Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

 

EROI AI NEAMULUI ROMÂNESC

 IANCU DE HUNEDOARA (3)

Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU

 

Scurtă prezentare biografică
a lui Iancu de Hunedoara cu referiri la originea, familia, personalitatea, cariera, glorioasele fapte de arme şi tragicul său sfârşit (III)

 

Proaspăt investitul rege-împărat, Albert de Austria, va fi acceptat şi el, de către o grupare nobiliară din Cehia, ca „rigă” al acesteia, însă husiţii nu-l vor recunoaşte, preferându-l ca suveran pe Cazimir[1], fratele regelui Poloniei[2]. Prin urmare, deşi se va încorona, în 29 iunie 1438, la Praga, ca rege al Boemiei, Albert va fi nevoit să facă faţă unei puternice armate polone ce va intra în Cehia, cu scopul de a-l alunga de aici. Aliindu-se cu forţele armate husite, polonezii au devenit un real pericol pentru noul „crai” al cehilor, care, deşi beneficiind de efective destul de mari, nu va putea să cucerească baza fortificată husită de pe muntele Tabor, pe care a supus-o unui intens asediu în perioada august-septembrie 1438[3]. Totuşi, va reuşi să stopeze ofensiva oştirii polone, ce acţiona pe teritoriul ceh, ajungând chiar să încheie cu rivalul său la tronul boemian, în noiembrie 1438, la Wroclaw, un armistiţiu[4]. Se pare că la aceste acţiuni politico-militare a luat parte şi Iancu, împreună cu fratele său. Pe când aveau loc tratativele în vederea perfectării armistiţiului amintit, luând în calcul pericolul turcesc ce devenea tot mai evident, Albert de Austria îl numeşte pe Iancu ban al Severinului, funcţie pe care acesta o va îndeplini împreună cu fratele său Ioan (ei având în pază cetăţile Severin, Gureni, Orşova şi Mehadia)[5], cei doi fraţi luându-şi în primire sarcina către finele anului 1438 ori la începutul lui 1439[6]. A urmat o ascensiune rapidă, pe scara ierarhiei politico-militare, a lui Iancu de Hunedoara, care, în 7 martie 1441, este înălţat la rangul de voievod al Transilvaniei[7] de către regele de atunci al Ungariei, Vladislav I (1440-1444)[8], ocupând această funcţie până în anul 1446[9]. (În 1448, pentru o perioadă scurtă de timp, va fi din nou numit în această înaltă demnitate)[10]. Tot acum el este desemnat să îndeplinească şi alte mari dregătorii regale, cum ar fi cea de comite al secuilor şi cea de comite de Timiş[11]. Primind, pentru serviciile aduse suveranilor săi mai multe donaţii din partea acestora, el va ajunge să deţină o avere uriaşă pentru acea vreme, domeniul său feudal fiind alcătuit din numeroase şi întinse moşii, aflate, în mare parte, în Transilvania şi Banat, dar şi în alte provincii ale Regatului maghiar, care îi aduceau venituri considerabile[12]. În anul 1445, devine locţiitor şi căpitan general al Ungariei, iar, în 1446, şi căpitan al Belgradului[13]. Încununarea carierei sale politice a fost alegerea sa de către Dieta Ungariei (dominată de nobilimea mică şi mijlocie care l­a impus, practic, prin aclamaţii, nemaiavând loc obişnuitele formalităţi de deliberare), ca regent sau guvernator general al Ungariei („Regni Hungariae Gubernator generalis”), în iunie 1446, funcţie pe care o va deţine până în 1453[14]. Este vorba despre perioada în care regele Ladislau al V-lea Postumul (1444-1457)[15] a fost minor (1444-1453). Adept, pe plan intern, al instaurării unei puteri centrale autoritare, în plan extern, Iancu de Hunedoara a urmărit să creeze un sistem politic bazat, în special, pe strângerea legăturilor dintre cele trei ţări române, în vederea constituirii unui front comun în lupta antiotomană, dar şi realizarea unei cruciade a întregii Creştinătăţi, pentru alungarea turcilor din Europa. Victorios asupra otomanilor, la Sibiu şi pe Ialomiţa (în anul 1442)[16], în timpul „Campaniei celei lungi” (1443-1444), când a pătruns, la sud de Dunăre, pe teritoriul Imperiului Otoman, până aproape de Zlatiţa, unde a obţinut o mare victorie asupra turcilor[17] şi în campania dunăreană (din 1445)[18], a fost, însă, înfrânt (ca urmare a inerţiei de care au dat do­vadă capetele încoronate apusene, care nu l-au susţinut suficient; a lipsei re­sur­­selor financiare necesare angajării unui număr mai mare de mercenari dar şi pentru dotarea şi întreţinerea forţelor armate de care dispunea şi nu în ul­ti­mul rând, datorită trădării cauzei creştine de către despotul Serbiei Gheorghe Brancovici[19], care se va supune turcilor, lipsindu-l pe Iancu de Hunedoara de con­tri­buţia militară a sârbilor)[20], la Varna, în 1444, şi, la Kossovopolje, în 1448[21]. A obţinut, totuşi, o strălucită biruinţă asupra otomanilor conduşi de însuşi sultanul Mahomed al II-lea (1444-1446; 1451-1481)[22], cuceritorul Constantinopolului (în 29 mai 1453)[23], în memorabila bătălie de la Belgrad, din iulie 1456[24]. Îmbolnăvindu-se, însă, de ciumă, el va muri, la 11 august 1456, în tabăra sa de la Zemun[25] (nu departe de Belgrad, unde cu doar câteva săptămâni în urmă zdrobise urdia turcească), sfârşitul său îndoliind întreaga lume creştină, odată cu dispariţia lui spulberându-se, pentru multă vreme, şi speranţele de libertate ale popoarelor înrobite de Imperiul Otoman.Pe bună dreptate George Bariţiu[26] considera că: „Eroismul şi toate virtuţile militare şi civile cu care strălucise Ioan Corvin în toată viaţa sa, îi câştigaseră locul în ordinea celor mai geniali comandanţi şi generali ai tuturor timpurilor”[27]. De asemenea, continuându-şi elogioasa caracterizare a învingătorului de la Belgrad, marele revoluţio­nar paşoptist român adăuga următoarele: Tot aşa eminentele sale calităţi, ca bărbat de stat, ca creştin, ca om privat, îi asigură cele mai ilustre pagini nu numai în istoria patriei şi naţiunii, ci chiar în istoria generală a Europei[28]. În concluzie, acelaşi ilustru învăţat transilvănean scria că: „Oricine s-a ocupat mai îndeaproape de viaţa şi faptele lui Ioan Corvin a trebuit să se convingă că acest bărbat genial a fost pentru secolul său, cel încă barbar, corupt şi destrămat, un adevărat fenomen, în sensul cel mai nobil al cuvântului”[29].Şi pentru a nu fi acuzat de subiectivism, citând doar opiniile unor cărturari români, iată ce considera istoricul şi diplomatul polon Jan Dlugosz[30] (unul dintre cronicarii vremii, care, în general, nu a prea avut cuvinte de laudă la adresa lui Iancu de Hunedoara), cu privire la dispariţia marelui erou al Creştinătăţii: Moartea lui (Iancu de Hunedoara – n.n.T.C.) a fost păgubitoare nu numai ţării Ungariei, ci întregii lumi creştine, căci nimeni nu se află printre principii şi baronii unguri care să ducă mai cu însufleţire lupta împotriva turcilor[31].Înmormântat în Catedrala Romano-Catolică „Sf. Mihail” din Alba Iulia, marelui dispărut i s-au săpat pe piatra funerară următoarele cuvinte (aparţinând, se pare, legatului papal Giovanni de Capestrano), ce, într-un anumit sens, exprimau, la epoca respectivă, un  mare adevăr: „S-a stins lumina lumii[32].

 

Conf. univ. dr TIBERIU CIOBANU


[1] Ibidem. Este vorba de fiul regelui polon Vladislav al II-lea Jagiello (celebrul învingător al cavalerilor teutoni, ce a domnit asupra Poloniei între 1386-1434, şi asupra Lituaniei, ca mare cneaz, între 1377-1392), şi anume de viitorul rege al Poloniei, Cazimir al IV-lea Jagiello (1447-1492), devenit şi mare cneaz al Lituaniei încă din 1440, titlu pe care îl va deţine tot până în 1492, când va deceda (Istoria lumii în date, p. 563).

 

[2] Camil Mureşan, op. cit., p. 51. Este vorba despre fratele mai mare al lui Cazimir al IV-lea Jagiello, şi anume, Vladislav al III-lea Jagiello, care a ajuns rege al Poloniei la moartea tatălui lor, petrecută în 1434, el domnind până în 1444 (Istoria lumii în date, p. 563), când va fi ucis în bătălia de la Varna, la care a participat în calitate de rege al Ungariei (ales de Dieta acesteia, în 1440, cu sprijinul lui Iancu de Hunedoara, care dorea să se realizeze o nouă uniune dinastică polono-ungară, atât de necesară pentru întărirea taberei creştine şi pentru declanşarea unei puternice ofensive antiotomane) şi deci căpetenie supremă a cruciadei, chiar dacă doar „de iure”, căci, „de facto comanda o exercita Huniade (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 210).

 

[3] Camil Mureşan, op. cit., p. 51.

 

[4] Ibidem.

 

[5] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 213.

 

[6] Camil Mureşan, op. cit., p. 51-52; Doberdói Bánlaky József, Hunyadi János, 1437-1456, Budapesta, 1936, p. 4-9.

 

[7] Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 92.

 

[8] Istoria lumii în date, p. 564. Aşa cum am văzut mai sus, este vorba despre Vladislav al III-lea Jagiello, regele Poloniei între 1434-1444 (Ibidem, p. 563). Intens sprijinit de Iancu de Hunedoara (care va impune Dietei, întrunită la Buda, candidatura şi alegerea sa ca rege al Ungariei), el va ajunge şi suveran al Regatului maghiar, domnind şi asupra acestuia, între 1440-1444, sub numele de Vladislav (Ulászlo) I. Drept răsplată, l-a ridicat pe susţinătorul său, în 1441, la înalta demnitate de voievod al Transilvaniei. Prin faptul că la acea dată mai deţinea şi funcţiile de comite de Timiş şi ban al Severinului, Iancu de Hunedoara se afla în poziţia privilegiată şi,  totodată, ingrată de conducător politico-militar al unor teritorii extrem de expuse şi deci de o însemnătate crucială pentru închegarea dispozitivului defensiv antiotoman, nu numai al Ungariei ci chiar şi al întregii Europe

(Istoria Românilor, vol. IV, p. 341).

 

[9] Istoria României în date, p. 461.

 

[10] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 412; Istoria României în date, p. 461.

 

[11] Ibidem, p.92; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 411.

 

[12] Dacă în preajma anului 1440, Iancu de Hunedoara poseda moşii care împreună se întindeau pe cca. 500.000 de iugăre, în 1446, an în care este ales regent al Ungariei, el deţinea un impresionant număr de posesiuni funciare, acestea însumând la un loc câteva milioane de iugăre (Camil Mureşan, op. cit., p. 127). Spre sfârşitul vieţii sale, Huniade va ajunge să stăpânească nu mai puţin de 28 de cetăţi sau castele, 87 de târguri şi oraşe, aproximativ 1.000 de sate, toate acestea cu hotarele lor, domeniile sale funciare având, la acea epocă, o suprafaţa totală de peste 5.000.000 de iugăre (Ştefan Pascu, op. cit., p. 42-43). Dacă ţinem seama de faptul că un iugăr, la acea vreme, era egal cu 0,5775 hectare (ha), rezultă că suprafaţa totală a proprietăţilor lui Iancu de Hunedoara, calculată în această unitate de măsură, era de cca. 3.000.000 ha, adică în jur de 30.000 km2 (o zecime din întinderea Regatului ungar de la 1456), ceea ce reprezintă aproximativ o optime din suprafaţa României de astăzi, sau aproape o treime din cea a Ungariei contemporane.

 

[13] Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 411.

 

[14] Camil Mureşan, op. cit., p. 126-127; Istoria României în date, p. 94; Istoria Românilor, vol. IV, p. 345.

 

[15] Istoria lumii în date, p. 564. Ladislau al V-lea Postumul a fost fiul lui Albert de Austria (împărat al Germaniei şi rege al Ungariei între 1438 şi 1439 – Ibidem, p. 561, 564) şi al soţiei acestuia, Elisabeta. El s-a născut după moartea tatălui său, de aici şi supranumele de „Postumul”. După de­cesul mamei sale, tutore îi va deveni Frederic al III-lea de Habsburg (împărat al Germaniei între 1440 şi 1493, încoronat, ca atare, însă, abia în 1452 – Ibidem, p. 561). După uciderea regelui Vladislav I, în 1444, la Varna, Ladislau Postumul este proclamat suveran al Regatului maghiar (rămânând, însă, pe mai departe în „grija” împăratului german). Totuşi, fiind încă minor, Iancu de Hunedoara se va impune politic, fiind ales, în 1446, ca regent al Ungariei, pe care o va guverna în numele regelui-copil până în 1453, când acesta va deveni major. Deşi odată cu alegerea sa ca guvernator general Huniade avea dreptul să devină el tutorele „Postumului”, Frederic al III-lea a refuzat sistematic să-l elibereze pe acesta, fapt ce-l va determina pe Iancu să-l atace, obţinând împotrivă-i o serie de victorii. În prealabil, Iancu trimisese papei de la Roma, Eugeniu al IV-lea (Suveran Pontif între 1431 şi 1447 - Ibidem, p. 556), o scrisoare, datată 18 octombrie 1446, în care îşi motiva gestul. La finalul acesteia el spunea: „De aceea suntem siliţi să pornim acest război drept, căci nici păgânii nu ne-au pricinuit atâta necaz, cât acest principe creştin” (Georgius Fejér, Genus incunabula et virtus Joannis Corvini de Hunyad regni Hungariae gubernatoris, Buda, 1844, p.97-98). A urmat un armistiţiu, pe care Iancu l-a semnat, fiind nevoit să facă faţă unor probleme ivite în alte zone de conflict. Prins în vâltoarea luptelor cu turcii, Iancu va relua abia în 1450 negocierile cu împăratul german, în vederea stabilirii condiţiilor în care urma să-i fie predat Ladislau Postumul şi „Coroana Sfântului Ştefan”, amanetată în mâinile sale de către Elisabeta, regina-văduvă a lui Albert de Austria. Aceasta, având nevoie de bani pentru a-şi plăti mercenarii husiţi, pe care îi angajase ca să-i apere comitatele miniere pe care le stăpânea în Slovacia, o lăsase, drept gaj, în schimbul a 2.500 de ducaţi (Camil Mureşan, op. cit., p. 63). În aceste condiţii îi cedase împăratului german şi drepturile de tutelă asupra fiului ei, Ladislau Postumul (Ibidem). Tratativele nu au dat, însă, nici un rezultat, împăratul Frederic al III-lea menţinân-du-şi poziţia. În cele din urmă, pentru a închide gurile duşmanilor săi, care ajunseseră să-l acuze până şi de faptul că ar fi pus la cale o conspiraţie politică împotriva tânărului rege, Iancu va re­nunţa la funcţia şi titlul de regent al Ungariei. În februarie 1453, Dieta, convocată la Pozsony (Bra­tislava), va confirma restaurarea puterii regale în Ungaria, Iancu de Hunedoara primind din partea regelui titlul de comite perpetuu şi ereditar de Bistriţa şi pe cel de căpitan suprem al Regatului ungar. Tot acum, printr-o serie de documente, emise la 30 ianuarie şi respectiv 1 februarie 1453, din porunca regelui maghiar, la blazonul Huniazilor („corbul cu inelul in cioc”) se adaugă un leu purpuriu, pe fond alb, ţinând într-una din labele dinainte, într-o atitudine foarte sugestivă, o coroană de aur (ca şi cum ar oferi-o cuiva). Acest însemn heraldic mai este cunoscut şi sub numele de „leul de Bistriţa”, el făcând trimitere la noul rang dobândit de Iancu, în acelaşi an, cel de comite al Bistriţei. De asemenea, cu această ocazie, i se confirmă şi stăpânirea asupra cetăţilor Gurghiu şi Deva, cât şi asupra mai  multor districte româneşti din comitatul timişan (Georgius Fejér, op. cit., p. 177-189; József Teleki, A Hunyadiak kora Magyarországon [Epoca Huniazilor în Ungaria], vol. X, Pesta, 1853, p. 347-363, 365-368). De fapt, Iancu urmărea sincer să-l pună în drepturile sale regale pe Ladislau Postumul, căci acesta, prin legăturile sale de rudenie, avea dreptul atât la coroana Ungariei, cât şi la cele ale Germaniei şi Boemiei, astfel că vrednicul apărător al Crucii spera să se înfăptuiască o uniune dinastică între statele amintite, fapt ce ar fi contribuit substanţial la sporirea forţelor armate creştine în vederea reluării ofensivei antiotomane (Camil Mureşan, op. cit., p. 113, 116, 126, 131, 132, 136, 177, 178, 179).

 

[16] Tiberiu Ciobanu, Sibiu şi Ialomiţa, în Victorii celebre ale oştilor române, Editura Brumar, Timişoara, 1997, p. 19-24 şi p. 25-28.

 

[17] Idem, „Campania cea lungă, în Oştile române şi cruciadele antiotomane, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2002, p. 32-37. Fără a-şi atinge, însă, obiectivul principal propus, şi anume „alungarea definitivă a turcilor din Peninsula Balcanică” (Ibidem, p. 36).

 

[18] Idem, Campania dunăreană, în op. cit., p. 44-47.

 

[19] Gheorghe Brancovici a fost despot al sârbilor între 1427-1456 (Istoria lumii în date, p. 128).

 

[20] Camil Mureşan, op. cit., p. 100; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 235.

 

[21] Tiberiu Ciobanu, Varna şi Kossovopolje, în op. cit., p. 38-43 şi p. 48-53.

 

[22] Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor,  Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 380.

 

[23] Istoria lumii în date, p. 143.

 

[24] Tiberiu Ciobanu, Belgrad, în op. cit., p. 54-58.

 

[25] Istoria României, vol. II, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1962, p. 446.

 

[26] George Bariţiu, om politic, publicist şi istoric român, născut, în 1812, la Jucu (jud. Cluj) şi decedat în 1893. Membru al Academiei Române din 1866. Întemeietor al presei româneşti din Tran­silvania („Gazeta de Transilvania”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, ambele în­fi­in­ţate în 1838). Unul dintre conducătorii Revoluţiei române de la 1848-1849; vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Blaj (3-5/15-17 mai 1848). Membru fondator al ASTREI şi al Academiei Române. A avut preocupări deosebite privind istoria românilor (Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă) . A contribuit la eleborarea unor teme de filosofie a culturii şi filosofie a istoriei (Despre filosoful Schopenhauer). A avut concepţii iluministe, reflec­ta­te, foarte clar, în lucrarea sa Cuvântare scolasticească (Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 179 ).

 

[27] George Bariţiu, Ioan Corvin de Hunedoara. Originea, genealogia, faptele sale imortale, în „Transilvania”, tom. VI, nr. 5, 1873, p. 49.

 

[28] Ibidem.

 

[29] Ibidem.

 

[30] Jan Dlugosz, istoric şi diplomat polon, ce a trăit între anii 1415-1480. Principala sa operă, Historia Poloniae (în care sunt prezentate evenimentele până în anul 1480), cuprinde în paginile sale numeroase informaţii cu privire la istoria românilor, inclusiv referiri la faptele lui Iancu de Hunedoara (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 118).

 

[31] József Teleki, A Hunyadiak kora Magyarországon, vol. II, Pesta, 1852, p. 445.

 

[32] Ioan-Aurel Pop, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a românilor. Studii critice (coordonator: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop), Editura Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 106; Idem, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), p. 281.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)