Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

EROI AI NEAMULUI ROMÂNESC -

IANCU DE HUNEDOARA

 

Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU

 

Scurtă prezentare biografică
a lui Iancu de Hunedoara cu referiri la originea, familia, personalitatea, cariera, glorioasele fapte de arme şi tragicul său sfârşit (I)
 

Iancu de Hunedoara a fost unul dintre cei mai mari conducători politico­militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându-se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei iniţiator şi lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât şi de posteritate. El s-a născut, pe la 1407[1], tată fiindu-i „oşteanul (cavalerul - n.n.T.C.) curţii regelui”[2] Voicu, fiul lui Şerbu (un important cneaz român din Ţara Haţegului)[3], iar mamă, Elisabeta de Marginea, ce provenea, la rându-i, tot dintr-o familie de mici nobili hunedoreni (originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea), ce trecuseră la religia catolică[4] (credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu)[5].

Referitor la originea etnică a lui Iancu de Hunedoara, atât izvoarele istorice narative cât şi cele oficiale, documentare (în special cele diplomatice), din timpul său (dar şi cele mult ulterioare epocii în care a trăit) confirmă, în marea lor majoritate, rădăcinile sale româneşti. În acest sens vă voi prezenta în continuare câteva dintre cele mai semnificative şi avizate opinii. Astfel, învăţatul italian Marco Antonio Bonfinio (Bonfini ⁄ Antonius Bonfinius)[6] nota în cronica sa că părintele lui Iancu de Hunedoara era român dintre cei „care locuiesc acum pământurile geţilor şi dacilor, fiind urmaşi ai coloniştilor romani, precum o dovedeşte asemănarea limbii”[7]. Înaltul ierarh bizantin Sylvestros Syropoulos[8] afirma, la rându-i, despre Iancu, că este „stâlp al românilor”[9]. Marele erudit italian Aeneas Sylvius Piccolomini (ajuns ulterior papă sub numele de Pius al II-lea[10]) scria că „Johannes Huniades, cujus nomen caeteros obnubilat, non tam Hungarorum quam Valachorum, ex quibus natus est gloriam auxit”(adică „Ioan Huniade, al cărui nume întunecă pe al celorlalţi, nu a sporit atât de mult gloria Ungurilor, cât a Românilor din coapsele cărora s-a născut”)[11]. Marele om de cultură şi diplomat Anton Verancsics[12] preciza în însemnările sale că românii din Transilvania erau majoritari în această ţară însă nu beneficiau de „nicio libertate, nicio nobilime, niciun drept al lor, în afară de un număr mic (dintre românii din Transilvania – n.n.T.C.), locuind în districtul Haţeg, în care se crede că a fost capitala lui Decebal şi care, în timpul lui Ioan de Hunedoara, băştinaş de acolo, au dobândit nobilitatea pentru că întotdeauna au luat parte neobosit la lupta împotriva turcilor”[13]. Cronicarul grec Critobul din Imbros consemna, de asemenea, în lucrarea sa intitulată Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467[14], că celebrul sultan otoman, cuceritor al Constantinopolului, considera că împăratul bizantin „i-a aţâţat împotriva noastră (a turcilor - n.n.T.C.) pe getul (românul - n.n.T.C.) Ioan împreună cu peonii (ungurii - n.n.T.C.) şi dacii (românii - n.n.T.C.) lui”[15]. În însemnările sale, umanistul italian Galeotto Marzio, unul dintre cei mai de încredere curteni ai regelui Matia Corvinul (şi, deci, în măsură să cunoască bine situaţia familială a stăpânului său), spunea că ambasadorii statelor italiene ce veneau sau staţionau vremelnic la Curtea regală maghiară îl numeau pe tatăl acestuia „Ioan Românul”[16]. În fine, pe când încă trăia, se ştia că „Ioan (Iancu de Hunedoara - n.n.T.C.) nu era nobil maghiar ci român din părinţi din neam nu prea mare”[17].

Faptul că prima funcţie mai importantă îndeplinită de Iancu de Hunedoara a fost cea de ban al Severinului, că el a deţinut, apoi, de-a lungul întregii sale cariere politico-militare şi dregătoria de comite al Timişului, că o bună parte a vieţii sale şi-a petrecut-o apărând hotarele sud-estice ale Regatului ungar, ce erau, totodată, şi cele ale istoricei provincii româneşti bănăţene, în care, de altfel, stăpânea întinse posesiuni funciare, numeroase aşezări rurale şi urbane, castele şi cetăţi, precum şi alte bunuri mobile şi imobile, fiind practic cel mai puternic şi bogat feudal de aici (astfel că nu întâmplător multe mii dintre luptătorii ce i-au alcătuit oştile cu care a luptat neobosit contra Imperiului Otoman, îşi aveau obârşia în Banat, fiind recrutaţi, cu predilecţie, din rândul cnezilor români, recunoscuţi ca fiind excelenţi oşteni), au constituit tot atâtea motive pentru ca şi cărturarii români, născuţi în Banat (ce şi-au desăvâşit operele în secolul al XIX-lea şi prima jumătate a veacului al XX-lea), să arate un interes aparte originii, personalităţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara. Îi amintim aici îndeosebi pe: Nicolae Stoica de Haţeg[18], Damaschin Bojincă[19], Iosif Bălan[20], Victor Motogna[21] (bănăţean prin adopţiune)[22], Patriciu Drăgălina[23] ş.a. Printre aceştia se remarcă, în mod deosebit, Damaschin Bojincă, care a scris cea dintâi monografie dedicată marelui erou al Creştinătăţii. Este vorba de studiul intitulat Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, apărut în „Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, la Buda, în anul 1830 (pag. 44-141), publicaţia amintită fiind tipărită pe două coloane paralele, una cu caractere latine şi cealaltă cu caractere chirilice. Deşi lucrarea lui Bojincă este destul de modestă, îndeosebi în ceea ce priveşte sursele documentare care au stat la baza realizării acesteia, este indiscutabil faptul că măcar în parte poate fi considerată a fi cel puţin o prelucrare, o sinteză, şi nu doar o banală traducere, aşa cum din motive obiective (probabil urmărind să eludeze cenzura, datorită spiritului patriotic, proromânesc, în care şi-a întocmit articolul) însuşi Bojincă afirmă că ar fi. Principala sa sursă de inspiraţie se pare că a fost (după toate probabilităţile doar pentru partea a II-a a studiului său) lucrarea lui Kovács Mátyás[24].

Dornic să demonstreze originea românească a lui Iancu, Bojincă alocă acestei chestiuni jumătate din paginile studiului său. Făcând apel la cele mai reprezentative izvoare istorice narative (Thuróczi, Bonfinius), la o serie de tratate de istorie generală (Benkö, Nagy, Timon, Gebhardi, Pray, Engel, Fessler etc.) şi la opera lui Petru Maior[25] (care l-a influenţat cel mai mult în redactarea secvenţei dedicate originii lui Iancu), învăţatul cărturar bănăţean concluzionează: „Deci de s-ar mai afla cineva, carele, cine ştie din ce scop, ar îndrăzni a tăgădui viţa lui Ioan din adevărat şi nendoit român, aceluia trebuie arătate documentele cele aci însemnate şi a-l învăţa cum că toată istoria patriei se reazemă mai cu seamă pe Thuróczi şi Bonfinius; deci de nu vor avea ceştii crezământ, ca pe acele timpuri vieţuitori şi de nu se va crede altor istorici patrioţi carii, unguri de neam fiind, cu o gură mărturisesc românimea lui Ioan Corvin, atunci întreagă istoria patriei nici o credinţă va avea, ci tot insul va crede cum va vrea. Dar nici s-au aflat oarecine să zică pre Ioan a fi fost alt decât român, afară de acei carii cu ambele mâini îmbrăţişând mai sus zisa fabulă că ar fi fost feciorul lui Sigismund (de Luxemburg – n.n.T.C.) de pat nelegiuit cu o fecioară română născut[26], vrea să se răsfeţe cu aceea că ar putea să retragă neamului românesc strălucirea şi lauda care i se părtineşte (i se cuvine – n.n.T.C.) prin faptele vestitului acestui erou şi prin mărirea fiului acestui, a craiului Matia Corvin; adecă nu prea buni amici unii ca ceştii fiind românilor, îi sapă la inimă auzirea cum că din naţia românească au fost un crai unguresc foarte vestit”[27].

Concluziile lui Damaschin Bojincă citate mai sus, dovedesc faptul că avem de-a face cu un studiu de sinteză, o prelucrare, ce conţine importante contribuţii proprii din partea autorului.

 

Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU

 

Note:

 

[1] Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 340; Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 211. Există şi alte variante cu privire la anul naşterii lui Iancu de Hunedoara. Prin urmare, pornind de la interpretarea eronată a unui fragment din scrisoarea pe care Iancu i-a trimis-o, la 17 septembrie 1448, papei de la Roma, Nicolae al V-lea (mare pontif  între anii 1447 şi 1455 - Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 556), s-a dedus, în mod greşit, că venirea sa pe lume ar fi avut loc între 1386-1388. Dintr-o altă sursă, de această dată, însă, din secolul al XVI-lea, şi anume cronicarul Gáspár Heltai, aflăm că anul naşterii eroului de la Belgrad ar fi fost 1392 (posibil, la o interpretare mai atentă, 1395-1396). În fine, într-o cronică apărută, în anul 1614, la Frankfurt, este menţionată ca dată de naştere a lui Iancu de Hunedoara ziua de 30 martie a anului 1390. Cu siguranţă că acesta s-a născut în jurul anului 1407, în favoarea acestei datări venind mai multe observaţii pertinente. Astfel, se ştie că fratele său mai mic, Ioan, s-a născut după 1409, deci o diferenţă de 15-20 de ani între vârstele lor fiind puţin probabilă. Apoi, căsătoria lui Iancu cu Elisabeta Szilágyi (născută cu certitudine după 1409), petrecută pe la 1428-1430, şi naşterea lui Ladislau, primul său fiu, în anul 1431, ne determină să concluzionăm că Iancu nu putea să se nască înainte de anul 1407. De asemenea, faptul că abia în anul 1438 el începe să ocupe funcţii de o mai mare importanţă în ierarhia politico-militară a Regatului ungar, ne face să credem că la această dată era încă prea tânăr pentru a ascede la ranguri mai înalte. În plus, extraordinara vitalitate pe care a manifestat-o din plin, în anul 1456, cu ocazia bătăliei de la Belgrad (deci cu puţin timp înainte de a muri răpus de ciumă), ne îndrituieşte să luăm în calcul, fără prea mari reţineri, ca moment al naşterii sale, o dată plasată undeva în jurul anului 1407 (Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 41; Tiberiu Ciobanu, Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. I, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010, p. 167).

[2] Istoria Românilor, vol. IV, p. 338; Ioan-Aurel Pop, Românii în secolele XIV-XVI: de la „republica creştină” la „restaurarea Daciei”. V. În apărarea Creştinătăţii. Timpul eroic al rezistenţei antiotomane sau apogeul Cruciadei Târzii, în Istoria României. Compendiu (coordonatori: Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan), Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, p. 262.

[3] Camil Mureşan, op. cit., p. 40; Ştefan Pascu, Rolul cnezilor din Transilvania în lupta antiotomană a lui Iancu de Hunedoara, în „Studii şi cercetări istorice”, VIII, Cluj, 1957, p. 25-68. Ioan Thuróczi, cronicar din secolul al XV-lea, îl considera pe Voicu (tatăl lui Iancu) ca fiind un boier din Ţara Românească, care s-a refugiat în Transilvania, împreună cu familia sa, din cauza pericolului turcesc, voievodatul intracarpatic fiind mai puţin expus incursiunilor şi jafurilor efectuate cu regularitate de către otomani, la nord de Dunăre (Ioan Thuróczi, Chronica Hungarorum, în Scriptores Rerum Hungaricarum, ediţie de Johannes Georgius Schwandtner, vol. I, Tyrnavia, 1765, p. 397).

[4] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coordonatori: Ioan-Aurel Pop şi Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 279.

[5] Camil Mureşan, op. cit., p. 41. În schimb, Bonfinius o consideră pe mama lui Iancu de Hunedoara a fi de origine greacă (posibil, deci, să fi fost de religie ortodoxă) şi chiar înrudită cu basileii Bizanţului (Antonius Bonfinius, Historia Pannonica sive Hungaricarum Rerum Decades IV et dimidia, Colonia, 1690, p. 304).

[6] Antonio Bonfini, istoric, poet şi umanist italian, născut, pe la cca. 1434, în oraşul Ascoli Piceno din Italia şi decedat, în anul 1503, la Buda, în Ungaria. El a venit pentru prima oară la Curtea regală a Ungariei de la Buda, în anul 1486, la invitaţia regelui Matia Corvinul (1458-1490 - Istoria lumii în date, p. 564). La început s-a aflat în serviciul soţiei acestuia, „crăiasa Beatrice, în calitate de secretar şi lector particular. După aceea Bonfini va deveni istoriograful personal al lui Matia Corvinul, realizând, la solicitarea acestuia, o monumentală lucrare consacrată istoriei Ungariei şi intitulată Rerum Hungaricarum Decades, pe care o va finaliza, însă, după moartea protectorului său (survenită în anul 1490), sub domnia şi din îndemnul următorului rege al Ungariei, Vladislav al II-lea (ce a cârmuit statul ungar între 1490 şi 1516 – Ibidem, p. 564). Lucrarea amintită conţine, în special, informaţii cu privire la faptele de arme ale lui Iancu de Hunedoara şi la glorioasa domnie a fiului acestuia, regele Matia Corvinul. De asemenea, cuprinde numeroase ştiri despre români în general (Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 241).

[7] Antonius Bonfinius, op.cit., p. 304.

[8] Sylvestros Syropoulos, mare cleric şi diacon al Catedralei Sf. Sofia ” din Constantinopol, care a trăit, probabil, între cca. 1400 şi cca. 1453. Considerat, în epocă, un mare teolog, a făcut parte din delegaţia bizantină participantă la Conciliul de la Ferrara-Florenţa, desfăşurat în prima jumătate a scolului al XV-lea, în scopul unificării celor două Biserici creştine (V. Laurent, Les „Mémoires” du Grand Ecclésiarque de l’Eglise de Constantinopole, Sylvestre Syropoules sur le concile de Florence [1438-1439], Paris, 1971).

[9] Ibidem, p. 186.

[10] Mare pontif  între 1458-1464  (Istoria lumii în date, p. 556). Aeneas Sylvius Piccolomini a fost un mare umanist şi mecena de origine italiană, ce a trăit între 1405-1464. Opera lui cuprinde scrieri cu caracter istoric şi umanist. În lucrarea sa Cosmographia, precum şi în alte scrieri (cum ar fi Epistole), prezintă ştiri referitoare la români, afirmând originea lor romană. A urmărit să restabilească autoritatea papală şi realizarea unei ligi antiotomane (Dicţionar enciclopedic, vol. V, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2004, p. 373).

[11] Aeneas Sylvius Piccolomini, Opera Geographica et Historica, Helmstadii, 1699, p. 22.

[12] Antun Vrančić sau Antonio Veranzio (cunoscut şi sub numele latinizat de Antonius Verantius, iar în documentele maghiare apărând sub forma Antal Verancsics), scriitor, mare demnitar, diplomat şi înalt prelat catolic de origine croată. Născut, la 29 mai 1504, în oraşul dalmaţian Šibenik (la acea vreme aflat sub stăpânirea Republicii veneţiene) şi decedat în 15 iunie 1573, la Prešov, în Slovacia (la acea epocă aflat în componenţa Regatului ungar). Majoritatea istoricilor acceptă ipoteza conform căreia familia Vrančić a făcut parte din rândurile nobilimii bosniace, ce s-a mutat la Šibenik, în Dalmaţia (aflată sub stăpânirea Veneţiei), din cauza numeroaselor incursiuni intreprinse de otomani în Bosnia. Unchiul său Ivan Statilić şi o altă rudă a sa, Petar Berislavić, viceregele Croaţiei, s-au ocupat de educaţia sa. După studii, efectuate la Padova (în Italia), Viena (în Austria) şi Cracovia (în Polonia), Verancsics intră, la doar 26 de ani, în diplomaţie. El şi-a petrecut mai bine de două decenii din viaţă ca diplomat la Curtea lui Ioan Zapolya (voievod al Transilvaniei între 1510 şi 1526 şi rege al Ungariei Răsăritene între 1526 şi 1540 – Istoria lumii în date, p. 570). Din 17 iulie 1560 şi până în 25 septembrie 1569 a fost episcop de Eger iar apoi arhiepiscop de Esztergom (între 17 octombrie 1569 şi 15 iunie 1573). A murit la doar zece zile de la înălţarea sa de către papă la rangul de cardinal şi a fost înmormântat, conform dorinţei sale, în Biserica „Sf. Nicolae” din Trnava – Slovacia (Antun Travirka: Dalmatien Geschichte, Kultur, Künslerisches Erbe, Zadar, 2008).

[13] Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 410-411.

[14] Critobul din Imbros, Din domnia lui Mahomed al II-lea, anii 1451-1467 (ediţie de Vasile Grecu), Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1963. Critobul (Michel Critobulus sau Critoboulos, în greceşte Mikhael Kritovoulos sau Kritoboulos), om politic, cărturar şi istoric grec, provenind dintr-o familie aristocratică, originară din insula Imbros, situată în Marea Egee. El a trăit, probabil, între cca. 1410 şi cca. 1470. După căderea Constantinopolului sub turci se va pune în slujba acestora, Critobul din Imbros numărându-se „printre bizantinii care au optat pentru noua stăpânire, devenind un devotat slujitor al ei”. Demonstrându-şi loialitatea, sultanul Mahomed al II-lea l-a numit guvernator al insulei sale de baştină, pe care a administrat-o în numele noului său stăpân până la cucerirea acesteia, în 1466, de către veneţieni. În aceste împrejurări, Critobul din Imbros se mută la Istanbul, unde va continua să-l slujească pe acel „barbar sângeros”, ce a îngenuncheat străvechiul şi gloriosul Bizanţ. Mare admirator al lui Mahomed al II-lea Cuceritorul, el a devenit biograful acestuia (întocmind o istorie a primilor aproape 17 ani de domnie ai „idolului” său, căruia, de altfel, i-a dedicat-o cu obedienţă, după cum rezultă din textul dedicaţiei de pe manuscrisul lucrării sale: „Prea măritului singur stăpânitor, împăratului împăraţilor, norocosului, victoriosului, biruitorului, triumfătorului, nebiruitului Mehmet, cu voia lui Dumnezeu, domnul pământului şi al mării” – Critobul din Imbros, op. cit., p. 10-11 şi 24) şi unul dintre cei mai importanţi cronicari ai Înaltei Porţi Otomane (Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică. Bucureşti, 1998, p. 201-202; Nicolae Iorga, Critobul din Imbros, în Oameni cari au fost, vol. II [reeditare îngrijită de Ion Roman], Editura pentru Literatură, Bucureşti 1967, p. 93-95).

[15] Fontes Historiae Daco-Romanae. Izvoarele istoriei României, vol. IV (ediţie de H. Mihăescu, R. Lăzărescu, N.-Ş. Tanaşoca, T. Teoteoi), Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1982, p. 521.

[16] Ioan Lupaş, Voevodatul Transilvan, în „Dacia”, nr. 8, Bucureşti, 1 mai 1942, p. 3.

[17] Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului, vol. III, Bucureşti, 1897, p. 37.

[18] Nicolae Stoica de Haţeg, Cronica Banatului, Editura Academiei RSR, 1969 (ediţia a II-a, Editura Facla, Timişoara, 1981).

[19] Damaschin Bojincă, Descrierea naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad, în „Calendarul românesc pe anul de la Cristos 1830”, Buda, 1830, p. 44-141.

[20] Iosif Bălan, Iancu de Huniad, cercetare istorică, Caransebeş, 1897.

[21] Victor Motogna, Trecutul românilor în epoca lui Iancu Huniade (1437-1457), în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, Timişoara, mai-august 1944, p. 539-576; Idem, Trecutul românilor din Banat în epoca lui Ioan Hunyadi (1437-1457). Evenimente politice, în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timişoara, 1944.

[22] În urma Dictatului de la Viena, din 30 august 1940, Universitatea „Regele Ferdinand I” din Cluj - unde Victor Motogna era conferenţiar - a fost temporar mutată la Sibiu şi la Timişoara, ocazie cu care marele istoric ardelean, împreună cu membrii familiei sale, s-a refugiat şi el în oraşul de pe Bega, unde, de altfel, s-a şi stabilit definitiv, „împământenindu-se” astfel în Banat. El a trăit în Timişoara până în vara anului 1948, când, îmbolnăvindu-se grav, deşi a beneficiat de tratamentul ilustrului profesor Haţieganu, de la Clinicile din Cluj (unde fusese internat), nu a putut fi salvat şi s-a stins din viaţă în 5 iulie 1948 (Tiberiu Ciobanu, Victor Motogna (1885-1948), în Anexa lucrării Istoriografia românească din secolul al XIX-lea şi prima jumătate a secolului al XX-lea referitoare la Banatul medieval, vol. II, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010, p. 246-247;  Idem, Cărturari români cu preocupări referitoare la istoria medievală a Banatului. Cuprinderi biobibliografice, Editura Eurostampa, Timişoara, 2010, p. 89-95).

[23] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, vol. I, Caransebeş, 1899.

[24] Kovács Mátyás,  Biographia Joannis Hunyadi, publicată în anul 1818, la Eger. Kovács Mátyás a ocupat, între 1790-1861, funcţia de prepozit de Eger.

[25] Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, Buda, 1812.

[26] Potrivit unei legende, prezentată de un istoric maghiar din secolul al XVI-lea, pe nume Gáspár Heltai (1490-1574), Iancu de Hunedoara ar fi fost fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg, conceput de acesta cu Erzsébet Morzsinai (Elisabeta Marsina). Faptul că avea un frate, numit tot Ioan, vine în sprijinul acestei teorii, căci duplicarea numelui era un obicei întâlnit la acea epocă în cazul în care unul dintre copii avea tatăl diferit. Este vorba, desigur, de o ipoteză fantezistă, lipsită de un suport documentar serios (Gáspár Heltai, Chronika az magyarok viselt dolgairól, Kolozsvár [Cluj], 1575).

[27] Damaschin Bojincă, op. cit., p. 88-89; Camil Mureşan, op.cit., p. 15.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)