Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

IANCU SASUL

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

 

Prof. Tiberiu Ciobanu

 

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Numărându-se şi el printre „gospodarii” Moldovei destul de succint prezentaţi în tratatele şi manualele noastre de istorie, Iancu Sasul a guvernat statul românesc de la est de Carpaţi, din 21 noiembrie 1579 şi până în septembrie (după 2) 15821. Fiu nelegitim al lui Petru Rareş (1527-1538; 1541-1546), el s-a născut, conform informaţiilor transmise de cronicarii saşi, Simon Massa şi Ioseph Teutsch, la Braşov, mamă fiindu-i săsoaica Catarina (de fapt, se pare Ecaterina, româncă originară din Ţara Bârsei), soţia pielarului Georg Weiss sau Misen ori Tysen Hannes, care l-a crescut ca pe fiul său2.

Botezat Ioan („dominus Ioannes, filius olim piae memoriae Petri Palatini Moldavie”)3 Carol şi supranumit „Sasul”4 (din motive lesne de înţeles), el va intra în istorie sub numele de „Iancul Vodă, ce-i zic Sasul”5.

Apartenenţa sa la Muşatini este confirmată atât de declaraţia mamei sale, care i-a povestit că naşterea sa a rezultat din legătura ei de dragoste cu voievodul moldovean (aflat, la acea epocă, în Transilvania, ca urmare a uneia dintre campaniile întreprinse de el aici), cât şi de un semn, ce-i fusese întipărit pe trup la naştere din porunca tatălui său6 (obicei moştenit de Rareş de la părintele lui, marele Ştefan, dar destul de des întâlnit în Evul Mediu şi la alţi suverani, dornici în acele vremuri tulburi de a asigura legitimitatea progeniturilor lor, în special a celor rezultate în urma unor relaţii extraconjugale).

Se pare că în primii ani ai tinereţii sale a stat o vreme la Curtea domnească a tatălui său, rămânând după moartea acestuia şi alături de Iliaş Rareş (1546-1551) şi Ştefan Rareş (1551-1552), fraţii săi vitregi. Abia în primăvara anului 1554, pe când în Moldova domnea Alexandru Lăpuşneanu (1552-1561 şi 1564-1568), revine la Braşov, unde este primit cu onoruri şi daruri (căci era secondat de un dregător moldav cu rang de postelnic), fapt ce demonstrează că era privit ca o persoană de origine princiară7.

De aici, pleacă în Polonia, unde, datorită priceperii sale în meseria armelor, se înrolează, pentru cinci luni, în armata încropită de celebrul Albert Laski pentru a lupta împotriva tătarilor.8 În continuare, probabil în aceeaşi calitate de mercenar, îl întâlnim în rândurile unităţilor militare de la Curtea imperială de la Viena, unde, în 1563-1564, face cunoştinţă cu Ştefan Bathory (viitor rege al Poloniei), în acea epocă membru al corpului diplomatic transilvan aflat în capitala Habsburgilor (ulterior chiar prizonier al acestora)9. Vorbind foarte bine limba germană, maghiară (servise în oştile imperiale din Ungaria superioară - Slovenia de astăzi)10, poloneză (am văzut că a stat o vreme în Polonia) şi română, va fi foarte avantajat de faptul că era de confesiune luteran pe teritoriul imperiului (ca majoritatea saşilor braşoveni, în mijlocul cărora se născuse şi crescuse). Totuşi, solicitând sprijin, în vederea obţinerii tronului Moldovei (pe care, datorită originii sale, se consideră îndreptăţit să-l ocupe) de la imperiali, şi neprimind, se pare, de la aceştia decât promisiuni, el părăseşte Viena şi se îndreaptă spre Istanbul, unde, sosind, la 6 aprilie 1564, se prezintă demnitarilor turci cu aceleaşi pretenţii. Înainte de aceasta (la începutul anului 1564), el ceruse sprijinul paşei de la Buda, căruia-i adusese la cunoştinţă faptul că servise în rândul forţelor armate austriece şi că, pasămite, împăratul era dispus să-i pună la dispoziţie 10.000 de soldaţi pentru a cuceri coroana Moldovei, dar că el voia tronul doar de la sultan.

Primind recomandări de la acesta, lui Iancu Sasul i se recunoaşte  dreptul la domnie (pe baza semnelor ce la avea pe corp)11, stabilindu-i-se, iniţial, un domiciliu obligatoriu pe insula Rhodos (acorându-i-se o alocaţie zilnică de 13 aspri pentru hrană)12. Acolo se căsătoreşte cu o descendentă a unei ramuri colaterale a Paleologilor bizantini13, pe nume Maria, originară din Cipru şi foarte bogată (averea acesteia va fi folosită, în mare măsură, pentru cumpărarea tronului) 14. Tot aici (lucru deosebit de important pentru cariera sa viitoare), se împrieteneşte cu sangeacbeiul Magnesiei, viitorul sultan Murad al III-lea (1574-1595)15, care avea în haremul său şi pe una dintre frumoasele fete ale doamnei Chiajna  (văduva lui Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti între 1545-1552; 1553-1554; 1558-1559), fiică a lui Petru Rareş şi deci soră (vitregă, ce-i drept) cu Iancu16. Datorită acestei înalte prietenii, dar şi a influenţei exercitate  de Chiajna asupra prinţului moştenitor otoman, el primeşte, din partea acestuia, promisiunea că odată ajuns pe tronul tatălui său îl va face domn (într-adevăr, devenind padişah el încearcă să-l instaleze pe Iancu ca voievod al Ţării Româneşti, în anul 1575, fără succes însă)17. În 1576, îl întâlnim pe Iancu într-un scurt exil, la Alep, în Siria, unde doamna Chiajna, aşa-zisa „soacră a sultanului”, şi familia sa trăiau destul de strâmtoraţi. Astfel că, pentru obţinerea domniei, Iancu Sasul, a recurs, de fapt, la banii consoartei sale şi la cămătari, de la care va face importante împrumuturi, cu dobânzi mari (ce vor greva, mai târziu, când va prelua puterea, asupra economiei statului moldav).

Peste câţiva ani, în 1579, boierii munteni solicită Înaltei Porţi ca el să fie numit ca domnitor la Bucureşti. Între timp, Petru Şchiopul (domnul Moldovei, între 1574-1577; 1578-1579; 1582-1591), de a cărei prestaţie Înalta Poartă era nemulţumită, este mazilit18 (pe 21 noiembrie 1579)19 şi, rămânând vacant tronul de la Iaşi, Iancu Sasul (care, rechemat la Istanbul, ajunsese aici pe 20 noiembrie)20 este primit în audienţă de marele vizir Ahmed paşa şi investit ca domn al Moldovei, la 26 noiembrie 157921. Pentru obţinerea firmanului de domnie, izvoarele vremii pomenesc că Iancu Sasul ar fi dat 150.000 de galbeni22, în afară de haraciul din acel an (estimat la cca 50-60.000 de galbeni). După ceremonialul sărutării mâinii padişahului (şi a patriarhului Constantinopolului), ce a avut loc, la 29 noiembrie 1579,23 şi întâlnirea cu marele imbrohor (petrecută, pe 7 decembrie 1579), Iancu Sasul pleacă spre ţară, însoţit de un alai numeros şi păzit de 1.000 de oşteni (în mare parte lefegii străini, dar şi turci), la 9 decembrie 157924.

Ajuns la Iaşi (20 decembrie 1579), el emite primul său hrisov, păstrat până astăzi, la 27 ianuarie 157925, însă ungerea şi încoronarea vor avea loc, pe 17 februarie („au şezut în scaun, fevruarie 17”).26

Încă de la început, noul domn nu se va bucura de simpatia boierilor şi nici de cea a poporului de rând, căci, aşa cum aflăm de la Grigore Ureche, el era „plin de lăcomie” şi din această „lăcomie de avuţie nespusă (…) pre mulţi au omorât”27. Printre victimele sale s-a numărat şi cărturarul şi bogatul boier Ioan Golia (fost mare logofăt sub Ion Vodă cel Viteaz, domnul Moldovei între 1572-1574), pe care „l-au muncit fără de vină Iancul voievod şi în sfârşit i-au tăiat capul şi i-au luat toate averile”28 (eveniment petrecut, prin 1580 sau 1581)29.

La primul defect se mai adauga unul, foarte supărător pentru marea boierime, şi anume faptul că era afemeiat. Aceasta, însă, peste măsura îngăduită, de obicei, capetelor încoronate, fiind „om curvariu preste seamă”, încât „nu numai afară, ce nice de curtea sa nu să feriia, că jupânesiele boierilor de la masa doamnii sale le scotea, di le făciia silă”30. Un motiv ce a provocat o nemulţumire generală a fost, însă, „nedumnezeirea şi ereticiia sa”, el fiind „de lege luteran” şi „pravoslaviia (ortodoxia - n.n. T. C.) nu iubiia”31, lucru ce era inadmisibil, pentru mentalitatea acelei epoci, în Ţările Române. Nemulţumirile provocate de el determină pe mulţi dintre fruntaşii boierimii şi clerului moldav, în frunte cu Movileştii, să părăsească ţara, autoexilându-se, în special, în Polonia, Imperiul Otoman şi Ţara Românească. „Acestea toate neputându suferi boierii, mai vârtos Movileştii, Vlădica Gheorghe (episcopul de Rădăuţi şi viitorul Mitropolit al Moldovei - n.n. T.C.), Erimiia vornicul (Irimia, marele vornic al Ţării de Sus - n.n. T.C.) carile mai apoi au fostu şi domnu şi frati-său Simion paharnicul (ce şi el va ajunge domn - n.n. T.C.), Balica hatmanul, s-au sfătuit pre taină ca să pribegească. Carii întâi s-au făcut prileju cu voia lui (a lui Iancu Sasul - n.n. T.C.), ca să meargă să sfinţească mănăstirea Suceviţii şi apoi cu toţii au trecut la Ţara Leşască, alţii la turci, alţii la munteni, alţii printr-alte părţi”32. Această pribegire a boierilor are loc, în anul 1581, căci într-un document emis de Cancelaria domnească a lui Iancu Vodă Sasul, la 20 ianuarie 1582, ea este menţionată. Lista celor fugiţi peste hotare este completată în acel act şi cu numele Mitropolitul ţării, Teofan33.

Potrivit unei proceduri, ce se instituise în cazul întocmirii documentelor de cancelarie ale epocii, Iancu Sasul nu pomeneşte numele celui care i-a fost tată, acesta apărând doar într-un singur hrisov, redactat din porunca sa, la 18 iunie 1580, din care aflăm despre un privilegiu acordat de părintele său „Petru Voievod cel Bătrân”34.

În anul 1581, datorită impunerii zeciuielii din boi (un impozit introdus chiar de el), izbucneşte o răscoală a ţăranilor, din ţinutul Lăpuşnei („fiind plin de lăcomie, izvodi obicină care n-au mai fostu niciodată, de au trimis în toată ţara să ia a zecea din boi, care obicei nu l-au putut suferi ţara”)35. Alegându-şi conducător, dintre ei,  pe un oarecare Lungul, pe care-l ridică domn, dându-i numele de Ion Vodă, lăpuşnenii se pornesc spre curtea domnească de la Iaşi. Neorganizaţi şi având arme puţine şi de slabă calitate, ei vor fi înfrânţi după o luptă crâncenă, la Bolota, pe Prut (în ianuarie 1581), de oastea voievodului condusă de vornicul Bucium şi postelnicul Brut36 (albanez italienizat şi catolic, nimeni altcineva decât Bartolomeo Brutti, ce-l slujise pe când era la Istanbul, ajutându-l să obţină tronul37 şi care, în cele din urmă, îl va trăda trecând de partea lui Petru Şchiopul), balanţa victoriei înclinându-se de partea acestora abia după ce va pieri pretendentul Ion Vodă Lungul („pierdură lăpuşnenii războiul şi domnişorul încă să înnică în Prut”)38. Mişcările ţărăneşti au continuat, se pare, pe întreaga durată a domniei lui Iancu Sasul. Trecerea sa prin Polonia, pentru a ajunge în Ungaria, atunci când a fugit la aflarea vestei că fusese mazilit, s-a petrecut, spune cronica lui Grigore Ureche, datorită faptului că „peste munţi, prin ţară, nu era cu putinţă ca să treacă, că se temea de ţărani”39.

 Pe plan extern, politica lui a fost şi mai dezastruoasă, căci, lipsit de pricepere în ale diplomaţiei, va face multe greşeli. Astfel, el încearcă să tensioneze relaţiile dintre Polonia şi Imperiul Otoman oprind curierii regelui polon şi deschizându-le scrisorile în prezenţa lor40. De asemenea, duce tratative cu Habsburgii, adversarii de moarte ai lui Ştefan Bathory (regele Poloniei, între 1575 şi 1586)41, încă de pe vremea când acesta fusese ostatecul lor. Mai mult de cât atât, el însuşi se arată ostil polonilor, fapt ce-l va costa, în cele din urmă, viaţa. De fapt, până şi aducerea sa la domnie a fost percepută, în Polonia, drept o primă fază a proiectului turcesc de cucerire a acesteia, aşa încât, încă, de la început, Iancu Sasul, la acea vreme un anonim pentru poloni (care-l credeau chiar a fi de origine turcă), nu s-a bucurat de simpatia Curţii regale de la Varşovia (cu atât mai mult cu cât predecesorul său fusese în foarte bune relaţii cu vecinul de la nord).42 Tratativele sale cu austriecii (îndeosebi prietenia lui cu Hans Reuber, guvernatorul Kaşoviei, despre care se ştia la Înalta Poartă, încă din mai 1580)43 şi strângerea relaţiilor cu aceştia, i-au atras ura marelui vizir, de atunci, Sinan paşa Kogea, ce fusese, de fapt (datorită încrederii de care se bucura Brutti în ochii săi, înaltul demnitar otoman fiind şi el albanez de origine dar trecut la mahomedanism, din motive lesne de înţeles), unul dintre cei care-l sprijiniseră să obţină steagul de domnie, în iarna anului 157944. De asemenea, numeroasele reclamaţii primite de la poloni (prin intermediul solului acestora, trimis la Istanbul, Martin Liubomirski), cu privire la atitudinea duşmănoasă a lui Iancu Vodă Sasul faţă de ei (neuitând, totodată, să-l pârască şi pentru că promova o politică duplicitară în raporturile sale cu Înalta Poartă), şi plângerile boierilor moldoveni refugiaţi la Istanbul (care insistau să fie înlăturat de la domnie) îl vor face pe Sinan paşa să hotărască mazilirea sa, la sfârşitul lui august 158245, şi numirea, în acelaşi timp, ca înlocuitor al său, a fostului domn, Petru Şchiopul46. „Mergând decii jalbă la împărăţie de răsipa ţării, i-au luat domnia şi au dat-o iarăşi lui Pătru Vodă Şchiopul”47 Aflând de decizia Înaltei Porţi, Iancu Sasul hotărăşte, de teamă că dacă se va duce la Curtea sultanului (aşa cum i se poruncise, de altfel) „va avea pâră multă şi mai apoi să nu care cumva să şi piară”48, să pornească spre Ungaria Superioară, ce era sub stăpânirea imperialilor şi unde achiziţionase (în regiunea Zips) o proprietate (vechiul castel Kešmark, ce aparţinuse lui Albert Laski)49. Pentru că i se interzisese (încă din martie 1581)50 să treacă prin Transilvania, de către principele acesteia (ce era fratele regelui Poloniei), Christofor Bathory (1576-1581), iar fiul şi urmaşul acestuia, Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601; 1601-1602), ce fusese  numit  de padişah, în august 1581, la cârma statului ardelean, îi era ostil (la 7 septembrie 1582, el chiar ordonând saşilor din Bistriţa să trimită câteva unităţi de archebuzieri pedeştri, la frontiera transilvano-moldavă, în scopul prinderii ex-voievodului de la Iaşi)51, Iancu Sasul decide să străbată Polonia pentru a ajunge la destinaţie. Primind, la 25 septembrie 1582  (dată la care va fi emis, din porunca sa, cel din urmă act intern, ce ne-a parvenit peste veacuri de la el)52, şi avizul comandantului militar imperial de la Kaşovia, Iancu Sasul şi familia lui vor părăsi Iaşul, în ziua următoare, urmaţi de o escortă numeroasă, alcătuită din 600 de oşteni călări, 1200 de archebuzieri pedeştri şi o artilerie formată din 25 de tunuri (alte izvoare vorbesc de 200 de călăreţi, 400 pedestraşi şi 2 tunuri),53 căci trebuia asigurată atât paza lor cât şi a fabuloaselor bogăţii (estimate la 800.000 de ducaţi)54, ce le luaseră cu ei (care, încărcate în 15 căruţe, cuprindeau, pe lângă averea personală a voievodului şi tezaurul ţării, inclusiv haraciul datorat turcilor pentru acel an) 55.

La trecerea prin Polonia va fi, însă, oprit şi arestat, în ziua de 5 septembrie 1582, lângă Sniatyn (localitate situată la intrarea în Pocuţia), de către starostele, de aici, N. Jazlowiecki56, care-l informează pe rege în legătură cu cele petrecute. Întemniţat din dispoziţia acestuia din urmă, Iancu încearcă, fără succes însă, să evadeze, în două rânduri. Reuşind, la o a treia tentativă, să scape, el va fi nevoit totuşi, în cele din urmă, să se predea  şi, la 14 septembrie, este dus la Liow unde, deşi este primit ceremonios de oficialităţi (cu unii dintre negustorii lioveni făcuse afaceri şi îi erau datori)57, va fi încarcerat de acestea (bineînţeles, tot din dispoziţia regelui). Peste două săptămâni, la 28 septembrie 1582, Iancu Sasul este decapitat, în piaţa oraşului, din porunca regelui Ştefan Bathory (ca şi Ioan Nicoară Potcoavă), care, dornic să pună mâna pe uriaşa avere a prizonierului său, ordonase, încă din 20 septembrie 1582 (fără prea multe explicaţii), lui Nicolae Herburt de Felsztyn, starostele Liowului, şi hatmanului de câmp al coroanei polone, N. Sieniawski, să îl execute58, însărcinându-l, totodată, pe trezorierul Curţii regale, Hiacint Mlodzieiowski, să meargă la Liow, pentru a sechestra şi transporta la Varşovia toate bunurile lui Iancu Sasul.59 Modul în care a fost dat morţii feciorul lui Petru Rareş a semănat mai mult a asasinat, el fiind condamnat la moarte (fără ca sultanul să fie informat) în cel mai strict secret diplomatic şi fără o judecată prealabilă. Pentru a justifica gestul său, Ştefan Bathory a dat o proclamaţie ce cuprindea „învinuirile” ce i se aduceau osânditului (multe dintre ele inventate sau nefondate), aceasta fiind citită, în limba polonă, prin pieţele publice din întreaga „Lehie”.60

Abia la 22 decembrie 1582, un sol polon va duce la Istanbul ştirea despre pieirea lui Iancu Sasul, însă, minţind cu nonşalanţă, el va prezinta faptele altfel decât s-au petrecut. Astfel, din varianta sa, turcii au aflat că încercând să se refugieze în Ungaria sau Germania, Iancu a fost surprins de forţele armate polone de la frontieră şi înfrânt, într-o încleştare în care a fost ucis împreună cu o bună parte dintre însoţitorii săi. Banii şi celelalte bunuri ale sale au fost, chipurile, împrăştiate de soldaţii învingători (o parte ajungând în posesia celor care s-au salvat) şi, prin urmare, nu s-a putut recupera mai nimic.61 Bineînţeles că nu a fost crezut, căci între timp, la Înalta Poartă, se aflase adevărul, astfel că, supărat, padişahul va trimite, la sfârşitul anului 1582, un ceauş, la Cracovia, pentru a-i solicita de urgenţă, în numele său, regelui polon să-i predea bogăţiile confiscate de la Iancu Sasul (fără rezultat, însă)62.

Când a fost adus în piaţa din faţa primăriei Liowului, pentru a fi executat, Iancu Sasul (care se deplasa foarte greu din cauza podagrei de care suferea) s-a dovedit destul de slab de fire, căci, după ce şi-a luat rămas bun de la soţie şi copii, el a început să implore pe judecători să dea dovadă de milă faţă de aceştia („se ruga de toţi, până şi de călău”), trezind profunda compasiune a celor adunaţi în număr foarte mare pentru a asista la sângerosul eveniment.63

Pentru că, înainte de a muri, s-a convertit la catolicism, va fi înmormântat în marea biserică a călugărilor bernandini din Liow.64 Familia sa va fi, însă, luată sub protecţia personală a regelui Poloniei, care-i va asigura soţiei şi copiilor săi (pe lângă care rămăseseră nu mai puţin de 30 dintre credincioşii fostului domn, alcătuind o adevărată curte domnească în miniatură) un trai destul de onorabil (restituindu-le chiar şi o parte din averea familiei). Astfel, el le va  plăti datoriile (dăruindu-le, totodată, două moşii), le va acorda o pensie substanţială (1.200 de zloţi anual) şi chiar va înzestra pe fiicele lui mai mari (care s-au măritat cu nobili poloni) cu 3.000 de taleri (ocupându-se personal de căsătoria lor, încă din toamna anului 1582)65.

Toţi membrii familiei lui Iancu Sasul vor rămâne în Polonia, până în martie 1593, când doamna Maria, fiul său cel mic, Bogdan şi o fiică rămasă nemăritată (a cărei nume nu se cunoaşte) vor pleaca, mai întâi, la Veneţia şi apoi la Istanbul, unde li se va pierde urma66.

Referitor la urmaşii săi, se ştie că din căsătoria lui Iancu Sasul cu doamna Maria (la rându-i acesta mai avea, dintr-o căsnicie anterioară, un fiu numit Filip şi trei fiice: Emiliana, Chrysafira şi o alta, a cărei nume nu îl cunoaştem) au rezultat şase copii şi anume doi băieţi (Alexandru şi Bogdan) şi patru fete (Elena, Chiajna, Despina şi Voica). Feciorul cel mare, Alexandru, a rămas, la urcarea tatălui său pe tron, în capitala Impeiului Otoman (unde va muri în scurt timp), iar cel mic, Bogdan (născut pe la 1574-1575), va avea parte de o viaţă şi  o carieră incredibil de aventuroase, el fiind, printre altele, pretendent la domnia Ţării Româneşti, în iarna anului  1595)67

 

Prof. Tiberiu CIOBANU

Timişoara

 

 

NOTE:

 

1 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 474.

2 Simon Massa în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso),vol. IV, Braşov, 1903, p. 82; Joseph Teutsch în idem, p. 101; Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronistica săsească, Bucureşti, 1980, p. 212-213; Gheorghe. Şincai, Chronica românilor şi a mai multor altor neamuri (ediţia a II-a), vol. II, Bucureşti, 1886, p. 371-372; Martin (Joachim) Bielski, Kronika polska, (editată de J. Turowscki), Sanok, 1856, p. 1440; A. Veress, Alte lucruri nouă despre Iancu-Vodă Sasul  şi familia sa, în „Revista istorică”, XI, nr. 7-9, Bucureşti, 1925, p. 147;  C-tin A. Stoide, Iancu Sasul. Originea şi anii premergători domniei - între realitate şi zvonuri calomnioase, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, XXIV, nr. 1, Iaşi, 1987, p. 295-296.

3 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. XLVI.

4 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1958, p. 212.

5 C-tin A. Stoide, op. cit., p. 298-299, 301.

6 Simion Massa în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), IV, p. 82.

7 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 790.

8 I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului,vol. II, Bucureşti, 1914, p. 36.

9 P. P. Panaitescu, Sfărşit al lui Iancu Vodă Sasul, în „Revista istorică”, X, nr. 7-9, Bucureşti, 1924, p. 173; C-tin A. Stoide, op. cit., p. 298, 300.

10 Nicolae Iorga, Pretendenţi domneşti în secolul al XVI-lea, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice”, S. II, tom XIX, Bucureşti, 1898, p. 226-227.

11 Simion Massa în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), IV, p. 82.

12 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 533, 540; Idem, Supliment I/1, Bucureşti, 1886, p. 21; N. Iorga, op. cit., p. 227; C-tin A. Stoide, op. cit., p. 299.

13 Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 120.

14 Martin (Joachim) Bielski, op. cit., p. 1440.

15 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.

16 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. II

(1573-1584), Bucureşti, 1930, p. 112; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. VI; Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 120-121; C-tin A. Stoide, op. cit., p. 301.

17 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 121.

18 Ca urmare a intrigilor sale şi a peşcheşurilor grase, care i-au adus bunăvoinţa sultanului şi a familiei acestuia, în special, a sultanei-valide Nurbani (Istoria Românilor, vol. IV, p. 474).

19 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 121; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. XLVI.

20  Idem, op. cit., p. XLVI; Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 121.

21 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 641.

22 Idem, Documente privitoare la istoria românilor, Supliment I/1, p. 50.

23 Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 78.

24 Idem, p. 79; Andrei Veress, Alte lucruri nouă despre Iancu Vodă Sasul şi familia sa, p. 146.

25 Documente privind istoria României A. Moldova.Secolul al  XVI-lea, vol. III, Bucureşti, 1951, p. 130.

26 Grigore Ureche, op. cit., p. 212.

27 Ibidem, p. 212-213.

28 Ibidem; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucureşti, 1889, p. 25.

29 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 121.

30 Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, în  Cartea cronicilor, Iaşi, 1986, p. 238.

31 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 212; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/1, Bucureşti, 1882, p.110.

32 Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, în Cartea cronicilor, p. 238.

33 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 122.

34 Istoria Românilor, vol. IV, p. 474.

35 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, p. 212.

36 Istoria Românilor, vol. IV, p. 132.

37 Virgil Apostolescu, Un aventurieir apusean la curtea lui Petru Şchiopul: Bartolomeu Brutti, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, XVIII, Iaşi, 1981, p. 568.

38 Grigore Ureche, op. cit., p. 212; Istoria Românilor, vol. IV p. 475.

39 Grigore Ureche, op. cit., p. 213.

40 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 122.

41 Istoria lumii în date, p. 563.

42 Ilie Corfus în Ştiri despre istoria Moldovei într-o nouă cronică polonă (1575-1582), în „Studii şi cercetări de istorie medie”, II, nr. 2, Bucureşti, 1951, p. 121-122; I. C. Filitti, op. cit., p. 33.

43 Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitaţi, Timişoara, 1994, p. 188-189.

44 Istoria Românilor, vol. IV, p. 474.

45 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. LII.

46 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele polone. Secolul XVI, Bucureşti, 1979, p. 353; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. XLIII-XLIX, LI; Martin (Joachim) Bielski, op. cit., p. 1484.

47 Grigore Ureche, op. cit., p. 213.

48 Ibidem.

49 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. XLIX; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, p. 70-71; A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiana (ediţia a IV-a), vol. III, Bucureşti, 1988, p. 98.

50 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 648.

51 Radu Constantinescu, Moldova şi Transilvania în vremea lui Petru Rareş. Relaţiile politice şi militare (1527-1546), Bucureşti, 1978, p. 210, 259; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. LII; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Bucureşti, 1911, p. 690-691.

52 Documente privind istoria României A. Moldova.Secolul al  XVI-lea, vol. III, p. 191.

53 Nicolae Iorga, Istoria românilor (ediţia a II-a), V, Bucureşti, 1998, p. 178; P. P. Panaitescu, op. cit, p. 171.

54 Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 87.

55 P. P. Panaitescu, Tezaurul domnesc. Contribuţii la studiul finanţelor feudale în Ţara Românească şi în Moldova, în „Studii”, nr. 1, Bucureşti, 1961, p. 75; Ilie Corfus, Ştiri despre istoria Moldovei într-o nouă cronică polonă (1575-1582), p. 122.

56 P. P. Panaitescu, Sfărşit al lui Iancu Vodă Sasul, p. 171-172.

57 Th. Holban, Documente din arhivele polone şi franceze, în Românii în istoria universală (ediţia a II-a), vol. III, Iaşi, 1988, p. 399.

58 Nicolae Iorga, Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre cu Lembergul. Regeste şi documente  din arhivele oraşului Lemberg, Bucureşti, 1900, p. 54-56.

59 Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXIII, Bucureşti, 1913, p. 366-372; Ilie Corfus, op. cit, p. 123; Martin (Joachim) Bielski, op. cit., p. 1507; Grigore Ureche, op. cit., p. 214.

60 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 176-177.

61 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 146.

62 Andrei Veress, , op. cit., p. 149-150; Ilie Corfus, , op. cit., p. 123.

63 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 173; Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 197.

64 Mormântul său este  deschis. în 1612 (cu ocazia renovării bisericii respective), osemintele sale fiind aşezate într-unul nou.  Acesta este, însă, distrus în 1817, când, din ordinul autorităţilor austriece, 330 de sicrie şi 173 de căruţe cu rămăşiţele omeneşti (printre care şi ale lui) au fost scoase din biserica Bernandinilor şi aruncate în gropi comune în noile cimitire de la marginea oraşului Liow. (P. P. Panaitescu, op. cit., p. 174; Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 122).

65 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 122-123;  N. Iorga, Câteva acte relative la petrecerea în Polonia a văduvei lui Iancu Vodă Sasul, în <<Doamna lui Ieremia Movilă>>, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice”, S. II, tom XXXII, Bucureşti, 1910, p. 1048-1049.

66 P. P. Panaitescu, op. cit., p. 175-177; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 174; A. Veress, op. cit., p. 150-152.

67 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 123, 141-145; Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 192.

Ř      Pentru anii de domnie ai voievozilor, domnitorilor şi principilor: Petru Rareş, Iliaş Rareş, Ştefan Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Petru Şchiopul, Mircea Ciobanul, Christofor Bathory şi Sigismund Bathory, vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p.455,457,458,462; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p.394,401,402,414; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p.903,908,916; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p.809, 810, 811,812 ; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p.514,515;  Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 803,804,805 şi Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p.568,569,570.

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)