Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

EROI AI NEAMULUI ROMÂNESC -  IANCU DE HUNEDOARA

 

Campanii antiotomane conduse de marele erou

 

565 de ani de la celebra bătălie desfăşurată la Kossovopolje

(17-20 octombrie 1448--17-20 octombrie 2013)

 

Neîmpăcându-se cu gândul dominaţiei turceşti asupra părţii sud-estice a continentului european, Iancu de Hunedoara propune, în anul 1447, mai marilor Creştinătăţii declanşarea unei noi cruciade antiotomane. Deşi s-a adresat în nenumărate rânduri papei de la Roma, Nicolae al V-lea (1447-1455)[1], regelui Franţei, Carol al VII-lea de Valois (1422-1461)[2], împăratului Germaniei, Frederic al III-lea de Habsburg (1440-1493)[3], regelui Aragonului, Siciliei şi Neapolelui, Alfons al V-lea (1416-1458)[4], regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagiello (1447-1492)[5], conducerii Ragusei, ducelui Burgundiei, Filip al III-lea cel Bun (1419-1467)[6] şi dogelui Veneţiei, Francesco Foscari (1423-1457)[7], cu rugămintea de a-i acorda sprijin financiar şi militar pentru a înjgheba o armată capabilă să înfrunte cu sorţi de izbândă hoardele păgâne, nu a primit de la aceştia decât vagi promisiuni, pe care, aşa cum era de aşteptat, nu şi le vor onora, cu excepţia Republicii Ragusa (2.000 de florini) şi Poloniei (cca. 1.000 de soldaţi călări)[8]. Papa, în loc de ajutor îi trimite titlul de principe, pe care el nici nu 1-a cerut, nici nu 1-a folosit. „Dacă într-adevăr voiai să mă cinsteşti (îi scria el Suveranului Pontif - n.n.T.C.), fă-mă capabil să duc la capăt fapta pentru care ai trezit nădejdi în mine”, aceasta însemnând bineînţeles alungarea turcilor din Europa[9].

Ameninţate direct de oştile Profetului, Ţara Românească şi Moldova au fost singurele state creştine ce au răspuns pozitiv la chemarea lui Huniade. Luând legătura cu Gheorghe Kastrioti „Skanderbeg”[10], conducătorul mişcării de eliberare a poporului albanez, care se arătă gata să-şi unească forţele cu ale lui (încheind chiar o alianţă cu Iancu)[11] şi, bazându-se pe o ridicare masivă la luptă a popoarelor din Balcani împotriva cotropitorilor otomani[12], vajnicul descendent al cnejilor haţegani decide să înceapă ostilităţile în toamna anului 1448. Genial strateg, el pune la punct un plan de campanie al cărui obiectiv principal era deplasarea cruciaţilor spre Constantinopol (ce se afla permanent în pericolul de a fi asediat şi cucerit de osmanlâi) şi fuzionarea lor cu oastea basileului bizantin în vederea aplicării cu puteri sporite a unor lovituri decisive Imperiului Otoman.

Înaintarea către capitala Bizanţului trebuia să aibă loc în două etape distincte. În cea dintâi se preconiza efectuarea joncţiunii dintre oştirea lui Iancu şi armia albaneză şi îndreptarea acestora înspre câmpia Salonicului (unde aveau să ierneze)[13], iar în următoarea să se reia (în primăvara anului 1449) marşul în direcţia Ţarigradului (pe la nord de Marea Egee)[14]. Controlând prin alegerea sa, în anul 1446, ca guvernator general al Ungariei[15], finanţele statului maghiar, înţeleptul „Hunedorean” se foloseşte de tezaurul regal, sporindu-şi efectivele de mercenari, pe care îi considera mai eficienţi în astfel de expediţii, datorită superiorităţii deţinute de ei în privinţa echipamentului de protecţie, armamentului şi pregătirii combative. Totodată, omogenitatea şi disciplina ce domneau în rândurile unităţilor alcătuite din soldaţi de profesie uşurau realizarea unui comandament unitar, atât de necesar într-un conflict de lungă durată şi cu un duşman care socotea războiul ca indispensabil existenţei sale.

Urmărind să asigure o deplasare cât mai rapidă a pedestrimii, artileriei, proviziilor şi muniţiei, Iancu de Hunedoara adună un număr mare (cca 2.000)[16] de căruţe construite după sistemul husit „din care multe trăgeau după ele şi tunuri”[17]. Carele husite îşi demonstraseră din plin eficacitatea în campaniile anterioare, dovedindu-se extrem de utile atât ca mijloace de transport cât şi în calitate de componente ale „fortificaţiilor” menite să protejeze trupele în timpul popasurilor sau în cazul eventualelor acţiuni defensive, când ele deveneau un obstacol serios în calea atacurilor cavaleriei duşmane. Având concepţii moderne cu privire la purtarea războaielor, vrednicul regent de origine română al Regatului ungar dotează oastea ardeleană cu arme de foc portabile (de diferite tipuri şi calibre), mărindu-şi substanţial şi artileria, prin turnarea în atelierele metalurgice proprii ori achiziţionarea din Apus a numeroase tunuri[18].

Dispunând astfel de o forţă militară considerabilă (mai ales în ceea ce privea tehnica de luptă) şi sperând într-un grabnic ajutor (cu precădere în efective), din partea ţărilor vecine (în special din cea a Ţării Româneşti şi a Moldovei) şi a popoarelor balcanice (în mod deosebit a sârbilor şi albanezilor), gloriosul conducător suprem român al Ungariei este gata să pornească asupra duşmanilor Crucii.

Prin urmare, în primele zile ale lunii septembrie a anului 1448, Huniade trece, în sfârşit, Dunărea în fruntea celor 12.000-13.000 de oşteni ai săi şi pătrunde în ţinuturile stăpânite de Înalta Poartă, zdrobind orice opoziţie armată întâlnită în drumul său. În apropierea localităţii sârbeşti Niš este întâmpinat de cei 8.000 de luptători munteni[19], trimişi de domnul Ţării Româneşti, Vladislav al II-lea[20], care, traversând fluviul (undeva între Severin şi Vidin) şi nimicind bulucurile sangiacbeilor dunăreni[21], au mărşăluit pe valea Timocului, până acolo. Adăugându-li-se şi 3.000 de oşteni moldoveni călări, veniţi din partea lui Petru al II-lea[22], domnitorul statului medieval românesc est-carpatin, cruciaţii însumau acum aproximativ 22.000-24.000 de luptători, în majoritatea lor mercenari[23], excelent echipaţi şi instruiţi, pregătiţi să dea piept cu urdia sultanului. Bine informat cu privire la toate manevrele oştirii creştine şi cunoscându-i cu precizie, prin intermediul iscoadelor, componenţa şi itinerariul, padişahul Murad al II-lea (care-şi stabilise centrul de comandă la Sofia) îi taie acesteia calea cu o puternică armată (estimată la cca. 50.000-60.000 de războinici, „la care se mai adăugau, probabil, un număr destul de însemnat de trupe auxiliare”)[24], silind-o să primească lupta (înainte de a se uni cu forţele militare albaneze), la 17 octombrie 1448, pe Câmpia Mierlei (Kossovopolje)[25].

Cu toată surpriza neplăcută produsă asupra sa de întâlnirea neaşteptată cu inamicul, Iancu de Hunedoara înfăptuieşte cu rapiditate un dispozitiv de luptă complex, menit să facă faţă situaţiei date. El îşi plasează pedestrimea între „meterezele” unei tabere de care, constituite după modelul husit, cu unităţi de cavalerie înaintea acesteia. La mijloc, comandate personal de înţeleptul Huniade, se aflau steagurile de călăreţi ale cnejilor români („aşa-numiţii viteji, oastea Ardealului”)[26], la flancul stâng corpul de oaste al muntenilor (8.000 de oşteni) şi detaşamentul moldovean (3.000 de cavalerişti), iar la cel drept cavaleria grea a ungurilor şi aliaţilor, condusă de cumnatul său, Ioan Székely[27]. 

 

 

Ajuns înaintea cruciaţilor, sultanul are timp să realizeze anumite lucrări de fortificaţie, care să-i protejeze lagărul, dispunându-şi, totodată, cu mare grijă, forţele în teren. Astfel, ienicerii, subordonaţi direct lui, formau centrul; oştile anatoliene şi cele rumeliote (constituite îndeosebi din spahii) alcătuiau aripile dreaptă şi stângă, în vreme ce bulucurile akângiilor erau răspândite, ca avanposturi, de-a lungul frontului[28].

Ostilităţile au debutat printr-o hărţuire reciprocă întreprinsă de cavaleriile uşoare ale ambelor tabere, fiind continuate, în ziua următoare, cu un puternic atac executat de turci împotriva aripei drepte a creştinilor, care rezistă însă, determinându-1 pe Murad al II-lea să poruncească (pentru a mări impactul) şi şarjarea celuilalt flanc al oastei aliate. Sărind cu o parte din gruparea centrală în apărarea aripilor, Iancu reuşeşte să-i respingă pe osmanlâi. Sesizând diminuarea capacităţii combative a centrului creştin, aceştia pornesc ofensiva generală contra cetelor de viteji de aici, dar cu toate acestea, ei nu pot să spargă linia de apărare cruciată[29].

Din păcate, până la urmă, folosindu-se cu abilitate de configuraţia geografică a locului (pe care-o cunoştea foarte bine), Murad încercuieşte armia creştină, deja împuţinată şi obosită de luptele purtate anterior, obligând-o să se refugieze în „fortăreaţa” de căruţe[30].

După o încleştare dramatică, care a durat trei zile şi cu tot eroismul dovedit pe câmpul de bătaie, creştinii sunt înfrânţi de un adversar mult mai numeros şi, în noaptea zilei de 19 spre 20 octombrie 1448, se repliază în grabă dar organizat, străpungând, graţie unei iscusite stratageme concepute de neobositul apărător al Crucii, blocada inamică[31]. Pierderile înregistrate de oastea creştină s-au ridicat la cca. 17.000 de oşteni în timp ce urdia turcească a pierdut, potrivit celor mai multe dintre sursele documentare de epocă, între 30.000 şi 34.000 de războinici[32]. Printre oştenii creştini căzuţi pe câmpul de luptă s-au aflat şi mulţi dintre fruntaşii cruciadei şi anume: Ioan Székely (banul Sloveniei şi cumnat al lui Iancu)[33], Franko de Tolovac (banul Croaţiei şi al Dalmaţiei), marele uşier Emeric Marczali, Benedict Lasonczi, Ştefan Bánffy, Gheorghe Csáky (comitele Sătmarului) iar Emeric Pelsöczi Bebek (voievodul de atunci al Transilvniei)  a fost grav rănit[34]. De asemenea, mulţi luptători creştini au fost capturaţi de otomani, printre aceştia numărându-se şi Mihail Szilágyi (cumnatul lui Iancu de Hunedoara)[35], care, în fruntea unei unităţi de cavalerie, a simulat o falsă ieşire din tabăra creştină, încercuită de turci, dându-i posibilitatea lui Iancu, împreună cu o bună parte din oştirea sa, să scape din ghearele inamicului şi să se retragă, în mare grabă, spre Serbia[36]. (Mihail Szilágyi va fi, însă, eliberat la scurt timp, din porunca sultanului)[37].

Repliindu-şi forţele armate dincolo de Dunăre, Huniade va continua să reprezinte o permanentă ameninţare la adresa stăpânirii otomane în zonă, acţiunile iniţiate de el menţinând vie dorinţa popoarelor din Peninsula Balcanică de a scutura greaua povară a jugului turcesc şi îndepărtând, de asemenea, pentru câţiva ani, primejdia de la hotarele lumii civilizate. De altfel, la nici trei ani de la momentul Kossovopolje, Iancu de Hunedoara şi sultanul Mahomed al II-lea (căci tatăl acestuia, Murad al II-lea, murise, deja, în 3 februarie 1451)[38] vor încheia, la 20 noiembrie 1451, un armistiţiu pe trei ani[39], care va fi întărit, în 1452, la Adrianopol, prin semnarea unui tratat, în toată regula, între cei doi, ce prevedea ca turcii să pună capăt atacurilor îndreptate împotriva Ungariei, Serbiei, Bosniei, Ragusei, Transilvaniei şi Ţării Româneşti[40], ambele părţi angajându-se să renunţe la a mai construi alte cetăţi la graniţele lor comune, îndeosebi de-a lungul celei dunărene[41].

 

 Conf.univ. dr. Tiberiu Ciobanu

  


[1] Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 556.

[2] Ibidem, p. 558.

[3] Ibidem, p. 561.

[4] Ibidem, p. 104.

[5] Ibidem, p. 563.

[6] Ibidem, p. 96.

[7] Dennis Romano, The Likeness of Venice: A Life of Doge Francesco Foscari, Yale University Press, 2007.

[8] Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 146-147; Lajos Kiss, A rigómezei hadjárat, în „Hádtörténelmi Közlemények”, Budapesta, 1895, p. 34.

[9] David Prodan, Iancu de Hunedoara, în Din Istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991, p. 263.

[10] Gheorghe Kastrioti „Skanderbeg”, vestit comandant de oşti şi erou naţional al Albaniei, s-a născut pe la cca. 1405 şi a murit în 1468. El a condus, între 1443-1468, lupta dusă de poporul albanez împotriva Imperiului Otoman, obţinând o serie de victorii, cum ar fi cele de la Torvioll (în 1444), Oranik (în 1456) şi Mokra (în 1462), eliberând o mare parte din teritoriul Albaniei, cu centrul la Krujë (Dicţionar enciclopedic, vol. VI, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2006, p. 444).

[11] Camil Mureşan, op. cit., p. 151.

[12] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 243.

[13] Francisc Pall, Les relations entre la Hongrie et Skanderbeg, în „Revue historique du sud-est européen”, nr. 4-6, Bucureşti, 1933, p. 127-128.

[14] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 243.

[15] Camil Mureşan, op. cit., p. 153.

[16] Ibidem, p. 154. Laonic Chalcocondil precizează în lucrarea sa că Iancu de Hunedoara „avea două mii de care, pe care îşi duceau proviziile, bagajele şi armele. Pe fiecare car doi bărbaţi pedeştri, un scutier (echipat cu arme albe şi pavăză) şi un puşcaş (având în dotare, bineînţeles, arme de foc). Pe trăsuri mai duceau şi tunuri numite împroşcătoare de gloanţe, mulţime mare(Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice, ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958, cap. VII, p. 209).

[17] Camil Mureşan, op. cit., p. 154.

[18] Conform izvoarelor istorice, în campania din 1448, oastea lui Iancu de Hunedoara a dispus de un număr foarte mare de „bombarde, multe dintre cele aproximativ 2.000 de care husite, ce însoţeau armata creştină, trăgând după ele şi piese de artilerie având calibre diferite. Un anumit tip de tun, numit popular „zarobotana”, prin deformarea cuvântului italian „cerbottana”, ce în traducere înseamnă „tun care trage la distanţe mai mari” (datorită faptului că ţeava sa era neobişnuit de lungă pentru acea epocă), este în mod deosebit menţionat în documentele vremii, care se referă la artileria lui Iancu, din campania antiotomană derulată în anul 1448 (Lajos Kropf, Zarobotana, în „Hádtörténelmi Közlemények”, Budapesta, 1914, p. 471-473; Camil Mureşan, op. cit., p. 154).

[19] Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României, vol. IV, Bucureşti, 1982, p. 495.

[20] Fiu al lui Dan al II-lea cel Viteaz (domn al statului medieval românesc sud-carpatin între 1420-1431, cu întreruperi), Vladislav al II-lea a domnit asupra Ţării Româneşti în două rânduri, şi anume din decembrie 1447 până în octombrie 1448 şi din noiembrie-decembrie 1448 până după 15 aprilie (înainte de 3 iulie) 1456 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 392).

[21] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I (întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Mehmet), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1966, p. 57.

[22] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 244. Fiu al lui Alexandru cel Bun (domnul Moldovei din 11 februarie 1400 până la 1 ianuarie 1432), Petru al II-lea a domnit asupra statului moldav din 26 aprilie 1444 până după 5 aprilie 1445, împreună cu fratele său, Ştefan al II-lea; din 13 iulie până după 15 septembrie 1447, împreună cu Roman al II-lea, fiul fratelui său Iliaş (ce a domnit, la rându-i, din 1 ianuarie 1432 până înainte de 3 noiembrie 1433 şi, împreună cu fratele său Ştefan al II-lea, între înainte de 26 august 1435 şi decembrie 1442) şi din 1448 (după 28 februarie) până înainte de 23 martie 1449 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 400).

[23] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 243. Aceste efective sunt precizate în cronicile lui Bonfinius şi Thuróczi. Conform opiniei lui Jan Dlugosz, oastea creştină ar fi numărat 30.000 de oşteni; Laonic Chalcocondil o estimează la 47.000-51.000 de soldaţi, iar Aeneas Sylvius Piccolomini, exagerând, bineînţeles, considera că armata cruciată însuma 70.000 de luptători (Camil Mureşan, op. cit., p. 153, nota 3).

[24] Ibidem, p. 157. Laonic Chalcocondil, în op. cit., p. 210, şi Lajos Kiss, în op. cit., p. 169-170, indică faptul că armata otomană număra între 150.000 şi 400.000 de războinici, ambii, bineînţeles, exagerând în mod grosolan.

[25] Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 95.

[26] Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României, vol. IV, p. 497.

[27] Istoria militară a poporului român, vol II, p. 244. În acest tratat, Ioan Székely este menţionat drept nepot al lui Iancu de Hunedoara, el fiind, în realitate, aşa cum am precizat în textul meu, cumnat al acestuia (Camil Mureşan, op. cit., p. 41, 155).

[28] Istoria militară a poporului român, vol II, p. 245.

[29] Ibidem.

[30] Camil Mureşan, op. cit., p. 165.

[31] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 245.

[32] Camil Mureşan, op. cit., p. 166.

[33] Ibidem, p. 41, 155.

[34] Ibidem, p. 166.

[35] Ibidem, p. 155, 166.

[36] Cu această ocazie, Iancu de Hunedoara este capturat, prin 24 octombrie 1448, de către oamenii despotului sârb Gheorghe Brancovici şi întemniţat în cetatea Smederevo (Semendria). Brancovici a făcut acest reprobabil gest faţă de Iancu, atât din dorinţa de a-şi demonstra loialitatea faţă de sultan, căruia i se supusese deja, cât şi ca să se răzbune pentru că îi fuseseră confiscate domeniile deţinute de el în Ungaria (care, de altfel, vor intra chiar în proprietatea ilustrului său prizonier). De asemenea, fiind în relaţii foarte strânse cu mulţi dintre marii nobili maghiari, adversari ai lui Iancu, probabil că a urmărit să le facă acestora un serviciu. Aflând despre fapta lui Brancovici, Nicolae Ujlaki, castelan de Buda şi viceguvernator al Ungariei (deci locţiitorul lui Iancu la cârma Regatului maghiar), va convoca Dieta, la Seghedin, pentru data de 6 decembrie 1448, trimiţându-i, totodată, despotului sârb o scrisoare de protest extrem de dură prin care îi solicita imediata eliberare a guvernatorului Ungariei. Presat şi de gruparea nobiliară sârbă ostilă turcilor, Brancovici va fi nevoit să cedeze, astfel că Iancu de Hunedoara va fi pus în libertate, ajungând cu bine la Seghedin, în 24 decembrie 1448, unde a fost întâmpinat cu respect de membri Dietei ungare, care nu i-au imputat greaua înfrângere suferită la Kossovopolje, ba chiar şi-au manifestat, printr-o serie de gesturi, deplina încredere în el, şi pe mai departe  (Georgius Fejér, Genus incunabula et virtus Joannis Corvini de Hunyad regni Hungariae gubernatoris, Buda, 1844, p. 135-136; Camil Mureşan, op. cit., p. 167-168).

[37] Ibidem, p. 167.

[38] Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 380.

[39] Camil Mureşan, op. cit., p. 176. Serbia şi Bosnia erau obligate să achite, în continuare, turcilor haraciul deja convenit, iar Ţara Românească devenea dependentă atât faţă de Imperiul Otoman, căruia trebuia să-i plătească tribut şi să-i ofere servicii de ordin militar, cât şi faţă de Ungaria, care-i solicita să-şi onoreze mai vechile obligaţii de stat vasal al Coroanei Sfântului Ştefan (Ibidem).

[40] Ibidem.

[41] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 246; Camil Mureşan, op. cit., p. 176.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)