezintă colonizările succesive, de-a lungul timpului, ale unor grupuri din această populaţie, în teritoriul dintre Mureş-Dunăre şi Tisa şi polemizează cu istoricul Iovan Radonič, care, în lucrarea sa, Histoire des Serbes de Hongrie (Paris, 1919), susţine că sârbii sunt locuitori mai vechi ai Banatului decât românii. În continuare, scrie despre „legăturile ierarhice ale bisericii române din Banat cu sârbii”[10], dovedindu-se foarte bine informat în acest domeniu. Înscriindu-se în direcţia istoriografiei româneşti din perioada interbelică, în care exista tendinţa de prezentare în culori sumbre a soartei românilor din perioada ocupaţiei austriece, Cotoşman consacră un capitol al lucrării „politicii Habsburgilor şi colonizării Banatului cu germani, nedreptăţirii şi alungării elementului românesc”[11] din această provincie. Lucrarea Episcopia Mehadiei din Banatul Severinului de dr. Gheorghe Cotoşman a apărut în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, nr. 2, Timişoara, 1943. Acesta este un studiu foarte bine documentat (poate pe alocuri prolix, făcându-se uneori risipă de erudiţie, invocându-se argumente de ordin istoric, geografic, lingvistic), în care autorul prezintă în mod ipotetic împrejurările în care a apărut Episcopia Mehadiei, cu vechea titulatură de Ad Mediam sau Aquas, precum şi peregrinările acestei instituţii din vremea persecuţiilor calvine, apoi a ocupaţiei otomane. Se arată că eparhia a aparţinut, multă vreme, când Severinului, când Râmnicului, făcând parte din Mitropolia Banatului de Severin. În strânsă legătură cu această lucrare, este şi un alt studiu al lui Cotoşman, intitulat Vechimea organizaţiei naţional- bisericeşti la românii bănăţeni, apărut în „Revista de istorie bisericească”, an I, nr.1,      aprilie-iunie, Craiova, 1943. Cele două studii sunt apreciate de părintele academician Mircea Păcurariu în Istoria Bisericii Ortodoxe Române[12].

 

Lucrarea Privilegiile românilor în cadrul districtelor valahe bănăţene. Nobilii şi cnezii români bănăţeni, de prof. dr. Gheorghe Cotoşman, a fost publicată în „Revista Institutului Social Banat-Crişana (Buletin Sociologic)”, pe lunile septembrie-decembrie 1944. (Facem trimiteri la extrasul din această revistă). Potrivit istoricului Silviu Dragomir, Gheorghe Cotoşman consideră că voievodatele, cnezatele şi districtele româneşti s-au dezvoltat din ohabele şi jupele slavo-române medievale[13]. Pentru scrierea acestui studiu, Cotoşman a fost provocat de opinia lui Tihamer Turchany, care în lucrarea Krassó Szörény Vármegye néprajzivissonyai, Lugoj, 1901, p. 196, vede în districtele româneşti o formă de organizare administrativă specific maghiară, datorită – scrie istoricul ungur – „politicei de colonizare, practicată de castelanii cetăţilor mărginare”, susţinuţi de regii unguri „care au acordat privilegii colonilor valahi, pentru a-i atrage”[14]. Cotoşman trece în revistă toate menţionările – câte i-au fost la îndemână – din documente, referitoare la districtele româneşti şi la atribuţiile acestora, constatate în cadrul adunărilor judiciare, de unde se poate deduce că ele sunt instituţii specific româneşti, pentru opt dintre acestea având mărturii documentare. Ele s-au bucurat „dinaintea lui Ladislau V Postumul de aceleaşi privilegii, libertăţi, prerogative şi drepturi, care le garantează o completă autonomie sub raport naţional, politico-administrativ, judiciar, militar şi economic, în cadrul statului ungur şi că de serviciile lor militare nu se pot dispensa nici urmaşii lui Ladislau V – ne mărturisesc luminos şi peremtoriu diplomele reginei Izabela (soţie a lui Ioan I Zapolya şi mamă a lui Ioan Sigismund al II-lea Zapolya, care a domnit, între 1540/1541-1551 şi 1556-1559, asupra Ungariei Răsăritene şi a Transilvaniei – n.n. T.C.), din 7 mai 1551, a principelui transilvan Gabriel Báthory (1608-1613 – n.n. T.C.), din 3 aprilie 1609, şi a principelui Gheorghe Rákoczy II (1648-1660), din anul 1654, prin care se reînoiesc şi se reconfirmă străvechile privilegii ale românilor bănăţeni în diploma privilegială de la 1547”[15]. Având în vedere „importanţa epocală”[16] a diplomei de la 1457 a regelui Ladislau al V-lea Postumul, Cotoşman o publică integral în traducere românească[17]. Autorul menţionează, în afară de cele opt districte privilegiate, pe cele din judeţul Timiş: Sudia, Jupani (Swan), Ferd, Bosar (Bujor), Monostor (Mănăştur), Beregzou (Beregsău), Kuesd (Căvoşdia), Jkws (Icuş), Lypko, Marczina (Margina), Belvydyhe (Bela, Bel), Dóbaz, Haram, Chery, Sculea, Ozkola. Face trimitere la documentele în care sunt consemnate districtele respective.

 

Studiul Autohtonia românilor din Banat. Pe baza toponimiei (Caransebeş, Tipografia diecesana, 1946) este deopotrivă util istoricilor medievişti şi lingviştilor, impresionând prin mărturiile aduse în atenţie. De fapt, lucrarea nu este concepută prin mijloace strict lingvistice, cu explicarea etimologiilor doar pe baza legilor fonetice, ci şi prin relevarea unor împrejurări istorice în care s-au format denumirile de locuri. Autorul reţine şi din lucrările lingviştilor mai mult argumentele istorice ale acestora, care le întăresc demonstraţiile filologice. Dintr-o asemenea perspectivă, el prezintă cu satisfacţie opinia obiectivă a lingvistului german Ernst Gamillscheg care, în studiul Über die Herkunft das Rumänen (tradus în „Revista Fundaţiilor Regale”, nr. 1, 1945) aduce anumite argumente privind autohtonia românească la nordul Dunării, negată de Szentkláray, Turchányi, Alföldi, Lukinich, Radonič etc. Aceştia din urmă susţineau – scrie Gamillscheg – că „pe întreaga arie a Dacoromaniei nu s-a păstrat nici un singur nume de localitate şi nici o toponimie în forma în care ar trebui să ne aşteptăm la aceasta, în cazul autohtoniei românilor”[18]. Gamillscheg precizează că istoricii şi lingviştii români au arătat că „numele de localităţi vechi, romane, nu lipsesc cu totul”[19]. La aceasta adaugă propria opinie de logică istorică: „Folosirea toponimiei în vederea lămuririi unor procese istorice n-are nevoie de justificări teoretice. Oriunde nu s-a produs o discontinuitate culturală, numele de localităţi şi de locuri se transmit de la un grup lingvistic şi de colonizare la celălalt. Popoarele pier, iar numele dăinuiesc. Dacă, deci, aci, pe pământul României, apar nume slave, iar numirile folosite în antichitate s-au pierdut aproape fără excepţie, aceasta dovedeşte că, prin imigrarea slavilor, cultura romano-slavă a fost nimicită în întregime. De vreme ce, însă, numele perioadei slave dăinuiesc la rândul lor – acestea au fost, deci, primite de români – urmează, mai departe, că etnia română n-a reprezentat o cenzură culturală, ci, dimpotrivă, că ambele popoare s-au contopit organic”[20]. Mai clar este Ernst Gamillscheg, exemplificând cu toponimia ohabelor, fapt care interesează medievistica bănăţeană. El consideră că întinderea imigraţiei slave în partea de apus a teritoriului lingvistic daco-roman este invederată de localităţi cu numele Ohaba sau Ohabiţa[21]. Acest termen însemna, la început, la slavi, o gospodărie ereditară scutită de dări. Acum semnificaţia termenului este pierdută, dar numele s-a păstrat în toponimia unor localităţi[22], fapt ce dovedeşte că populaţia româno-slavă, apoi străromână şi română a rămas, tot timpul, pe teritoriul din nordul Dunării.

 

Pornind de la studiul lui Cotoşman, menţionăm că termenul ohabă şi-a păstrat multă vreme sensul de „moşie ereditară inalienabilă, scutită de impozite şi de prestaţii”[23]. Exemplificăm cu situaţia numelui localităţii Ohaba Română din judeţul Timiş. Aceasta a fost cunoscută în trecut sub numele de Ohaba Sârbească. În documentele maghiare apare oiconimul Ohabserbasza, iar în cele austriece Szerb Ohaba. Anumite surse documentare habsburgice consideră că actualul sat a fost reînfiinţat la sfârşitul secolului al XVII-lea, întrucât localitatea şi terenul ei au fost date ca moşie ereditară de către un sârb, de aici provenind denumirea de Ohaba Sârbească. În anul 1828 localitatea apare într-un document sub numele de Ohabaszerbaszka, iar în 1913, sub denumirea de Rácszabadi („Ohaba Sârbească”)[24]. Actualul toponim, Ohaba Română este un nume firesc, ţinând seama că satul a fost întotdeauna majoritar românesc. Aşa se explică faptul că într-o diplomă din 1427, satul apare sub numele de Ohaba, iar în 1717, este indicat toponimicul Hoaba[25]. În judeţul Timiş mai există două localităţi al căror nume provine de la ohabă. Este vorba de Ohaba Fargaci şi de Ohaba Lungă. Prima apare într-un document de la începutul secolului al XIV-lea, sub numele de Zabatfalva („satul liber”, „slobozia”, „ohaba”), iar de la anul 1369 este cunoscută sub denumirea de Forgácsfalva („satul lui Forgaci”). Apoi, după 1450, în documentele latino-maghiare este preferată forma toponimică Ohaba (1470), Csawhaba (1483). Începând de la 1851 este reluat şi numele Forgaci, numele satului fiind transliterat de maghiari sub forma Ohaba-Forgaci. Întotdeauna, în această localitate a fost o populaţie majoritară românească. Bunăoară în recensământul din 1890, Ohaba-Forgaci apare cu o populaţie constituită din 1741 români, 27 germani, 17 unguri[26]. Este de reţinut că în toponimia localităţii avem un loc cu denumirea de Obiţa (terasă a Timişului, unde s-a format nucleul iniţial al satului) şi o altă parte de hotar numită Râtul Obiţei Boldurului (teren cu iarbă în lunca Timişului; aici este un grup de case izolate de perimetrul construit compact al comunei, obiţe)[27]. În fine, despre Ohaba Lungă se poate consemna, în contextul semnificaţiei termenului ohabă, că oiconimul respectiv apare atestat tot documentar pentru prima dată în anul 1440. Apoi în perioada ocupaţiei turceşti, în defterurile din perioada 1597-1620, satul este consemnat cu oiconimul Oláh-Ohaba (Ohaba Română), fiind astfel atestată o aşezare cu o populaţie majoritară românească. În documentele din prima jumătate a secolului al XIX-lea, satul apare cu numele de Rumunyast (1828 şi 1851) şi, apoi, Hosszúzbadi (1878). Numele unguresc Hosszúzbadi este o traducere a celui românesc; cf. magh. hosszú, „lung” şi szabad, „liber”[28]. Desele referiri şi reveniri la termenul de ohabă (cu toate formele sale) în istoriografia istorică şi lingvistică românească din ultimele decenii, cu localizări în Banat sau Haţeg, are rădăcini şi în modestele rânduri ale lui Gheorghe Cotoşman.  

Revenind la studiul acestuia, Autohtonia românilor în Banat. Pe baza toponimiei, menţionăm că autorul era la curent cu bibliografia lingvistică – între care figurează studii fundamentale de Nicolae Drăganu şi Theodor Capidan – deşi adesea era departe de înţelegerea corectă a unor fenomene etimologice. Merită totuşi să intre în atenţia filologilor ampla secvenţă despre Mehadia şi, poate, chiar şi cea despre Tape, cu toate că etimologia ultimului toponim se pare să fi fost lămurită definitiv[29].

Mergând pe făgaşul deschis îndeosebi de Nicolae Drăganu[30], Gheorghe Cotoşman a inaugurat în cultura bănăţeană domeniul toponimie şi istorie, care s-a dezvoltat mult în ultimele decenii[31].

 

NOTE:

 

Prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

[1] Grigore Gh. Comşa (1889-1935), membru de onoare al Academiei Române.

[2] Gheorghe Cotoşman, Din trecutul Banatului. Studiu introductiv de istorie naţional-bisericească. Cartea I cu o prefaţă de Prea Sfinţia Sa Dr. Grigore Gh. Comşa, Episcopul Aradului, Timişoara, 1934, p. 34.

[3] Ibidem, p. 57-64.

[4] Ibidem, p. 68.

[5] Ibidem, p. 72-73.

[6] Ibidem, p. 74-75.

[7] Ibidem, p. 82; Despre problema aceasta, pe larg, documentatul studiu al cercetătoarei Cristina Feneşan, Mişcările populare din 1594 din eyaletul Timişoara, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie din Cluj-Napoca”, XXVII, Cluj-Napoca, 1985-1986, p. 99-136.

[8] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 87-91.

[9] Ibidem, p. 88.

[10] Ibidem, p. 114-131.

[11] Ibidem, p. 92-101.

[12] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1980, p. 90; Constantin Cilibia, Episcopia Mehadiei, în volumul Mehadia, vatră istorică, Editura Gordian, Timişoara, 2007, p. 73-96.

[13] Silviu Dragomir, Câteva urme ale organizaţiei de stat slavo-române, în „Dacoromania”, an. I, Cluj (1920-1921), p. 48.

[14] Prof. Dr. Gh. Cotoşman, Privilegiile românilor în cadrul districtelor valache bănăţene. Nobilii şi cnezii români bănăţeni, extras din „Revista Institutului Social Banat-Crişana (Buletin Sociologic)”, septembrie-decembrie, 1944, p. 1.

[15] Gheorghe Cotoşman, op. cit., p. 2.

[16] Ibidem, p. 23.

[17] Ibidem, p. 19.

[18] Ibidem, p. 19-22.

[19] Gheorghe Cotoşman, Autohtonia românilor în Banat. Pe baza toponimiei, Fasc. I, Caransebeş, 1946, p. 15.

[20] Ibidem.

[21] Gheorghe Cotoşman a publicat în „Revista Institutului Social Banat-Crişana” (an X, septembrie-decembrie 1942, p. 620-629) studiul Din trecutul comunei Ohaba Bistra.

[22] Despre această problemă, Silviu Dragomir, Le Banat Roumain, Sibiu, 1944, p.17.

[23] Remus Creţan, Vasile Frăţilă, Dicţionar geografico-istoric şi toponimic al judeţului Timiş, Editura Universităţii de Vest, Timişoara, 2007.

[24] Ibidem, p. 293.

[25] Ibidem, p. 292-293.

[26] Ibidem, p. 127.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem, p. 289.

[29] Dan Sluşanchi, Tapa, Tapae, în „România Pitorească”, XVII, nr. 5, 1988, p. 17.

[30] Nicolae Drăganu, Toponimie şi istorie, Cluj, 1928.

[31] Octavian Răuţ, Vasile Ioniţă, Studii şi cercetări de istorie şi toponimie, Reşiţa, 1976; Octavian Răuţ, Toponimie şi istorie bănăţeană în „Studii de limbă, literatură şi folclor”, IV, Reşiţa, p. 257-270.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com