Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

 

EROI AI NEAMULUI ROMÂNESC

 

Iancu de Hunedoara -

Ultimul mare cruciat european

                

Conf. univ. dr.TIBERIU CIOBANU

 

Una dintre cele mai mari personalităţi ale veacului al XV-lea („secolul eroic al rezistenţei contra turcilor”)[1], Iancu de Hunedoara şi-a pus extraordinarele calităţi în slujba luptei duse de statele şi popoarele din centrul şi sud-estul Europei pentru apărarea independenţei lor, grav ameninţată de expansiunea Imperiului Otoman, el dovedindu-se, în aceeaşi măsură, şi un aprig „apărător al civilizaţiei europene”[2] apusene.

Numărându-se printre cei mai de seamă conducători politico-militari ai lumii, ridicaţi „pe scena istoriei universale din mijlocul poporului român”[3], Huniade a fost, neîndoielnic, omul epocii sale, cea dominată de spiritul renas­centist, el fiind încredinţat pe deplin de „necesitatea salvării Republicii Creştine”[4].

Adept al refacerii unităţii Bisericii lui Hristos, hotărâtă, de altfel, la Florenţa, în 6 iulie 1439[5], ca urmare a Conciliului de la Ferrara-Florenţa (1436-1439), Iancu „şi-a pus talentele militare în serviciul unei idei superioare”[6], şi anu­me aceea a salvării de la dispariţie a Creştinătăţii, ce era tot mai ameninţată, la acea vreme, de hoardele păgâne care invadaseră Peninsula Balcanică şi „băteau” tot mai insistent la „porţile Europei Centrale.

„El însuşi catolic «nou», provenit dintr-o familie cnezială ortodoxă”[7], Iancu de Hunedoara a condus oştile Crucii împotriva Semilunei turceşti, sub ordinele sale slujind, deopotrivă, atât oşteni ortodocşi cât şi catolici, care au luptat, umăr la umăr, „în numele idealului comun de apărare a civilizaţiei bătrânului continent”[8].

Deşi consacrarea lui s-a înfăptuit în „cadrul oferit de Regatul maghiar”[9], Iancu nu şi-a uitat originea, astfel că a urmărit, pe toate căile, să realizeze o refacere „a unei elite oficializate (stări) româneşti, alături de celelalte trei”[10] (cele ale maghiarilor, secuilor şi saşilor – n.n.T.C.). Din păcate nu a reuşit acest lucru, însă a luat o serie de măsuri în favoarea celor din rândul cărora se trăgea. În acest sens, el a înălţat în rang pe mulţi dintre membrii nobilimii române, a creat un stilionar, anume destinat actelor de donaţie întocmite în folosul „valahilor” săi şi mai ales a înnobilat sau confirmat în cnezatele lor (din Haţeg, Hunedoara - Deva, Banat, Maramureş etc.) numeroşi cnezi români, practic sub guvernarea sa fiind înregistrat numărul cel mai mare de astfel de cazuri din întreg Ev Mediu[11]. Atitudinea mai mult decât binevoitoare a lui Iancu „faţă de cnezimea (feudalitatea) română din Transilvania”[12] a făcut ca aceasta să se pună în totalitate în serviciul său, bineînţeles şi din dorinţa de a-şi menţine organizarea proprie şi de a nu fi asimilată[13].

Promovând o politică la scară continentală şi beneficiind de ample legături diplomatice, bazate, în special, pe relaţiile sale personale, Iancu de Hunedoara va rămâne, înainte de toate, fidel Transilvaniei, din care şi-a constituit „baza principală a luptei de apărare pe care a condus-o” [14]. De asemenea, el a implicat, cu fermitate, în „cruciada” sa antiotomană şi statele medievale româneşti est şi sud-carpatine (Moldova şi Ţara Românească), subordonându-şi-le şi creând, astfel, „modelul unui bloc românesc sau dacic, care va fi resuscitat apoi destul de des, în momentele de primejdie[15].

După moartea lui Iancu de Hunedoara, „bărbat viteaz şi plin de inimă”[16] (aşa cum îl considera marele cronicar bizantin Mihail Ducas[17] ), statele apusene nu vor mai organiza, practic, nicio acţiune militară de anvergură îndreptată împotriva Imperiului Otoman. De altfel, campaniile duse de „ultimul mare cruciat european”[18] contra turcilor au avut meritul de a fi stopat pentru mai bine de şapte decenii impetuoasa lor ofensivă spre inima Europei, prelungind, totodată, şi existenţa Regatului ungar, a cărui armată va suferi, la 29 august 1526, din partea urdiei turceşti dezastruoasa înfrângere de la Mohács[19], ce a însemnat, de fapt, începutul sfârşitului neatârnării statalităţii maghiare pentru aproape jumătate de mileniu.

 

conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

Prorector al Universităţii „Ioan Slavici”, Timişoara

Preşedinte al Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria” din România – filiala Timiş

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” Timişoara

Fondator, director şi redactor-şef al revistei de cultură istorică „Columna 2000” Timişoara

Realizator şi moderator al emisiunii „Convergenţe” de la TV „Tele Europa Nova” Timişoara

 

 

 

Note:

[1] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coordonatori: Ioan-Aurel Pop şi Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 281.

[2] Idem, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a ro­mâ­nilor. Studii critice (coordonatori: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop), Editura Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 106.

[3] Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 348.

[4] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 106.

[5] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 209.

[6] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 106.

[7] Idem, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), p. 281-282.

[8] Idem, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a românilor. Studii critice, p. 106.

[9] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348.

[10] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), p. 282.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348.

[15] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 282.

[16] Mihail Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1463), ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958, p. 427.

[17] Mihail Ducas, diplomat şi mare cronicar greco-bizantin, originar din Efes (Asia Mică), care a trăit între cca. 1400 şi cca. 1470. Familia sa a ajuns sub stăpânire turcească pe la jumătatea secolului XIV. Prin 1421, el se afla în slujba podestaului genovez, Giovanni Adorno din Focea Nouă, iar mai târziu se va stabili în insula Lesbos-Mytilene, în serviciul principilor din familia Gattilusio Paleolog, îndeplinind pentru ei importante misiuni diplomatice la Curtea sultanului Mahomed al II-lea. Opera sa, Istoria turco-bizantină, relatează evenimentele dintre 1341-1463 şi conţine preţioase informaţii privind istoria românilor. Lucrarea lui se opreşte la cucerirea insulei Lesbos de către turci, în anul 1462. Se pare că a început redactarea ei imediat după căderea Constantinopolului, moment tragic, care l-a impresionat profund. Desigur, din această cauză, scrierea sa este de o însemnătate cu totul deosebită pentru intervalul 1453-1462, când a consemnat, an după an, evenimentele mai importante. Poziţia sa, aşa cum reiese din cronica lui, este cea a unui bun patriot bizantin. Mihail Ducas ştia, pe lângă limba greacă şi pe cea turcă, dar, după toate probabilităţile, şi italiana şi latina. Cu toate că cel mai bine cunoştea istoria litoralului asiatic al Mării Egee, şi, mai ales, a Lesbosului, unde a trăit, Ducas ne-a lăsat ştiri sigure şi despre sârbi, unguri şi români, adică despre popoarele şi teritoriile europene aflate în calea expansiunii otomane pe vremea sa. Se pare că şi-a cules informaţiile atât de la turci, cât şi de la creştini, în călătoriile sale diplomatice, iar datorită obiectivităţii şi conştiinciozităţii cu care a prelucrat datele de care a dispus, este apreciat ca fiiind cel mai de seamă istoric bizantin, ce a scris după cucerirea Constantinopolului, înainte de Sphrantzes, Chalcocondil şi Critobul din Imbros (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 151; Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 193-194; Nicolae Iorga, Ducas, în culegerea Sinteza bizantină, ediţie îngrijită de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 247-249; Vasile Grecu, în Introducere la Mihail Ducas, Istoria turco-bizantină [1341-1463], p.5-8).

[18] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138.

[19] Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 122.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUȚII - Inserați un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)