Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

URBEA MEA DE ALTĂDATĂ:

HINGHERUL

 

Tiberiu COSOVAN

 

 

În Suceava s-a păstrat un loc cu denumire ciudată, un loc pe care îl cunosc îndeosebi cei stăpâniţi de patima pescuitului, care, coborând către râul ce poartă numele urbei, urmează cursul firului de apă ce se prelinge pe la poalele Cetăţii de Scaun. Acolo, unde pârâul Cacaina se varsă în apa Sucevei, în apropierea mereu fumegândei gropi de gunoi a oraşului, se află locul numit „La Călău”. La începutul secolului trecut, pe vremea când atât de european numiţilor acum „câini comunitari” li se spunea pur şi simplu „javre” sau „câini vagabonzi”, la marginea păduricii de fagi şi arini de sub Dealul Cetăţii locuia hingherul oraşului.

 

„Domnul hiţel”

 

Când Bucovina a intrat sub stăpânirea austriacă, iar Suceava - aşa cum scria Liviu Marian - „începea să-şi primenească bătrâna sa haină, demodată şi roasă de vremuri”, au prins „să dispară din hotarele târgului” o serie de meserii, dar au apărut totodată şi altele noi.

 

Treptat, oraşul a început să-şi schimbe înfăţişarea, să se dezvolte şi - chiar dacă nu erau atât de numeroşi ca în zilele de astăzi - câinii, care hălăduiau slobozi pe străzile urbei, deveniseră deranjanţi pentru cetăţeni. Acei câinii fără stăpân, care până atunci vieţuiseră prin jurul vechilor „căsăpii” şi „măserniţe” (măcelării - care, ca şi băcăniile din inima târgului, „erau case cu streaşină lată şi cu fereştile mari, ale căror obloane, lăsate jos în afară, slujeau ziua ca tărăbi, iar noaptea ţineau locul geamurilor”, în care „casapii îşi aduceau carnea decusară de la măserniţă”), câini care umblau slobozi „pe uliţele bolovănoase şi colbăite ale Sucevei” ţinându-se în urma sacagiilor şi năpustindu-se la picioarele cailor fiakerilor (birjarilor de piaţă), i-au determinat pe burgermeisterii (primarii) oraşului să caute o soluţie spre binele cetăţenilor. Şi-atunci „javrele fără stăpân” (cum le spunea Liviu Marian) au început să fie „fugărite şi vânate de domnul hiţel (hingher)”.

 

Cu „buda” şi laţul pe străzile târgului

 

Un sucevean în etate îşi aminteşte şi astăzi de hingherul oraşului din perioada interbelică, un personaj „mic, robust, cu mustaţă căruntă” a cărui locuinţă se afla în locul pe care-l pomeneam la începutul acestor rânduri. Acolo, într-o căsuţă mică amplasată pe partea dreaptă a Cacainei, locuia cu familia cel pe care copiii îl numeau „doctor Koenig”. German de origine, Koenig, îndeplinea cu brio, ca salariat al Primăriei, profesia de hingher al Sucevei. La un moment dat, serviciul de ecarisaj al Primăriei a fost alcătuit din 4 oameni.

 

„Doctorul” Koenig umbla zilnic pe străzile oraşului aşezat pe capra unei căruţe (de fapt o „budă” de lemn pusă pe roate, cu un capac prevăzut cu plasă de sârmă, pe care-l ridica pentru a introduce în ladă câinii capturaţi) trasă de un singur cal. În partea dreaptă a „budei”, pe un cârlig, era agăţată frânghia cu laţ, pe care o arunca, desfăşurând-o cu o abilitate deosebită, exact pe grumazul câinelui.

 

Cu oarecare umor, vârstnicul sucevean îmi povestea cum, câteodată, când nu întâlnea câini pe stradă sau „ca să nu-şi iasă din mână”, hingherul arunca fulgerător laţul şi prindea câte-o mâţă cocoţată pe gard, căreia-i dădea apoi drumul, oferindu-le puştilor, care se ţineau în permanenţă pe urmele lui, o mostră de îndemânare deosebită. Nu prindea decât câinii slobozi, care nu aveau zgardă, şi, după ce-şi încheia rondul străbătând oraşul până la periferii, îşi mâna calul către casă.

 

Untură de câine exportată în...Germania

 

Câinii capturaţi erau ţinuţi timp de două, trei săptămâni într-un şopron compartimentat cu pereţi de scândură, după care, dacă nu venea nimeni să-i revendice, erau sacrificaţi. Cei care călcau pragul „doctorului” Koenig pentru a cere un câine captiv trebuiau să plătească o taxă. Câinii primeau hrană şi apă pe un jgheab, iar când le venea sorocul erau executaţi, jupuiţi iar pieile erau întinse pe rame de lemn la uscat.

 

Ceva mai la vale, aproape de locul în care Cacaina întâlnea apele râului, Koenig ridicase o baracă unde dubea pieile care, sortate pe criterii numai de el ştiute, luau drumul unor ateliere de cizmărie. Carnea animalelor era curăţată de pe oase şi era topită de doamna Koenig pentru extragerea grăsimii. Departe de a fi un scenariu macabru, trebuie menţionat faptul că această untură era foarte căutată de fabricile de medicamente din Europa. Pusă în cutii de un kilogram din metal inoxidabil, untura de câine ajungea fie la „Laboratorul Vorel” de la Piatra Neamţ, fie era exportată în... Germania.

 

„Este preferabil un sfârşit rău unor rele fără sfârşit”

 

Bineînţeles că în locul numit „La Călău” exista în permanenţă un miros de nesuportat, dar „doctorul” Koenig a trăit acolo împreună cu familia sa până la începutul celui de-al doilea război mondial. Unii spun că ar fi murit în anul 1940, alţii susţin că a plecat în ’41 împreună cu fiul său (care a practicat o vreme aceeaşi meserie) în Germania. Fiica sa, Maria, căsătorită în Suceava tot cu un neamţ, Anton Lerch, nu a vrut să plece, dar a decedat după scurt timp iar soţul său a emigrat.

 

În anii în care „doctorul” Koenig supraveghea străzile Sucevei rar întâlneai un câine fără stăpân prin centrul târgului. Hingherul, devenit un personaj de istorie ca şi sacagiul, birjarul sau hornarul, a dispărut din peisajul urbei. A rămas însă această problemă a creşterii îngrijorătoare a numărului de câini... comunitari, problemă care cândva avea rezolvare, dar care acum a fost complet scăpată de sub control. Hingherul avea rostul său. Într-una din „legile” sale, Murphy spunea că „este preferabil un sfârşit rău unor rele fără sfârşit”.

 

Tiberiu COSOVAN

Suceava

iunie, 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)