Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

Aniversare 560. Victorii celebre ale oștilor creștine conduse de Iancu de Hunedoara

Belgrad (iulie 1456)

Tiberiu Ciobanu 

După cucerirea Constantinopolului, petrecută la 29 mai 1453[1], Europa se afla, iarăşi, în pericolul de a fi atacată în forţă de către Imperiul Otoman. În ceea ce priveşte soarta Bizanţului, acesta fusese lăsat, de către statele creştine apusene, să facă faţă aproape de unul singur duşmanilor Crucii, într-o confruntare mai mult decât inegală, ce a durat aproape două luni (asediul începând în 6 aprilie 1453)[2], între cei aproximativ 8.000 de oşteni (în mare parte mercenari străini) şi 26 de nave de război, care alcătuiau armata de uscat şi flota de război bizantină, şi uriaşele forţe militare, terestre şi navale, otomane, estimate la cca. 150.000 de războinici şi peste 300 de galere[3].

„Este drept că Iancu de Hunedoara[4] trimisese, încă din toamna anului 1452, o solie la Curtea imperială bizantină, prin care oferea un substanţial ajutor militar (constând în trupe şi tehnică de luptă), solicitând, în schimb, să i se pună la dispoziţie portul Selimbria sau portul Mesembria”[5]. Iniţial, tratat cu un refuz categoric, „Iancu primeşte, totuşi, la începutul anului 1453, Mesembria, încheindu-se, cu această ocazie, o alianţă între Ungaria şi Imperiul Bizantin”[6]. Din păcate era, însă, prea târziu, căci prins, de altfel, şi în hăţişul problemelor de politică internă, Huniade nu a dispus de timpul necesar organizării corpului expediţionar făgăduit drept ajutor bizantinilor”[7]. Singurul său gest a fost acela de a solicita, imperativ, prin intermediul unei solii, trimisă în aprilie 1453, sultanului Mahomed al II-lea[8], să renunţe la intenţia sa de a ataca Constantinopolul. Cu riscul de a determina Ungaria să declare nul armistiţiul din noiembrie 1451 (întărit în 1452), încheiat între aceasta şi Imperiul Otoman (ceea ce, însă, nici măcar nu s-a întâmplat)[9], padişahul nu s-a conformat, punându-şi în aplicare planul şi cucerind cetatea de scaun a basileilor, pe care a transformat-o în propria sa capitală[10].

„Sultanul Mahomed al II-lea, ce-şi rezolvase, la acea vreme, în mare măsură, şi problemele asiatice, putea acum să-şi concentreze întreaga atenţie precum şi uriaşele resurse militare, umane şi materiale, de care dispunea, în direcţia extinderii posesiunilor sale europene”[11].

Profitând de faptul că Iancu de Hunedoara se afla într-o situaţie delicată, confruntându-se în permanenţă, pe plan intern, cu intrigile marilor feudali maghiari, care îi erau adversari politici, „măritul şi strălucitul” descendent al Casei lui Osman încalcă, în vara anului 1454, armistiţiul încheiat pe trei ani, în 20 noiembrie 1451 (deci înainte de expirarea acestuia), cu Ungaria, şi porneşte spre Sofia, în fruntea unei numeroase oştiri (concentrată încă din primăvară, la Adrianopol)[12]. De aici, el se îndreaptă spre Serbia, invadând sudul acesteia şi ocupând însemnata localitate minieră Novobrdo[13].

 

 

În continuare, urdia turcească înaintează spre nord şi, ajungând la Smederevo (Semendria), începe să o asedieze[14]. Între timp, însă, Huniade, în fruntea oastei sale, soseşte, înainte de 15 august 1454, pe malul Dunării[15]. Înştiinţat din timp de spionii săi, padişahul, care nu avea destule trupe pentru a face faţă unei confruntări decisive cu forţele militare ale Regatului Ungar, se retrage cu grosul trupelor sale, dispunând ca un corp de armată, suficient de numeros (potrivit unor izvoare istorice, efectivele acestuia ajungeau la 30.000 de akângii[16]), condus de Firuzbeyoğlu Mehmed Bey, să formeze ariergarda care să-i apere spatele[17].

Traversând fluviul, oştirea lui Huniade interceptează, însă, în apropiere de Kruševac, puternica grupare inamică distrugând-o, în totalitate, „aproape fără luptă”[18] (cu această ocazie fiind capturată însăşi vestita căpetenie otomană amintită mai sus)[19]. Sosind, în sfârşit, şi armia despotului sârb Gheorghe Brancović, împreună cu trupele promise de ducele austriac Ulrich de Cilli (unul dintre principalii magnaţi ai Regatului Maghiar), Iancu preia ofensiva, înaintând până la Pirot[20]. Fiind anunţat de iscoadele sale că o armată turcească, având efective net superioare celei creştine, se apropia în grabă, Huniade îşi repliază forţele spre Vidin, supunând teritoriul din jurul acestuia unor sistematice distrugeri, după care se reîntoarce la Belgrad, unde va staţiona cu oastea sa până la venirea iernii, căci se aştepta ca turcii să-şi reia ofensiva[21]. Între timp, despotul sârb trădează din nou, promiţând padişahului, în schimbul păcii, să sporească haraciul plătit de el Înaltei Porţi[22].

Deşi a dat noi speranţe, întru dobândirea libertăţii, popoarelor balcanice, campania iniţiată de Iancu, în anul 1454, a rămas fără urmări serioase cu toate că împăratul Germaniei, Frederic al III-lea de Habsburg[23], promisese în Dieta imperială de la Frankfurt, din septembrie 1454, să gireze declanşarea (în anul următor) unei adevărate cruciade antiotomane, angajându-se să contribuie, cu această ocazie, la efortul militar comun al statelor creştine cu 10.000 de oşteni călări şi 20.000 pedeştri[24]. „Se vor ţine şi alte diete, în care împăratul german se va tot angaja să sprijine reluarea cât mai grabnică a ofensivei împotriva turcilor fără a se ajunge, însă, la punerea în practică a celor făgăduite”[25]. Astfel că, în februarie 1455, la Neustadt, în Austria, în faţa ambasadorilor Poloniei, Aragonului, Burgundiei, Ungariei şi a marilor feudali şi demnitari ai Sfântului Imperiu Roman de Neam German, Iancu de Hunedoara, ce conducea solia Regatului Maghiar, îi va reproşa cu asprime împăratului faptul că nu-şi onorase, până la acea dată, promisiunile[26]. Acesta, însă, se va eschiva în continuare şi va anunţa categoric, în aprilie 1455 (folosind drept pretext decesul papei Nicolae al V-lea[27], survenit la 24 martie 1455)[28], că a decis ca preparativele în vederea pornirii războiului contra Înaltei Porţi să fie sistate şi reluate în anul 1456[29]. În realitate, el nu deţinea o putere suficient de mare în cadrul propriei „împărăţii (autoritatea fiindu-i ştirbită de permanentele dispute pe care le avea cu principii Imperiului) pentru a fi sigur că la chemarea sa se vor putea strânge din Germania efectivele mari de soldaţi promise[30].

Nici Calixt al III-lea (1455-1458)[31], proaspăt ales papă, deşi propovăduia sus şi tare necesitatea de a se organiza o cruciadă în vederea „eliberării Constantinopolului”, nu va întreprinde, concret, nici el, mai mult decât împăratul german[32].

Silit să facă faţă unei adevărate Ligi a vârfurilor aristocraţiei ungare[33], ce urmărea să-i limiteze influenţa şi autoritatea deţinute, pe bună dreptate, la Curtea Regală maghiară, Iancu nu va putea acţiona împotriva turcilor, care, în primăvara şi vara anului 1455, vor organiza, din nou, o expediţie în Serbia[34].

Dezamăgit de meschinăria adversarilor săi politici, „Hunedoreanul” va demisiona, în iulie-august 1455, din funcţia de căpitan general (comandant suprem) al tuturor forţelor armate ale Ungariei, cedând, totodată, unele dintre cetăţile mai importante, inclusiv Buda, pe care le avea sub directa sa ascultare[35]. Îşi va păstra doar titlul de comite de Bistriţa şi comanda sistemului defensiv şi a trupelor din ţinuturile sudice ale Regatului Maghiar[36].

Pentru a evita izbucnirea unor conflicte cu marii baroni ai Ungariei, ce ar fi degenerat într-un adevărat război intern, Iancu de Hunedoara va accepta ca fiul său mai mare, Ladislau, să cedeze, în întregime, ducelui Ulrich de Cilli, banatul Dalmaţiei şi Croaţiei[37], iar mezinul său, Matia, „să stea la Curtea regală, ca semn al bunei sale credinţe”[38]. Tot în acelaşi context este pusă la cale şi încuscrirea familiilor seniorilor de Hunedoara, Garai şi Cilli, prin căsătorirea fiilor lui Iancu – Ladislau şi Matia – cu fiicele celor doi adversari ai acestuia[39]. „Toate aceste gesturi demonstrează din plin netemeinicia afirmaţiilor făcute de către rivalii săi politici, potrivit cărora marele conducător de oşti român urmărea să se încoroneze, el însuşi, ca rege al Ungariei”[40].

Cu toate că-i fusese diminuată mult puterea de decizie în politica statului maghiar, fiind deposedat de înaltele dregătorii pe care le dobândise doar datorită meritelor sale incontestabile, Iancu de Hunedoara a continuat să rămână omul datoriei și, prin urmare, în luna august a anului 1455, îl întâlnim în Transilvania, ocupându-se, îndeosebi, de perpetuarea normalităţii în raporturile cu Ţara Românească şi de întărirea fortificaţiilor de la frontiera voievodatului intracarpatic[41].

 

 

Măsurile luate de el îi va determina pe otomani să-şi retragă trupele din unele zone sud-vestice ale Serbiei, astfel că, pe bună dreptate, locuitorii Republicii italiene Ragusa (situată pe coastele Dalmaţiei) afirmau că „se vede de ce folos ne-a fost (Iancu de Hunedoara – n.n.T.C.): când a plecat cu arma spre apărarea Ţării Româneşti a înlăturat şi primejdia ce ne ameninţa pe noi”[42], prin aceste cuvinte evidenţiindu-se faptul că Huniade continua să fie de un real folos Creştinătăţii şi că, deşi prin perfidie duşmanii săi reuşiseră să-l deposedeze de unele dintre dregătoriile obţinute prin forţe proprii, nu aveau cum să-i răpească încrederea şi faima de care se bucura în rândul celor cinstiţi şi drepţi (în marea lor majoritate reprezentanţi ai păturilor inferioare ale societăţii medievale europene din acea epocă).

„Informat că sultanul Mahomed al II-lea se pregătea intens, încă din septembrie 1455, să pornească «războiul sfânt» contra «ghiaurilor», cu intenţia declarată de a lua cu asalt şi cuceri Belgradul, Iancu de Hunedoara cheamă, în vara anului 1456, popoarele creştine la luptă împotriva armatelor Semilunei turceşti”[43], căci, socotită «cheia independenţei regatului Ungariei»[44], cetatea dunăreană reprezenta prima stavilă serioasă în calea înaintării turcilor spre inima Europei[45].

Susţinut şi de către fanaticul monah franciscan Giovanni de Capestrano (inchizitorul ţinuturilor ungare)[46], care începuse să predice o nouă cruciadă antiotomană încă din 14 februarie 1456[47], Huniade reuşeşte să strângă, în iunie 1456, cca. 27.000-28.000 de luptători voluntari[48]. Proveniţi îndeosebi din Transilvania, Ungaria, Boemia, Polonia şi Germania, aceştia erau în cea mai mare parte oameni din popor, lucru ce a impregnat cruciadei un profund caracter de masă[49]. Referitor la acest aspect, relevantă este afirmaţia unui participant direct la evenimente, şi anume Niccolo de Fara (călugăr din Ordinul monahal al franciscanilor), care nota în însemnările sale că printre oştenii cruciaţi se găseau o mulţime de „agricolae, fossores et aratores fere inermes” (adică „agricultori, săpători şi plugari aproape neînarmaţi”)[50]. În majoritate dotaţi cu un armament rudimentar (cârlige de tras duşmanul de pe cal, bâte, pari ascuţiţi, topoare, coase, furci, seceri, îmblăcie, fiare de plug etc.) şi lipsiţi de experienţă în ale războiului, modeştii apărători ai Crucii îşi vor face totuşi pe deplin datoria, fiind conştienţi de importanţa misiunii ce-o aveau de îndeplinit, dar şi încrezători în iscusinţa şi bravura marelui lor conducător[51].

„Pentru a îngreuna deplasarea pe apă a forţelor inamice, înţeleptul descendent al cnezimii româneşti haţegane adună vreo 200 de ambarcaţiuni de diverse mărimi, înjghebând astfel o flotă fluvială capabilă să facă faţă forţelor militare navale dunărene ale sultanului”[52]. Constituită din detaşamentele voluntarilor, armia transilvană (alcătuită în special din cnezi români, mici nobili şi mercenari), garnizoana belgrădeană şi trupele îmbarcate pe navele fluviale, oştirea creştină ajungea la aproximativ 48.000 de soldaţi[53]. „În fruntea ei se afla, bineînţeles, viteazul fiu al «oşteanului regal» Voicu ce, posedând excepţionale calităţi de comandant militar, va întocmi un ingenios plan de campanie menit a stopa impetuoasa ofensivă otomană”[54].

Înainte de a da piept cu păgânii, Iancu de Hunedoara îi încredinţează lui Vlad Ţepeş (viitorul domn al Ţării Româneşti) apărarea hotarului sudic al Ardealului, care, în lipsa contingentelor locale (plecate în sprijinul Belgradului) putea fi invadat de otomani[55].

De altfel, după ce Vladislav al II-lea, domnitorul Ţării Româneşti de atunci[56], îi va deveni ostil vajnicului cruciat transilvan (întreprinzând, înainte de 6 aprilie 1456, chiar o expediţie în sudul Transilvaniei, îndreptată împotriva domeniilor Huniazilor din această zonă, ocazie cu care sunt atacate şi câteva localităţi ale saşilor[57]), fiul lui Vlad Dracul va intra sub protecţia acestuia, devenind favoritul său oficial pentru preluarea domniei statului medieval românesc sud-carpatin[58]. Intervenţia armată, având drept scop înlăturarea lui Vladislav al II-lea de la cârma „Ungrovlahiei” şi instalarea pe tronul acesteia a aprigului „Dracula s-a derulat după 15 aprilie (dată la care este emis ultimul hrisov, ce ne-a parvenit peste veacuri de la fiul lui Dan al II-lea cel Viteaz[59]) şi înainte de 3 iulie 1456, zi în care a fost redactată scrisoarea trimisă de Huniade fruntaşilor scaunelor săseşti, prin care îi informa pe aceştia că îi dăduse lui „Vlad voievodul[60] (care, „pe când era în afara ţării sale”[61] îi făgăduise, atât lui cât şi fiului său, Ladislau, precum şi regelui Ungariei, loialitate şi sprijin în lupta contra turcilor)[62] misiunea de a le asigura protecţia[63] (el fiind nevoit, cum am văzut, să pornească spre Belgrad pentru a-l împiedica pe Mahomed al II-lea să ocupe puternica cetate de aici).

Ostilităţile au debutat la 4 iulie 1456, atunci când însoţit de o numeroasă armată (estimată la peste 100.000 de războinici)[64] şi de 210 corăbii, de tonaj diferit (60 de galere şi 150 de vase de război mai mici)[65], sultanul Mahomed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, „soseşte sub puternicele ziduri ale cetăţii Belgrad, încercuindu-le temeinic şi luându-le cu asalt”[66].

Conduşi cu pricepere de Mihail Szilágyi (cumnatul căpeteniei supreme a oştilor Crucii)[67], asediaţii rezistă, însă, cu eroism atacurilor conjugate ale infanteriei (în rândurile căreia se remarcau îndeosebi ienicerii), artileriei (care număra nu mai puţin de 300 de „guri de foc”, dintre care 12 de calibru foarte mare, toate deservite cu pricepere de membri ai corpului topciilor [tunarilor] din oastea de elită a Înaltei Porţi)[68] şi flotei duşmane (pe ale cărei nave fuseseră îmbarcaţi o mulţime de azapi), executate aproape neîncetat vreme de 10 zile (între 4-13 iulie)[69].

„Ripostând cu vigoare, garnizoana belgrădeană pricinuieşte inamicului însemnate pierderi în oameni şi tehnică de luptă, silindu-1 să dea înapoi şi să adopte, totodată, o tactică mai prudentă, care însă va duce până la urmă la preluarea iniţiativei de către Huniade”[70]. Fiind în permanenţă hărţuiţi „de cetele vrednicului apărător al Creştinătăţii şi nevoiţi să suporte repetatele şi devastatoarele incursiuni întreprinse de cei din cetate, turcii ajung treptat într-o situaţie deosebit de dificilă, ei fiind tot mai evident ameninţaţi de spectrul unui inevitabil dezastru”[71].

În ziua de 14 iulie 1456, pe apele bătrânului fluviu, la Salankemen, va avea loc înfruntarea dintre flotele celor două tabere beligerante (ce s-a derulat pe parcursul a cinci ore), încheiată cu o categorică victorie din partea creştinilor[72]. Spărgând blocada instituită de osmanlâi şi preluând controlul navigaţiei pe Dunăre, Iancu trimite belgrădenilor ajutoare (trupe, alimente, arme, muniţii) şi formează din detaşamentele voluntarilor o rezervă mobilă care este plasată la vest de oraşul asediat, nu departe de confluenţa Dunării cu râul Sava[73].

Peste o săptămână, la 21 iulie 1456, turcii dezlănţuiesc un atac general contra fortăreţei creştine, dar sunt respinşi, cu această ocazie suferind grele pagube (unele izvoare pomenesc faptul că în rândurile cruciaţilor, în această etapă a bătăliei, s-au aflat şi femei care au luptat cot la cot cu bărbaţii)[74]. Contraatacând energic, apărătorii inexpugnabilei cetăţi alungă bulucurile adoratorilor Semilunei din preajma fortificaţiilor şi se pregătesc intens pentru confruntarea decisivă[75].

Aceasta s-a derulat în ziua de 22 iulie 1456, ea atingând intensitatea maximă în momentul în care, printr-un contraatac executat cu grosul forţelor sale, Iancu de Hunedoara va ocupa lagărul duşmanului capturându-i, totodată, şi tunurile[76].

„Obosiţi din cauza luptelor purtate cu o zi înainte, închinătorii Profetului cunosc o înfrângere dezastruoasă. Cuprinşi de panică părăsesc în grabă câmpul de bătaie, lăsând în mâinile învingătorilor o pradă uriaşă”[77]. În dramatica încleştare au fost omorâţi, răniţi sau luaţi prizo-nieri câteva zeci de mii de păgâni, însuşi padişahul fiind rănit de o săgeată în şale[78]. În ceea ce priveşte acest aspect, mai există cel puţin două versiuni. Astfel, un izvor ne indică faptul că Mahomed al II-lea a fost lovit într-o pulpă[79], iar un altul ne informează că proiectilul respectiv i-ar fi atins un ochi[80]. „După dezastrul suferit, rămăşiţele urdiei turceşti s-au retras în teritoriile stăpânite de Înalta Poartă”[81].

Referitor la pierderile suferite de oștile Sublimei Porți, cu ocazia marii confruntări din iulie 1456, documentele de epocă vorbesc de moartea a 24.000 dintre oştenii sultanului, petrecută în timpul asedierii cetăţii Belgrad, de un număr aproximativ egal de războinici otomani ucişi pe parcursul precipitatei şi haoticei retrageri a trupelor păgâne invadatoare şi de 4.000 de osmanlâi capturaţi de creştini[82]. (Deci, în total, aproape 50.000 de luptători turci morţi, care împreună cu cei căzuţi prizonieri, reprezentau mai mult de jumătate din efectivele turceşti angajate în această expediţie).

„La uriaşele pierderi umane, înregistrate de Imperiul Otoman în timpul acestei campanii, s-au adăugat şi cele de ordin material, care n-au fost, nici ele, de neglijat, dacă luăm în calcul doar tehnica de luptă distrusă sau capturată de către apărătorii Crucii, de-a lungul celor aproape trei săptămâni (de lupte aproape neîntrerupte), cât a durat teribila încleştare armată creştino-păgână de la Belgrad”[83] (mai ales „cele «300 de tunuri, mari şi mici»[84] ale sultanului, căzute în totalitate în mâinile soldaţilor lui Iancu, şi numeroasele nave fluviale de luptă şi transport otomane, avariate sau scufundate de flota creştină”[85]). Cât despre pierderile suferite de cruciaţi, se ştie că din rândurile acestora au căzut doar 3.000-4.000 de luptători, morţi şi răniţi.[86]

„Obţinută datorită vitejiei şi dârzeniei oştenilor de rând, a iscusinţei şi curajului ofiţerilor de toate gradele şi mai ales a geniului strategic şi experienţei lui Iancu de Hunedoara, strălucita biruinţă de la Belgrad i-a sporit acestuia şi mai mult faima de care se bucura în sânul Creştinătăţii şi nu numai”[87]. După această mare izbândă, sărbătorită cu deosebit fast la curţile suveranilor apuseni (au avut loc grandioase festivităţi în Germania, la Veneţia şi chiar mai departe, la Oxford, în Anglia)[88], Iancu a fost caracterizat, pe bună dreptate (într-o scrisoare datată 24 august 1456), de către papa Calist al III-lea, drept „fortissimus athleta Christi” (adică „atletul cel mai puternic al lui Hristos”)[89] şi „salvator Christianitatis” (adică „salvator al Creştinătăţii”)[90]. Acelaşi Suveran Pontif, înălţând în laude „până deasupra stelelor” numele „magnificului” comandant de oşti şi om politic român[91], „ca pe al unuia din cei mai slăviţi oameni care trăiseră până atunci pe lume”[92], a instituit chiar şi o nouă sărbătoare religioasă spre a-l cinsti pe cel care a reuşit să repurteze, asupra neînvinsului cuceritor al Constantinopolului, o victorie atât de categorică[93]. Papa Calist al III-lea a hotărât ca, din acel moment, în fiecare zi, la prânz, în toate lăcaşele de cult catolice, să fie trase clopotele în semn de înaltă preţuire pentru eroul de la Belgrad[94] şi pentru măreaţa sa izbândă, pe care «vicarul lui Iisus Hristos pe pământ» o considera „cel mai fericit moment al vieţii sale[95].

Îmbolnăvindu­-se, însă, de ciumă, Iancu de Hunedoara va muri, la 11 august 1456, în tabăra sa de la Zemun[96] (o insulă dunăreană situată nu departe de Belgrad), sfârşitul său îndoliind întreaga lume creştină, odată cu dispariţia lui spulberându-se, pentru multă vreme, şi speranţele de libertate ale popoarelor înrobite de Imperiul Otoman. Pe bună dreptate, George Bariţiu[97] considera că: „Eroismul şi toate virtuţile militare şi civile cu care strălucise Ioan Corvin în toată viaţa sa, îi câştigaseră locul în ordinea celor mai geniali comandanţi şi generali ai tuturor timpurilor”[98]. De asemenea, continuându-şi elogioasa caracterizare a învingătorului de la Belgrad, marele revoluţio­nar paşoptist român adăuga următoarele: „Tot aşa eminentele sale calităţi, ca bărbat de stat, ca creştin, ca om privat, îi asigură cele mai ilustre pagini nu numai în istoria patriei şi naţiunii, ci chiar în istoria generală a Europei”[99]. În concluzie, acelaşi vrednic învăţat transilvănean scria că: „Oricine s-a ocupat mai îndeaproape de viaţa şi faptele lui Ioan Corvin a trebuit să se convingă că acest bărbat genial a fost pentru secolul său, cel încă barbar, corupt şi destrămat, un adevărat fenomen, în sensul cel mai nobil al cuvântului”[100]. Şi pentru a nu fi acuzat de subiectivism, citând doar opiniile unor cărturari români, iată ce considera istoricul şi diplomatul polon Jan Dlugosz[101] (unul dintre cronicarii vremii, care, în general, nu a prea avut cuvinte de laudă la adresa lui Huniade), cu privire la dispariţia marelui erou al Creştinătăţii: „Moartea lui [Iancu de Hunedoara] a fost păgubitoare nu numai ţării Ungariei, ci întregii lumi creştine, căci nimeni nu se află printre principii şi baronii unguri care să ducă mai cu însufleţire lupta împotriva turcilor”[102].

Înmormântat în Catedrala Romano-Catolică „Sf. Mihail” din Alba Iulia, marelui dispărut i s-au săpat pe piatra funerară următoarele cuvinte (aparţinând, se pare, legatului papal Giovanni de Capestrano), ce, într-un anumit sens, exprimau, la epoca respectivă, un  mare adevăr: „S-a stins lumina lumii”[103].

           Una dintre cele mai mari personalităţi ale veacului al XV-lea („secolul eroic al rezistenţei contra turcilor[104]), Iancu de Hunedoara şi-a pus extraordinarele calităţi în slujba luptei duse de statele şi popoarele din centrul şi sud-estul Europei pentru apărarea independenţei lor, grav ameninţată de expansiunea Imperiului Otoman, el dovedindu-se, în aceeaşi măsură, şi un aprig „apărător al civilizaţiei europene”[105] apusene.

           Numărându-se printre cei mai de seamă conducători politico-militari ai lumii, ridicaţi „pe scena istoriei universale din mijlocul poporului român”[106], Huniade a fost, neîndoielnic, omul epocii sale, cea dominată de spiritul renascentist, el fiind încredinţat pe deplin de „necesitatea salvării Republicii Creştine”[107].

          Adept al refacerii unităţii Bisericii lui Hristos, Iancu „şi-a pus talentele militare în serviciul unei idei superioare”[108], şi anume aceea a salvării de la dispariţie a Creştinătăţii, ce era tot mai ameninţată, la acea vreme, de hoardele păgâne care invadaseră Peninsula Balcanică şi „băteau” tot mai insistent la „porţile Europei Centrale.

       „El însuşi catolic «nou», provenit dintr-o familie cnezială ortodoxă[109], Iancu de Hunedoara a condus oştile Crucii împotriva Semilunei turceşti, sub ordinele sale slujind, deopotrivă, atât oşteni ortodocşi cât şi catolici, care au luptat, umăr la umăr, „în numele idealului comun de apărare a civilizaţiei bătrânului continent”[110].

        Deşi consacrarea lui s-a înfăptuit în „cadrul oferit de Regatul maghiar[111], Iancu nu şi-a uitat originea, astfel că a urmărit, pe toate căile, să realizeze o refacere „a unei elite oficializate (stări) româneşti, alături de celelalte trei”[112] (adică cele ale maghiarilor, secuilor şi saşilor). Din păcate nu a reuşit acest lucru, însă a luat o serie de măsuri în favoarea celor din rândul cărora se trăgea. În acest sens, el a înălţat în rang pe mulţi dintre membrii nobilimii române şi, mai ales, a înnobilat sau confirmat în cnezatele lor (din Haţeg, Hunedoara - Deva, Banat, Maramureş etc.) numeroşi cnezi români, practic sub guvernarea sa fiind înregistrat numărul cel mai mare de astfel de cazuri din întreg Ev Mediu[113].

            Promovând o politică la scară continentală şi beneficiind de ample legături diplomatice, bazate, în special, pe relaţiile sale personale, Iancu de Hunedoara va rămâne, înainte de toate, fidel Transilvaniei, din care şi-a constituit „baza principală a luptei de apărare pe care a condus-o”[114]. De asemenea, el a implicat, cu fermitate, în „cruciada” sa antiotomană şi statele medievale româneşti est şi sud-carpatine (Moldova şi Ţara Românească), subordonându-şi-le şi creând, astfel, „modelul unui bloc românesc sau dacic, care va fi resuscitat apoi destul de des, în momentele de primejdie[115].

         După moartea lui Iancu de Hunedoara, „bărbat viteaz şi plin de inimă”[116], statele apusene nu vor mai organiza, practic, nicio acţiune militară de anvergură îndreptată împotriva Imperiului Otoman. De altfel, campaniile duse de „ultimul mare cruciat european”[117] contra turcilor au avut meritul de a fi stopat pentru mai bine de şapte decenii impetuoasa lor ofensivă spre inima Europei, prelungind, totodată, şi existenţa Regatului Ungar, a cărui armată va suferi, la 29 august 1526, din partea urdiei turceşti dezastruoasa înfrângere de la Mohács[118], ce a însemnat, de fapt, începutul sfârşitului neatârnării statalităţii maghiare pentru aproape jumătate de mileniu.

 

                                                                

                                                                        Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 

Note


[1] Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 150-152; Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 347; Camil Mureşan, Iancu de Hunedoara, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 179.

[2] Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 133.

[3] Steven Runciman, Căderea Constantinopolului 1453 (traducere în limba română de Alexandru Elian), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991. Incredibil, dar împăratul Constantin al XI-lea Paleologul (numit şi „Dragases”, acesta a domnit între 1448 şi 1453 [Istoria lumii în date, p. 554]) nu a putut să strângă decât 4.973 de oşteni dispuşi să lupte, restul de cca. 3.000 de soldaţi fiind italieni (din coloniile veneţiană şi genoveză existente în capitala Bizanţului) şi alţi străini, ce se stabiliseră aici sau erau în trecere. Aceştia, impresionaţi de drama prin care trecea străvechea „Regină a oraşelor”, s-au oferit voluntar să o apere cu arma în mână. De asemenea, din cele 26 de galere creştine, doar câteva erau bizantine, restul aparţinând Veneţiei, Pisei şi Genovei. Deşi basileul bizantin a trimis solii la Veneţia, la Genova, Papei de la Roma, împăratului Germaniei, regilor Ungariei şi Aragonului, solicitând sprijin militar, nu a primit, în general, decât vagi promisiuni, astfel că ceea ce mai rămăsese din milenarul Imperiu Roman de Răsărit se va vedea silit să facă faţă aproape singur puhoaielor păgâne. De remarcat rămâne, însă, gestul condotierului italian originar din Genova, Giovanni Giustiniani Longo (un binecunoscut expert în asedii), care a venit din proprie iniţiativă cu 700 de mercenari, aflaţi în solda sa, în ajutorul bizantinilor. Recunoscător, împăratul Constantin al XI-lea l-a numit comandant suprem al forţelor armate creştine asediate (Căderea Constantinopolului, în Şaptezeci de mari bătălii ale tuturor timpurilor, traducere în limba română de Linda şi Mircea Pricăjan, Editura Aquila ’93, Oradea, 2006, p. 85-88; Asediul Constantinopolelui 1453, în Geoffrey Regan, Bătălii care au schimbat istoria lumii, traducere în limba română de Margareta Boacă, Editura Enciclopedia RAO, Bucureşti, 2004, p. 78-81).

[4] Iancu de Hunedoara a fost fiul lui Voicu („oşteanul [cavalerul – n.n.T.C.] curţii regelui” [Ioan-Aurel Pop, Românii în secolele XIV-XVI: de la „republica creştină” la „restaurarea Daciei”. V. În apărarea Creştinătăţii. Timpul eroic al rezistenţei antiotomane sau apogeul Cruciadei Târzii, în Istoria României. Compendiu, coordonatori: Ioan-Aurel Pop şi Ioan Bolovan, Academia Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2007, p. 262], la rândul său fecior al lui Şerbu [un important cneaz român din Ţara Haţegului - Camil Mureşan, op. cit., p. 40]) şi al Elisabetei de Marginea (ce provenea şi ea tot dintr-o familie de mici nobili hunedoreni [originari, probabil, din târgul şi districtul românesc bănăţean Marginea] ce trecuseră la religia catolică [Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea [cca. 1300-1456]. II. Ioan [Iancu] de Hunedoara [1407-1456] – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I [până la 1541], coordonatori: Ioan-Aurel Pop şi Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 279], credinţă în care Elisabeta de Marginea îi va creşte şi pe copiii săi, inclusiv pe Iancu [Camil Mureşan, op. cit., p. 41]). El s-a născut pe la 1407 (potrivit altor opinii între 1386-1388, în 1390 sau 1392 şi, în fine, prin 1395-1396) şi a murit, în 11 august 1456, răpus de ciumă, imediat după ce oştile creştine conduse de el au obţinut celebra victorie de la Belgrad asupra uriaşei armate turceşti, comandată personal de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul (Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, Timişoara, 2011, p. 15, 27; Camil Mureşan, op. cit., p. 41). Mare om politic şi genial conducător de oşti, Iancu de Hunedoara a deţinut înalte demnităţi în cadrul Regatului Ungar, pornind de la cea de ban al Severinului (numit în 1438) şi continuând cu cele de comite de Timiş, comite al secuilor, voievod al Transilvaniei (între 1441-1446 şi 1448-1450), locţiitor şi căpitan general al Ungariei (din 1445), căpitan al Belgradului (din 1446), regent sau guvernator general al Ungariei (din iunie 1446 până în 1453), comite perpetuu şi ereditar de Bistriţa, precum şi căpitan suprem al Regatului Maghiar, din februarie 1453 şi până la moartea sa (Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 213; Camil Mureşan, op. cit., p. 51-52; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 411, 412; Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1971, p. 92, 461; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 24-26). Iancu de Hunedoara a fost tatăl lui Matia Corvin, poate cel mai de seamă dintre regii Ungariei (Ibidem, p. 192-193), care a domnit între 1458-1490 (Istoria lumii în date, p. 564).

[5] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 115.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] Mahomed (Mohamed sau Mehmed) al II-lea (născut la 29 martie 1432) a fost sultanul Imperiului Otoman între 18 februarie 1451 şi 3 mai 1481. El a mai avut două scurte domnii între 12 iulie-1 noiembrie 1444 şi decembrie 1444-5 mai 1446, când tatăl său, sultanul Murad al II-lea (ce a cârmuit, la rându-i, statul turcilor otomani din 31 mai 1421 până în 3 februarie 1451, cu excepţia intervalelor amintite mai sus, când a renunţat la tron, cedându-i-l fiului său Mahomed al II-lea) a abdicat în favoarea sa. Mahomed al II-lea este considerat „adevăratul fondator al Imperiului Otoman”, căruia după 1453 (anul în care a cucerit Constantinopolul, motiv pentru care a fost supranumit „Fatih”, adică „Cuceritorul”) i se va spune şi padişah, adică „împărat” (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 380; Tiberiu Ciobanu, Dicţionar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», Editura Eurostampa, Timişoara, 2013, p. 216).

[9] Georgios Sphrantzes, Memorii (1401-1477), ediţie critică de Vasile Grecu, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 102-105.

[10] Camil Mureşan, op. cit., p. 180-181.

[11] Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, p. 116.

[12] Camil Mureşan, op. cit., p. 183.

[13] Ibidem. Despre acest oraş minier, un călător francez, aflat în trecere pe acolo, prin anul 1434, a notat în însemnările sale că îi asigura anual despotului sârb Gheorghe Brancović (acesta a domnit asupra Serbiei între 1427 şi 1456 [Istoria lumii în date, p. 128]) un venit de peste 200.000 de ducaţi, pierderea sa având drept consecinţă imediată chiar înlăturarea acestuia de la putere (Lajos Elekes, Hunyadi, Budapesta, 1952, p. 310).

[14] Camil Mureşan, op. cit., p. 183.

[15] Ibidem.

[16] Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 109.

[17] Ibidem; Camil Mureşan, op. cit., p. 183.

[18] Ibidem.

[19] Aurel Decei, op. cit., p. 109.

[20] Camil Mureşan, op. cit., p. 183.

[21] Ibidem, p. 183-184. Conform altor păreri această campanie ar fi avut loc în septembrie-octombrie 1454 (Nicolae Iorga, Geschichte des Osmanischen Reiches, vol. II, Gotha, 1909, p. 62).

[22] Camil Mureşan, op. cit., p. 184.

[23] Frederic al III-lea de Habsburg a fost împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German între 1440-1493, el fiind încoronat ca atare abia în 1452. Acesta este, de asemenea, ultimul împărat încoronat la Roma (Istoria lumii în date, p. 561).

[24] József Holub, Adatok a török ellen tervezett 1455-iki hadjárathoz, în „Hádtörténelmi Közlemények”, Budapesta, 1911, p. 149.

[25] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 117.

[26] Camil Mureşan, op. cit., p. 184.

[27] Nicolae al V-lea a fost Suveran Pontif între 1447-1455 (Istoria lumii în date, p. 556).

[28] Camil Mureşan, op. cit., p. 184.

[29] Ibidem.

[30] Nicolae Iorga, op. cit., p. 63-64.

[31] Istoria lumii în date, p. 556.

[32] Camil Mureşan, op. cit., p. 184-185.

[33] Această Ligă era condusă de veşnicul adversar politic al lui Huniade, ducele austriac Ulrich al II-lea de Cilli, căruia i s-au alăturat alţi doi mari baroni ai Regatului Maghiar, şi anume palatinul Ungariei, Ladislau Garai, şi voievodul Transilvaniei, Nicolae Ujlaki (acesta din urmă a ocupat înalta dregătorie de voievod al Transilvaniei în mai multe rânduri, între 1441 şi 1465 [Istoria României în date, p. 461]). Cei trei îi reproşau, desigur fără a avea o bază reală, faptul că era prea autoritar în conducerea politico-militară a Regatului Maghiar, că nu gestiona corect sumele de bani pe care i le încredinţa regele şi că utiliza forţele armate ale statului în folosul său. Nedorind să declanşeze un război civil, Iancu nu a ripostat, deşi dispunea de numeroase trupe personale loiale, bine echipate şi instruite, şi cu o îndelungată experienţă dobândită pe câmpurile de luptă (Camil Mureşan, op. cit., p. 185). Ba şi mai mult, el a adoptat o atitudine dintre cele mai împăciuitoare, sacrificându-şi propriile ambiţii în folosul cauzei comune. Cu toate că a mers până acolo încât cu ocazia Dietei, din iunie 1455, ţinută la Györ, s-a oferit să contribuie, dacă se va porni un război împotriva turcilor, cu 10.000 de călăreţi (cărora urma să le plătească soldele şi întreţinerea din averea sa personală), preconizând că de se va merge pe mâna sa otomanii vor fi alungaţi din Europa în doar trei luni şi că dacă i se vor pune la dispoziţie forţele necesare va elibera chiar şi Ierusalimul (Georgius Fejér, Genus incunabula et virtus Joannis Corvini de Hunyad, regni Hungariae gubernatoris, Buda, 1844, p. 216-218), Iancu nu a fost ascultat, adversarii săi preferând să sacrifice interesul general, numai să nu îl vadă pe Huniade cu puterea şi renumele refăcute, dacă ar fi fost pus la comanda unei cruciade a întregii Europe, care pe deasupra să se şi finalizeze printr-o victorie (Camil Mureşan, op. cit., p. 185).

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem.

[37] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 118; Camil Mureşan, op. cit., p. 185.

[38] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 118; Camil Mureşan, op. cit., p. 185.

[39] Ibidem, p. 186.

[40] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 118; Camil Mureşan, op. cit., p. 186.

[41] Ibidem.

[42] Lajos Elekes, op. cit., p. 437.

[43] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 119.

[44] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 249.

[45] Ibidem.

[46] Camil Mureşan, op. cit., p. 188.

[47] Istoria României în date, p. 96.

[48] Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I (întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Ali Mehmed), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 59.

[49] Istoria României, vol. II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1962, p. 444.

[50] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 247-248; Şt. Katona, Historia critica regnum Hungariae stirpis mixtae, tom. VI (XIII), Pestini, 1790, p. 1097.

[51] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 248. O parte dintre „voluntari” erau înarmaţi cu săbii şi cu arcuri, printre ei existând, însă, în număr mic, şi unii care aveau în dotare „arme de foc de diferite tipuri” (Ibidem).

[52] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 119.

[53] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 248.

[54] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 120.

[55] Istoria României în date, p. 97. Vlad Ţepeş a fost fiul lui Vlad Dracul (care a cârmuit Ţara Românească între 1436-1442 şi 1443-1447 [Istoria lumii în date, p. 567]) şi a domnit asupra „Ungrovlahiei” în octombrie-noiembrie 1448; din aprilie (după 15)-iulie (înainte de 3) 1456 până la finele lui iulie sau începutul lui august (înainte de 15) 1462 şi între noiembrie (înainte de 8) şi decembrie 1476 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 392).

[56] Vladislav al II-lea a fost fiul lui Dan al II-lea cel Viteaz şi a domnit asupra „Valahiei Mari” între decembrie 1447-octombrie 1448 şi din octombrie 1448 până în 22 august 1456 (Istoria României în date, p. 454).

[57] Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977, p. 450-451.

[58] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, (Secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 103.

[59] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 103. Dan al II-lea cel Viteaz a fost fiul lui Dan I (voievod al Ţării Româneşti din 1385 [şi-a început domnia cândva între 1 ianuarie şi 31 august] şi până în 23 septembrie 1386 [Ibidem, p. 801]), el ocupând tronul „Valahiei Mari” între 1420 şi 1431, cu patru întreruperi cauzate de Radu al II-lea Prasnaglava (1421; 1423; 1424-1426; 1427 [Istoria lumii în date, p. 567]), fiul lui Mircea cel Bătrân („mare voievod şi domn al Ungrovlahiei” între 23 septembrie 1386 şi 31 ianuarie 1418 [Istoria României în date, p. 454]) şi rivalul său la sceptrul Basarabilor.

[60] Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 196-197; Documenta Romaniae Historica D. Relaţii între Ţările Române, vol. I, p. 455, 461.

[61] Ibidem.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 249; Camil Mureşan, op. cit., p. 194.

[65] Ibidem; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 246. Acestea aveau sarcina de a asigura încercuirea şi asedierea dinspre Dunăre a Belgradului şi a împiedica aprovizionarea acestuia pe calea apei.

[66] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 120. Date referitoare la efectivele celor două armate beligerante, la planurile operaţiunilor militare şi la desfăşurarea asediului Belgradului în Fontes Historiae Daco-Romaniae. Izvoarele istoriei României, vol. IV, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982, p. 529, 531, 543, 545; Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I, p. 59, 92, 194-197.

[67] Camil Mureşan, op. cit., p. 155, 166. Mihail (Mihály) Szilágyi, conte de Horogszeg, a trăit între 1400-1461 şi a fost cumnatul lui Iancu de Hunedoara, soţia acestuia Elisabeta (Erzsébet Szilágyi) fiindu-i soră (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 190). El s-a numărat printre colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Iancu de Hunedoara, participând la mai toate bătăliile purtate de acesta, cum ar fi cele de la Varna (1444), Kossovopolje (1448) şi Belgrad (1456). După 23 noiembrie 1457, când Ladislau al V-lea Postumul, regele Ungariei (între 1444-1457 [Istoria lumii în date, p. 564]; fiind minor, între 1446-1453, statul feudal maghiar a fost condus de Iancu de Hunedoara în calitate de regent sau guvernator general al acestuia [Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 25-26]) a decedat, Mihail Szilágyi a fost ales regent al Ungariei (în 1458). În această calitate l-a ajutat pe nepotul său de soră, Matia Corvin (fiul lui Iancu de Hunedoara) să devină suveran al Regatului Ungar (Szilágyi Mihály, Mátyás király nagybátyja, Budapesta, 1913; Péter Kovács, Mattia Corvino, Roma, 2000; András Kubinyi, Matthias rex, Budapesta 2008; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 190). „Recunoscător acesta l-a acoperit cu onoruri, printre altele numindu-l comite perpetuu de Bistriţa” (Ibidem; András Kubinyi, Magyarorszag története 1301-1526 [Istoria Ungariei…], Budapesta, 1998, p. 20-30). El a mai îndeplinit şi funcţiile de comite de Timiş, ban de Mačva, căpitan al Belgradului (Ioan Haţegan, Pavel Chinezu, Editura Helicon, Timişoara, 1994, p. 73) şi, bineînţeles, căpitan general al trupelor regale din sudul Ungariei (Ibidem, p. 127). „Aliat cu Vlad Ţepeş împotriva turcilor, Mihail Szilágyi va fi capturat de aceştia, în noiembrie 1460, pe când străbătea Bulgaria, fiind ucis la Istanbul, în 1461 (…), în chinuri groaznice, prin tăierea în două cu fierăstrăul” (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 190-191; Radu Florescu, Raymond T. McNally, Dracula: Prince of many faces - His life and his times, Boston, 1989, p. 130).

[68] Aurel Decei, op. cit., p. l09.

[69] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 248-249.

[70] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 121.

[71] Ibidem.

[72] Camil Mureşan, op. cit., p. l95-196.

[73] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 249.

[74] Camil Mureşan, op. cit., p. l97; Nicolae Iorga, Notes et extraits pour servir ŕ l’histoire des croisades au XVe sičcle, quatričme série, 1453-1476, Bucureşti, 1915, p. 139.

[75] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 249.

[76] Aurel Decei, op. cit., p. l10.

[77] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 122.

[78] Aurel Decei, op. cit., p. l10.

[79] Camil Mureşan, op. cit., p. 198.

[80] Francesco Griselini, Încercare de istorie politică şi naturală a Banatului Timişoarei, Editura Facla, Timişoara, 1984, p. 48.

[81] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 122.

[82] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348.

[83] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 122.

[84] Aurel Decei, op. cit., p. l10.

[85] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 122.

[86] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348. Amănunte cu privire la desfăşurarea bătăliei de la Belgrad vezi în Camil Mureşan, op. cit., p. 195-201 şi în Nicolae Iorga, op. cit., p. 130-142.

[87] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 122.

[88] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 249. Camil Mureşan, op. cit., p. 200; G˙örg˙ Balanyi, Nandorfehérvár ostroma es felmentése, în „Hádtörténelmi Közlemények”, Budapesta, 1911, p. 168.

[89] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. I/2, Bucureşti, 1980, p. 61. În unele scrieri apare: „… unico Christi fortissimo athleta Iohanne Vayvoda”, adică „Ioan Voievod, unicul şi cel mai puternic atlet al lui Hristos” (Ioan Lupaş, Voevodatul Transilvan, în „Dacia”, nr. 8, Bucureşti, 1 mai 1942, p. 3).

[90] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 61.

[91] G˙örg˙ Balanyi, op. cit., p. 168.

[92] Ibidem.

[93] Camil Mureşan, op. cit., p. 200.

[94] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 281.

[95] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 61.

[96] Istoria României, vol. II, p. 446.

[97] George Bariţiu, om politic, publicist şi istoric român, născut, în 1812, la Jucu (jud. Cluj) şi decedat în 1893. Membru al Academiei Române din 1866. Întemeietor al presei româneşti din Transilvania („Gazeta de Transilvania”, „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, ambele înfiinţate în 1838). Unul dintre conducătorii Revoluţiei române de la 1848-1849; vicepreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Blaj (3-5/15-17 mai 1848). Membru fondator al ASTREI şi al Academiei Române. A avut preocupări deosebite privind istoria românilor (Părţi alese din istoria Transilvaniei pe două sute de ani în urmă) . A contribuit la eleborarea unor teme de filosofie a culturii şi filosofie a istoriei (Despre filosoful Schopenhauer). A avut concepţii iluministe, reflectate, foarte clar, în lucrarea sa Cuvântare scolasticească (Dicţionar enciclopedic, vol. I, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 179 ).

[98] George Bariţiu, Ioan Corvin de Hunedoara. Originea, genealogia, faptele sale imortale, în „Transilvania”, tom. VI, nr. 5, 1873, p. 49.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101]Jan Dlugosz, istoric şi diplomat polon, ce a trăit între anii 1415-1480. Principala sa operă, Historia Poloniae (în care sunt prezentate evenimentele până în anul 1480), cuprinde în paginile sale numeroase informaţii cu privire la istoria românilor, inclusiv referiri la faptele lui Iancu de Hunedoara (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 118).

[102] József Teleki, A Hunyadiak kora Magyarországon, vol. II, Pesta, 1852, p. 445.

[103] Ioan-Aurel Pop, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a românilor. Studii critice (coordonator: Stephen Fischer-Galaţi, Dinu C. Giurescu, Ioan-Aurel Pop), Editura Fundaţia Culturală Română, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 1998, p. 106.

[104] Idem, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) – eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 281.

[105] Idem, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a românilor. Studii critice, p. 106.

[106] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348.

[107] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 106.

[108] Ibidem.

[109] Idem, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 281-282.

[110] Idem, Voievodatul Transilvaniei şi Părţile Vestice în secolele XII-XVI, în O istorie a românilor. Studii critice, p. 106.

[111] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348.

[112] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi prima jumătate a secolului al XV-lea (cca. 1300-1456). 11. Ioan (Iancu) de Hunedoara (1407-1456) - eroul creştinătăţii, în Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 282.

[113] Ibidem.

[114] Istoria Românilor, vol. IV, p. 348.

[115] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 282.

[116] Mihail Ducas, Istoria turco-bizantină (1341-1463), ediţie de Vasile Grecu, Editura Academiei RPR, Bucureşti, 1958, p. 427. Mihail Ducas, diplomat şi mare cronicar greco-bizantin, originar din Efes (Asia Mică), care a trăit între cca. 1400 şi cca. 1470. Familia sa a ajuns sub stăpânire turcească pe la jumătatea secolului XIV. Prin 1421, el se afla în slujba podesta-ului (cea mai înaltă magistratură judiciară și militară în comunele medievale italiene; termenul „podesta” deriveă din cuvântul latin „potentas”, care înseamnă „putere” [Tiberiu Ciobanu, Glosar, în op. cit., p. 232 ]) genovez, Giovanni Adorno din Focea Nouă, iar mai târziu se va stabili în insula Lesbos-Mytilene, în serviciul principilor din familia Gattilusio Paleolog, îndeplinind pentru ei importante misiuni diplomatice la Curtea sultanului Mahomed al II-lea. Opera sa, Istoria turco-bizantină, relatează evenimentele dintre 1341-1463 şi conţine preţioase informaţii privind istoria românilor. Lucrarea lui se opreşte la cucerirea insulei Lesbos de către turci, în anul 1462. Se pare că a început redactarea ei imediat după căderea Constantinopolului, moment tragic, care l-a impresionat profund. Desigur, din această cauză, scrierea sa este de o însemnătate cu totul deosebită pentru intervalul 1453-1462, când a consemnat, an după an, evenimentele mai importante. Poziţia sa, aşa cum reiese din cronica lui, este cea a unui bun patriot bizantin. Mihail Ducas ştia, pe lângă limba greacă şi pe cea turcă, dar, după toate probabilităţile, şi italiana şi latina. Cu toate că cel mai bine cunoştea istoria litoralului asiatic al Mării Egee, şi, mai ales, a Lesbosului, unde a trăit, Ducas ne-a lăsat ştiri sigure şi despre sârbi, unguri şi români, adică despre popoarele şi teritoriile europene aflate în calea expansiunii otomane pe vremea sa. Se pare că şi-a cules informaţiile atât de la turci, cât şi de la creştini, în călătoriile sale diplomatice, iar datorită obiectivităţii şi conştiinciozităţii cu care a prelucrat datele de care a dispus, este apreciat ca fiiind cel mai de seamă istoric bizantin, ce a scris după cucerirea Constantinopolului, înainte de Sphrantzes, Chalcocondil şi Critobul din Imbros (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1996, p. 151; Ştefan Andreescu, Vlad Ţepeş Dracula, între legendă şi adevăr istoric, ediţia a II-a, revăzută, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 193-194; Nicolae Iorga, Ducas, în culegerea Sinteza bizantină, ediţie îngrijită de Dan Zamfirescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 247-249; Vasile Grecu, în Introducere la Mihail Ducas, Istoria turco-bizantină [1341-1463], p.5-8).

[117] Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii şi Materiale de Istorie Medie”, XXVI, Bucureşti, 2008, p. 138.

[118] Istoria lumii în date, p. 122.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)