Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Guvernarea Octavian Goga văzută de contemporani

(28 decembrie 1937-10 februarie 1938)

 

Lucian Ienăşescu

 

Alegerile parlamentare din decembrie 1937 s-au desfăşurat într-o perioadă de accentuată criză a democraţiei, într-o atmosferă de confuzie şi incertitudine. Destul de şubredă pe întreg parcursul interbelicului, democraţia românească s-a degradat constant în a doua jumătate a deceniului al patrulea, fenomen la care au contribuit factori interni şi evoluţia evenimentelor internaţionale. În special sub guvernarea Tătărescu – eficientă pe plan economic, reuşind redresarea finanţelor ţării – au fost adoptate măsuri care contraveneau practicilor constituţionale, contribuind la compromiterea regimului democratic, activitatea parlamentului având, în răstimpul celor patru ani, de suferit. 1

Desfăşurate la 20 şi 22 decembrie 1937, alegerile aveau să consemneze fără precedentul fapt al înfrângerii guvernului, cabinetul Tătărescu nereuşind să obţină decât 35 % din voturi, insuficient pentru a-şi asigura prima majoritară. Situaţia era generatoare de impas, agitând o dată mai mult lumea politică, sporind confuzia, întrucât „cine a mai auzit la noi să cadă un guvern la alegeri ?” 2 Pe de altă parte, dacă Partidul Naţional Ţărănesc a fost votat de doar 20 %, extrema dreaptă a obţinut un real succes: legionarii adună 15 % din voturi, iar Partidul Naţional Creştin, 9 %. Într-o asemenea conjunctură, pentru mulţi devenise limpede că regimul parlamentar era pe sfârşite. 3

Noua situaţie n-a reprezentat o problemă dificilă pentru regele Carol al II-lea. Fără a mai organiza consultări cu partidele politice, regele recurge la o formulă cu totul surprinzătoare: guvern condus de Octavian Goga, liderul unui partid nereprezentativ, care s-a clasat abia pe poziţia a patra la alegeri, întărit cu reprezentanţi ai aripii centriste din Partidul Naţional Ţărănesc, în frunte cu Armand Călinescu, în funcţia de ministru de interne. Prezenţa unui om politic abil şi ferm în fruntea acestui minister-cheie oferea regelui suficiente argumente că, pe deasupra exceselor la care se puteau deda liderii naţional-creştini, situaţia va fi ţinută sub control. În guvern aveau să mai intre, din afara partidelor, generalul Ion Antonescu, la Apărare, şi Ion Gigurtu, la Economie.

Aducerea la putere a Partidului Naţional Creştin s-a făcut, cum constată Corneliu Blaga, funcţionar, la acea dată, în Ministerul de Externe, „prin înfrângerea practicei politice normale”, odată ce acesta obţinuse doar 9 %  din totalul voturilor exprimate la alegerile desfăşurate în condiţii corecte.4 A format guvernul un partid politic „secundar” (de precizat, totuşi, că în prim-plan s-a aflat gruparea Goga din partid, A.C. Cuza şi apropiaţii săi fiind marginalizaţi), când regele ar fi avut la îndemână soluţia unui guvern de coaliţie sau un cabinet format fie de liberali, fie de  ţărănişti, grupările politice cu cele mai multe voturi.5 Preparativele au început în noaptea de 23/24 decembrie 1937, când a avut loc o întrevedere între Octavian Goga şi Armand Călinescu, fapt ce prefigura rolul foarte important pe care avea să-l aibă viitorul ministru, fiind reluate la 25 decembrie.

Motivele pentru care Carol al II-lea a recurs la o asemenea formulă neaşteptată, nereprezentativă, privită cu neîncredere, ţineau de calculele şi de interesele sale personale, având însă legătură şi cu situaţia internă şi internaţională a ţării. Apelând la soluţia cabinetului condus de Goga, suveranul reuşise cu abilitate să atingă mai multe ţinte: să dea satisfacţie electoratului de dreapta, evitând însă aducerea la putere a legionarilor, mai mult, recurgând la un oponent al acestora, în persoana primului-ministru însuşi; să se manifeste ostil la adresa lui Iuliu Maniu, adversar al regelui, aducând prejudicii şi Partidului Naţional Ţărănesc, în condiţiile în care gruparea condusă de Armand Călinescu părăsea imediat partidul. 6 În opinia unuia dintre observatorii atenţi ai mişcărilor de pe scena politică, regele intervenise prompt pentru a evita – perspectivă exagerată, poate, dar funcţională totuşi, în condiţiile ascensiunii spectaculoase, pentru mulţi neliniştitoare, a grupării conduse de C. Z. Codreanu –  riscul unei „ revoluţii legionare”. 7

Cum avea să se dovedească foarte curând, regele a recurs la guvernul Goga ca la „o manevră cu uz temporar şi limitat” (după expresia lui Corneliu Blaga) care, pe plan extern, să asigure concesii faţă de Germania, iar pe plan intern să înlesnească punerea în operă a intenţiilor sale autoritare mai vechi. La scurtă vreme, suveranul va face o declaraţie sugestivă pentru natura raporturile sale cu noul executiv: „Este guvernul meu şi va trebui să aibă aprobarea mea (s.n). În ziua în care n-aş mai fi mulţumit de felul cum guvernează voi cere o schimbare.”8 De la început, noua formulă a fost pentru Carol al II-lea „o soluţie care şchiopăta”, o rezolvare de scurtă durată, cum avea să afirme, vulnerabilă prin chiar manifestarea „violent antisemită” a unor elemente din interior, însă mai puţin rea în raport cu alte opţiuni. Pe parcursul acestui provizorat guvernamental, regele avea să pregătească terenul pentru instaurarea regimul de autoritate personală, punând capăt unei situaţii pe care o considera de netolerat, „izvorâtă din interesele nefaste ale partidelor politice.” 9

Un prim pas în această direcţie a fost dizolvarea, la 18 ianuarie 1938, a parlamentului, înainte ca acesta să se întrunească, fapt care nu avea precedent în practica politică românească. De remarcat că guvernul nu avea susţinere parlamentară –  din cei 387 de deputaţi, de pildă,  doar 39 erau ai Partidului Naţional Creştin.

Referindu-se la surpinzătoarele mişcări de pe scena politică, Mihail Sebastian califica drept absurdă o listă cuprinzându-i pe Goga, Gheorghe Cuza, titular la Muncă, generalul Antonescu, adică un „tipic guvern de panică”.10

Atitudinea forţelor politice faţă de guvernul Goga s-a caracterizat printr-un dezacord aproape unanim care va primi accente vehemente în timp, invocându-se, în primul rând, nereprezentativitatea şi neconstituţionalitatea sa. Criticile vor atinge, de asemenea, neviabilitatea cabinetului, caracterul de soluţie provizorie, servind intereselor  suveranului.

 În viziunea Partidul Naţional Ţărănesc, cabinetul Goga reprezintă „opera suveranului pentru a-i dezbina pe naţional-ţărănişti care constituie o forţă gata să se impună M.S. Regelui.”11  Calificându-l drept „un nou guvern personal, după ce ţara a respins guvernul personal al d-lui Tătărescu”,  partidul condus de Iuliu Maniu era hotărât să lupte împotriva acestuia, considerându-l o primejdie pentru ţară. 12

La fel de vehementă va fi poziţia exprimată de Garda de Fier, încredinţată  de faptul că aducerea naţional-creştinilor la putere era „un act ostil împotriva legionarilor.” 13

Adoptând o poziţie critică moderată, Partidul Naţional Liberal se declara adeptul şi apărătorul „guvernelor pe temeiul strictei legalităţi şi al respectării neştirbite a normelor constituţionale.”14 Mai  târziu, liberalii reacţionează la decizia dizolvării în bloc a consiliilor comunale şi judeţene, pe care o consideră neconstituţională şi „un act împotriva intereselor obşteşti.” În acelaşi timp, partidul protestează la adresa „arbitrariului  ce încearcă să înscăuneze în viaţa noastră publică” guvernul. 15

La rândul său, Constantin Argetoianu, liderul Partidului Agrar, constată lipsa de încredere internă şi externă a „unui „guvern de dictatură în afară de partid şi de gaşcă înăuntru.” 16

Frontul Românesc, formaţiune condusă de Alexandru Vaida Voevod, se plasează pe poziţiile unei „expectative binevoitoare”, aceasta însă trebuind să fie „armată şi disciplinată”, astfel încât „să constituie un factor determinant în îndeplinirea programului.” 17

Despre „un guvern fără concepţii unitare”, format din „oameni care se găseau pe poziţii potrivnice”, rezultat al unor „alianţe nefireşti şi din punct de vedere politic imorale” vorbeşte avocatul şi omul politic Grigore Iunian. 18

Instalarea unui guvern agitând o retorică antisemită, gata să pună în practică programul cuzist, pregătind noi alegeri, îl îngijorează pe Mihail Sebastian (temeri împărtăşite şi de cercul său de apropiaţi). Acesta constată că, în premieră, discursul oficial a înregistrat „vocabularul Poruncii vremii: jidan, jidănime, dominaţia lui Iuda etc., etc.”19

Prin excepţie, Nicolae Iorga întâmpină binevoitor noul guvern, poziţie influenţată de bunele relaţii avute cu regele Carol al II-lea. Nicolae Iorga invocă, de fapt, în afara unor argumente politice, puternica personalitate a lui Octavian Goga şi valoarea operei sale literare, subliniind prestigiul avocatului Istrate Micescu, noul ministru de externe şi meritele filosofului Ion Petrovici, devenit ministru al instrucţiunii. „O nuanţă de intelectualitate  - constată el – se substituie astfel spiritului nivelator al pieţei electorale.”20 Poziţia lui Iorga va cunoaşte, pe parcurs, faţă cu unele dintre acţiunile guvernului, schimbări esenţiale.

Începutul guvernării aduce „primele măsuri antisemite de stat”, cum le caracterizează Mihail Sebastian. La doar o zi de la instalare, guvernul decide suprimarea ziarelor „Adevărul”, „Dimineaţa” şi „Lupta”, considerate antinaţionale, cosmopolite, „servind interese contrare năzuinţelor româneşti” şi, în aceeaşi optică, dăunând „sănătăţii morale a presei.” Măsura, vădit antidemocratică, este luată prin jurnal al Consiliului de Miniştri, şi nu prin decret, fapt care nu angajează semnătura regelui. Un martor la eveniment descrie atmosfera apăsătoare din redacţia unuia dintre cele mai citite ziare: redactorii „Adevărului”, adunaţi în holul mare al redacţiei, lângă portretele lui Al. Beldiman şi C. Mille, discutau îngrijoraţi pe seama evenimentului, nimănui nevenindu-i să creadă că „o instituţie cu trecutul şi dimensiunile Adevărului poate dispărea într-o clipă.”21 Măsura provoacă indignarea lui Nicolae Iorga, care se adresează ministrului de interne, Armand Călinescu, ameninţând cu expatrierea.22 Atitudinea e confirmată în Memorii, reputatul istoric vorbind despre o „intolerabilă cădere a rosturilor constituţionale” şi despre o situaţie care s-ar putea agrava, prin interzicerea şi a altor drepturi prevăzute de Constituţie. „Mai curând mă expatriez – declară Iorga. Prefer să nu mă bucur de aceste drepturi în ţară străină decât să mi le văd interzise aici.”23 „Consternare, nedumerire, buimăceală, frică ?, se întreabă Mihail Sebastian în legătură cu starea de spirit provocată de acţiunile guvernului. Mi se pare că abia de aici încolo vom învăţa ceea ce se cheamă cenzură. Şi, în aceste condiţii, a scrie literatură nu devine o stupidă copilărie ?” 24

În numele aceleiaşi acţiuni de „românizare a presei”, se retrag ziariştilor evrei permisele de circulaţie pe calea ferată.

O acţiune de revizuire a dreptului de cetăţenie obţinut de evrei se declanşează prin decretul-lege din 22 ianuarie 1938. Contravenind literei şi spiritului tratatului din decembrie 1919, privind minorităţile,  decretul prevedea o procedură complicată prin care primarii localităţilor trebuiau să înainteze, în termen de 20 de zile, o situaţie a evreilor înscrişi în registrul de naţionalitate al localităţii. În următoarele 30 de zile, cei în cauză erau obligaţi să prezinte actele doveditoare pentru îndeplinirea condiţiile legale de obţinere a cetăţeniei române. Decretul n-a fost pus în aplicare, întrucât guvernul avea să-şi înceteze curând activitatea.

Proiectata acţiune de „românizare” nu şi-a urmat decât parţial cursul, contribuind la aceasta atât opoziţia unor membri ai guvernului, precum A. Călinescu şi I. Gigurtu, odată cu încercarea de a stopa măsurile antisemite, cât şi timpul scurt avut la dispoziţie. Măsurile adoptate au nemulţumit antisemiţii radicali, în primul rând pe A.C. Cuza, care critică neaplicarea programului Partidului Naţional Creştin, în semn de protest retrăgându-se din guvern, după doar o săptămână. Nemulţumit  a fost şi Gheorghe Cuza, ministru al muncii. La rândul său, Nae Ionescu califica măsurile antisemite drept „neserioase, făcute într-un spirit barbar, de zeflemea.” 25

Actele guvernului, în întregul lor, au provocat una dintre cele mai puternice şi generalizate opoziţii din politica românească interbelică, ajungându-se la „o temperatură prea ridicată în corpul naţional”, cum observa o publicaţie a vremii. Atmosfera politică a ajuns tensionată la extrem.  Campania electorală a înregistrat numeroase violenţe, ameninţări la adresa opoziţiei, ciocniri, soldate cu victime, între autorităţi şi legionari. În câteva oraşe, „lăncierii” cuzişti au produs tulburări, ajungându-se la confruntări cu trupele de jandarmi şi, prin aceasta, la fără precedenta situaţie ca un guvern, fie el şi „de colaborare”, să adopte măsuri represive la adresa membrilor partidului pe care se sprijină.26 Mai mulţi oameni politici se temeau de izbucnirea unui război civil.

Reacţii nefavorabile au avut  reprezentanţii diplomaţiilor franceză şi engleză, îngrijoraţi de perspectiva abandonării de către România a alianţelor tradiţionale. Protestele cercurilor financiare internaţionale au fost urmate de retrageri mari de depuneri din băncile româneşti şi transferuri de capitaluri în străinătate, cu nefaste consecinţe asupra stării economiei. Ca atare, oameni de afaceri, industriaşi şi bancheri, reuniţi la Clubul miliardarilor, apreciază drept gravă situaţia, transmiţând regelui că se impune înlocuirea guvernului.27

Toate aceste elemente care au condus la deteriorarea situaţiei generale a ţării, plus alianţa electorală pusă la cale de  Goga şi C.Z. Codreanu, prin care legionarii urmau să voteze, la anunţatele alegeri din luna martie, listele Partidului Naţional Creştin, au dat motive regelui să solicite demisia cabinetului. În prealabil, urmând îndemnul lui Carol al II-lea, Armand Călinescu şi Ion Gigurtu şi-au anunţat demisia, declanşând criza de guvern.

La 10 februarie 1938, Carol al II-lea încredinţează conducerea guvernului patriarhului Miron Cristea, deschizând drum regimului de autoritate personală. Guvernarea celor 44 de zile rămâne o experienţă politică nereuşită, contribuind la adâncirea crizei climatului democratic şi marcând un pas decisiv spre sfârşitul regimului parlamentar. A fost, în acelaşi timp, un eşec dureros pentru Octavian Goga, care trăieşte, în ultimele luni ale existenţei sale, o stare de mare tulburare şi revoltă. 28

 

Lucian Ienăşescu

 

Note

 

1 Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, Istoria românilor în secolul XX, Bucureşti, Editura Paideia, 1999, p. 328.

2 A.P. Samson, Memoriile unui gazetar, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1979, p. 289.

3 Henri Prost, Destinul României (1918-1954), Bucureşti, Editura Compania, 2006, p. 156.

4 Corneliu Blaga, Lucian Blaga necunoscut, Alba-Iulia, 1995, p. 11.

5 Constantin C. Giurescu, Amintiri, Bucureşti, Editura ALL Educational, 2000, p. 260.

6 Vezi Ioan Scurtu, Gheorghe Buzatu, op.cit., p. 334

7 Al. Iacovachi,  Amintirile unui om liber, în Ioan Lăcustă, Timpul iluziilor, Bucureşti, Curtea Veche, 2006, p. 133.

8 M.S. Regele Carol II despre actualul regim din România (interviu acordat ziarului englez „Daily Herald”), în „Lumea românească”, I, nr. 222 din 12 ianuarie 1938.

9 Apud Cristian Sandache, Viaţa publică şi intimă a lui Carol al II-lea, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 66.

10 Mihail Sebastian, Jurnal, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006, p. 136.

11  Arhivele Naţionale ale României, fond Casa Regală, dosar 27/1937, f. 2.

12 Ibidem, dosar 25/1937, f. 51

13 Ibidem, dosar 27/1937, f. 6.

14 „Viitorul”, XXIX, nr. 9003 din 12 ianuarie 1938.

15 Ibidem, nr. 9004 din 13 ianuarie 1938.

16 „Lumea românească”, I, nr. 215 din 5 ianuarie 1938.

17 Ibidem, nr. 222 din 12 ianuarie 1938.

18   Ibidem, nr. 249, din 8 februarie 1938.

19 Mihail Sebastian, op.cit., p. 137

20 Apud Lucian Boia, Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930-1950, Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, p. 128.

21 A.P. Samson, op.cit., p. 289.

22 Armand Călinescu, Însemnări politice 1916-1939, Bucureşti, Editura Humanitas,  p. 265.

23 Nicolae Iorga, Memorii, Bucureşti, 1939, p. 444.

24 Mihail Sebastian, op.cit., p. 137.

25  Ibidem, p.146.  Faptul că măsurile antisemite n-au urmat cursul radical anunţat este constatat şi de membri ai comunităţii evreieşti, odată însă cu temerea că situaţia avea să se agraveze. Un asemenea sens are aprecierea  finanţistului Aristide Blank: „Tot ce ne putem dori noi, evreii, este menţinerea guvernului Goga. Ce va veni după el va fi nesfârşit mai grav.”  ( Ibidem, p.147).

26  Constantin C. Giurescu, op.cit., p. 261.

27 Ioan Scurtu, Viaţa politică în România 1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1982, p. 197.

28 Goga s-a retras la Ciucea, vexat, rănit de situaţia de a fi fost folosit de rege, despre care credea că a vrut să-l compromită, odată cu mişcarea naţională în fruntea căreia s-a aflat. (Cu toate acestea, într-un moment de sinceritate, ar fi recunoscut că nu se simţise pregătit, totuşi, să preia guvernarea, însă i-ar fi impus-o regele).  Furios, a ameninţat, în câteva rânduri, cu un marş asupra Bucureştiului, „cu Ardealul după mine.” S-a stins din viaţă la 7 mai 1938.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)