Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

În numele adevărului !

IERTĂM, DAR NU UITĂM!

Răzvan Ducan (foto)

 

 

      Pe lângă tristele adevăruri ştiute şi numite Trăznea, Ip, Moisei, Sărmaşu, Sucutard, Mureşenii de Câmpie, etc. din timpul odiosului Dictat de la Viena şi al perioadei imediat următoare celui de al II-lea război mondial, sunt şi adevăruri nespuse încă, sau spuse parţial. Un exemplu edificator: satul Corneşti, din judeţul Mureş.

      Dictatul, impus samavolnic României, la 30 august 1940, de către Germania hitleristă şi Italia fascistă, răpea acesteia nord-vestul Transilvaniei, anexându-l Ungariei. Mai exact un teritoriu de 43.429 kmp, cu peste 2.667.000 de locuitori, din care mai multe de jumătate erau români. Ungaria vedea în acest fapt al anexării un prim-pas pentru ţelul său revizionist, revanşard, de anihilare a Tratatului de la Trianon din 1920, şi de refacere a himerei “Ungariei Milenare”, (şi) prin alipirea la ea a întregii Transilvanii. Văzându-se cu aceşti “primi saci în căruţă”, datorită “manei cereşti” primite de la Hotelul Belvedere din Viena, în acel sfârşit de august `40, Ungaria horthystă a considerat necesar, ca un pas spre dezideratul propus, anihilarea, cu orice preţ, a elementului românesc preponderent. S-a văzut, astfel, pusă în postura de a avea posibilitatea punerii în practică a ideilor permanentei propagande antiromâneşti făcute, după, dar şi înainte, de Trianon.

     “Eu nu aştept să vină răzbunarea. Nu aştept! Voi suprima pe fiecare valah ce-mi iese în cale! Pe fiecare îl voi suprima!”- se spune în broşura “Nincs kegyelem” (“Fără îndurare”), apărută la Budapesta, în 1939, avându-l ca autor pe Ducso Csaba, originar din Transilvania: ”Nu va fi îndurare-se spunea în aceasta.Voi aprinde satele noaptea-satele valache! Voi trage în sabie toată populaţia; voi otrăvi toate fântânile şi voi ucide până şi copiii din leagăn; voi distruge acest neam!

    Nu va fi nici o milă.

    Nici pentru copiii din leagăn, nici pentru mama care va naşte un copil. Voi suprima pe fiecare valah şi atunci nu va mai fi în Ardeal decât o singură naţionalitate, cea maghiară, naţiunea sângelui meu!

    Voi face inofensivi pe viitorii Horea şi Cloşca.

    Nu va fi milă.”

 

       Şi, într-adevăr, în teritoriul Ardealului de nord-vest “cedat”, a fost impus un regim de cruntă teroare faţă de paşnica populaţie românească: masacre numeroase, asasinate, crime bestiale, schingiuiri, violuri, devastări şi distrugeri de bunuri, exproprieri, rezilieri de contracte anterior zilei de 1 septembrie 1940, expulzări în masă, cu o atenţie deosebită pentru preoţi, profesori, intelectuali, în general. Paul Abrudan şi Mihai Racoviţan, în cartea “Transilvania-documente istorice în lumina adevărului”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1992, menţionează că “numai în perioada septembrie 1940- 1 noiembrie 1941 atrocităţile comise de horthyşti şi extremiştii unguri în teritoriul de nord-vest al României au ajuns la 22.713 cazuri, din care 919 omoruri”.

    În cartea “Ardealul, pământ românesc”, scrisă de istoricul american Milton G. Lehren, apărută la Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, e menţionat faptul că “dintre toate masacrele în masă săvârşite de unguri, două se detaşează din linia comună prin ferocitatea lor: cele comise de armata şi populaţia ungurească în comunele Trăznea şi Ip, judeţul Sălaj.

     Comuna Trăznea a fost ocupată, de către trupele ungureşti, la 9 septembrie 1940. Ca şi când armata de ocupaţie ar fi executat un ordin primit, îndată ce satul a fost invadat de soldaţi, un veritabil potop de foc şi sânge s-a abătut asupra lui.Toate armele moderne au fost utilizate pentru a satisface instinctele brutale: puşti, mitraliere, tunuri şi grenade…După ce au fost trase primele salve, soldaţii au pătruns în case şi au asasinat pe oricine găseau în calea lor, incendiind casele. Cazul preotului român Traian Costea, care, după ce a primit un glonţ în cap, a fost tras pe galeria de lemn a presbiteriului, căruia i s-a dat foc şi a ars în întregime odată cu cadavrul preotului, este tipic.

       Rezultatul masacrului: aproape 100 de morţi, dintre care 68 au putut fi identificaţi. Printre aceştia, spre gloria de veci a maghiarismului, Aurica Brumar-de 5 ani, Victoria Brumar-de 9 ani, Gherasim Bârsan-de 7 ani, Ion Sălăjan-de 2 ani, apoi Maria Bârjoc-de 81 de ani, Grigore Bârjoc-de 74 de ani, etc.

       Din cei 68 de morţi identificaţi în comuna Trăznea, 57 au fost ucişi cu gloanţe în cap, în piept şi abdomen. Trei dintre cadavre au fost în urmă arse. Femeii Ana Negrean, de 65 de ani, i s-au tăiat mâinile. Ana Sălăjan, în vârstă de 31 de ani, deşi însărcinată, a fost străpunsă cu baioneta. Vasile Mărgăruş a fost găsit cu capul spintecat în două, în fine, copilul Ion Sălăjan, de 2 ani, a fost ucis cu o grenadă”.

      Iuliu Duffu, funcţionar în 1940 la Primăria din Cosniciu de Jos, judeţul Sălaj, descrie cele văzute în noaptea de 13 spre 14 septembrie la Ip, localitate în care a venit, de cu seară, pentru a-şi înştiinţa nişte rude de pericolul iminent.”La scurt timp, pe la miezul nopţii, grupuri de soldaţi şi civili locali s-au arătat pe uliţe. Şi civilii, pentru a nu putea fi recunoscuţi, au îmbrăcat mantăi şi chipie militare, peste hainele lor. Apoi au intrat în curţile şi casele românilor, care erau marcate încă din timpul zilei, pe care-i maltratau şi împuşcau. Peste tot se auzeau împuşcături şi strigături, vaiete. Oamenii n-aveau curajul să-şi părăsească casele.Trecând printr-o grădină am dat peste o femeie şi un copil împuşcaţi şi măcelăriţi îngrozitor cu baionete.

       Cuprins de teamă, am trecut printr-o altă curte, unde fuseseră măcelăriţi mai mulţi bărbaţi, femei şi copii. Peste tot era sânge. Casele răscolite şi jefuite. Unora dintre victime, care n-au fost împuşcate mortal, asasinii le-au zdrobit capetele cu patul armei.

       După o noapte de groază, a doua zi, 14 septembrie 1940, victimele au fost adunate, aruncate în căruţe şi transportate la marginea comunei, unde localnicii au săpat o groapă comună.

       Peste trupurile maltratate şi ciopârţite ale celor 157 de români, asasinii au aruncat var nestins şi un strat de pământ…”.

       Mii şi zeci de mii de fapte, de o cruzime de care au dat dovadă în istorie doar sălbaticii provenind din stepele mongole, au avut loc în Transilvania anexată în urma Dictatului, în toţi anii de ocupaţie, mai mult sau mai puţin vremelnică. Aceasta chiar şi în momentele când deznodământul războiului şi, practic, şi cel al menţinerii Ardealului de nord-vest la Ungaria, era pecetluit. La Moisei (în judeţul Maramureş), la 14 octombrie 1944, 30 de ţărani români au fost împuşcaţi pe fereastră, în două case lăturalnice, de jandarmii de front horthyişti, iar la Sărmaşu (în judeţul Mureş), în noaptea de 16 spre 17 septembrie 1944, au fost ucişi, bestial, 126 de localnici, în majoritate evrei. Şi lista numelor localităţilor, unde s-au “întâmplat” fapte ce nu au nimic cu războiul şi unde a fost vizată populaţia paşnică, neînarmată, formată din bărbaţi, femei şi copii, poate continua. Totul, pentru simplul motiv că sunt români. Doar eliberarea treptată, după lupte sângeroase a Ardealului de Nord-vest, de către armata română şi cea sovietică, întâmplată după “cotitura” de la 23 august 1944, a scos la lumină cu adevărat demensiunea acestor atrocităţi.

        Despre unele din aceste fapte abominabile s-a scris imediat după război, însă, o dată cu consolidarea puterii comuniste în România, adusă pe/cu tancurile sovietice, facerea publică a acestora s-a estompat până la tăcere, din considerentul (ce s-a dovedit din nou păgubos, în timp, pentru români) de a nu se strica relaţiile de “amiciţie şi frăţietate” cu statele din jur (în primul rând cu Ungaria, dar şi cu Germania… şi, bineînţeles,  cu U.R.S.S.), cu care constituiau “blocul” comunist monolit, construind “socialismul victorios”. Şi chiar dacă prin anii `75-`80 s-au efectuat serioase cercetări pe acestă temă, publicându-se cărţi şi articole, s-a considerat totuşi, că unele adevăruri (încă) nu trebuiesc spuse.

       Din suma adevărurilor nespuse, sau spuse parţial, se înscrie şi cel de la Corneşti (jud. Mureş), sat aparţinător comunei Adămuş, şi aflat la 9 km de Târnăveni.

      Începutul lui septembrie, 1944, imediat actului de la 23 august, a găsit satul într-o zonă al graniţei româno-ungare dată de dictat, constituindu-se parte de început din traseul pe care armatele horthysto-hitreriste dorea să-l urmeze, în intenţia de a respinge Armata Romănă din Transilvania neocupată, dincolo de Carpaţi, în intenţia de a face crestele Carpaţilor (prin ocuparea trecătorilor) o barieră naturală, incomparabil mai uşor de apărat ca cea din urma dictatului, împotriva armatelor române şi sovietice coalizate şi în ofensivă. Satul aflat pe versantul stâng al Târnavei Mici, între dealuri domoale, în parte împădurite, cuprindea (conform recensământului din 1930) 1.217 suflete, din care 2/3 erau români, restul fiind maghiari, în principal, care trăiau într-o relativă înţelegere.

    Între 7 şi 10 septembrie 1944, pe acest relativ mic teritoriu au avut loc confruntări între tancuri şi autoblindate inamice, în special horthiste, şi subunităţi ale Regimentului 34 Infanterie, format în majoritate din dobrogeni. Despre modul de desfăşurare a acestor lupte a scris în colecţia “memorii de război”, cartea “Spre piscul victoriei”, 1973, generalul maior, pe atunci în rezervă, Ioan Botea, martor al luptelor de la Corneşti, în calitate de comandant al Regimentului 34 Infanterie.

       Despre confruntările de la Corneşti, în acel început de septembrie 1944, au mai scris în diverse împrejurări, dr. Grigore Ploieşteanu, Vasile T. Suciu şi Lazăr Lădariu în “Epopeea de pe Mureş”; general-colonel Costin Ionaşcu, în lucrarea “Mărturia documentelor”; reporterul de război Gheorghe Stoica, în “Carnet de front”; colonelul Gheorghe Tudor în lucrarea “Atacă tancurile”, Ed. Militară, 1966; general-maior în rezervă Alexandru Dobriceanu, în lucrarea “Dansul de foc al traiectoriilor”, în cadrul aceleiaşi colecţii “Memorii de război”.

      Cu toţii vorbesc şi de atrocităţile şi de masacrele constatate după eliberarea satului, fapt intervenit la 11 septembrie 1944.

      Gheorghe Stoica, reporterul de război amintit anterior, într-un articol din 1944, intitulat “Mutilaţii de la Corneşti” scria: “Aici la Corneşti, au fost martirizaţi ostaşii români de către fascişti. Aici, la Corneşti, se va ridica un monument mâine, care va aminti de jertfa sfântă a plutonierului Colan Gh. Trifan, a soldatului Gheorghe Oprea şi a celorlalţi ostaşi mutilaţi în chip fioros…Asistăm, cutremuraţi, la mărturiile ostaşilor care au văzut corpurile mutilate ale celor 20 de prizonieri români, căzuţi pradă în mâinile bandelor horthyste şi nu ne vine să credem că, în secolul al XX-lea, se mai pot găsi astfel de procedee, pentru înjosirea şi maltratarea adversarului lipsit de apărare…”.

       Practic, în diverse locuri de conflict din sat, aceşti bravi soldaţi români au fost găsiţi groaznic măcelăriţi: li s-au tăiat urechile, nasul, li s-au scos ochii, li s-au făcut tăieturi groaznice în abdomen unde le-au fost băgate palmele mâinilor, unora le-a fost tăiat sexul  şi băgat în gură.

  Scriitorul Liviu Suciu (1928-1997), născut, crescut şi, apoi, cu ani buni de serviciu la Corneşti, foarte bun cunoscător al locului, în cartea “Târnava Mică în secolele XVIII-XIX-XX-1700-1996”, carte aflată din păcate doar în manuscris, menţionează, ca urmare a unei laborioase cercetări pe teren, drama căpitanului Bălăcescu Radu şi a plutonierului Colan Gh. Trifan-din Grupul român moto-mecanizat. În 8 septembrie 1944 “în plin centrul satului, ambele blindate, comandate, una de el (căp. Bălăcescu Radu-n.a.) şi una de plut. Trifu Gh. Colan, sunt lovite grav, echipajele părăsesc maşinile şi caută scăpare în casele şi curţile de aici, luptând cu armele proprii. Din nefericire, căpitanul Bălăcescu este rănit la şoldul stâng, umărul stâng şi abdomen, de o rafală, şi cade în poala zidului de la curtea lui Balea Dumitru-cantorul-, pierde mult sânge şi se târeşte pe coapsa şi şoldul drept, spre şipotul de apă, din colţul grădinii parohiei ortodoxe (unde este astăzi Bufetul local), probabil pentru a-şi astâmpăra setea, dar şi pentru a se ascunde într-o şiră mare de paie a parohiei. Ajuns la şipot, în timp ce bea cu greutate din poziţia în care se târâse, din spatele şirei au ieşit doi civili cu pălării de paie, înarmaţi cu două sape şi l-au lovit în cap de mai multe ori, ucigându-l. Plutonierul Colan, rănit şi el grav la cap, gât şi umărul şi mâna dreaptă, de schije de brandt, mai poate ajunge la poarta lui Vasile Moldovan (ceferistul), al lui Dani, unde este lovit de o rafală de armă automată. Totuşi, mai are puterea să intre în curtea gospodăriei respective şi să intre târâş în cohnia (bucătăria) de vară, unde cade pe o ladă. Vecinul dinspre sud al lui Vasile Moldovan-Dani, ungurul Monostori Ioan (cel cu picior de lemn), pensionar C.F.R. (fusese şef de echipă de întreţinere), l-a văzut, l-a urmărit şi, înarmat cu un topor, a intrat în cohnie şi l-a lovit cu muchia toporului în cap. Cum Colan mai avea pe cap cascheta căptuşită de tanchist, mai mişca încă. L-a târât cu gâtul pe pragul uşii cohniei şi, cu tăişul securii, i-a tăiat gâtul din două lovituri. Apoi, atât corpul cât şi capul le-a pus într-un lădoi, care era acolo. Aşa a fost găsit, la 11 septembrie, de familia respectivă. Despre acestă crimă nu s-ar fi ştiut, dacă ucigaşul nu ar fi mărturisit fapta pe patul de moarte, unui membru al familiei Moldovan Dani. Pădurarul Bârsan Nicolae, care rămăsese în sat, bun cunoscător al terenului zonei unde s-a născut, a crescut şi apoi l-a călcat ziua şi noaptea zeci de ani, declara în 1945: “Se văietau, săracii ficiori, ca porcii când îi tai în săptămâna Crăciunului”.

 

        În total, la Corneşti, au căzut 51 de eroi, din care 28 cunoscuţi şi 23 necunoscuţi, constatându-se mutilări la 23 de cadavre.

        În cartea “Monografia oraşului Târnăveni”, Ed. Risoprint, Cluj-Napoca, 1995, prof. Ion Damian, menţionează şi o parte din Procesul verbal ce cuprinde comisia mixtă de cercetare şi rezultatul cercetărilor întreprinse, în urma anchetei, cu privire la aceste atrocităţi, de reprezentanţi ai Armatei a 4-a (dosar înregistrat sub Nr.259, 992, aflat în Arhiva M.Ap.N.): ”Azi, 30 septembrie 1944, în comuna Corneşti, judeţul Târnava Mică, noi, lt. Colonel Georgescu Dumitru, din comandamentul Armatei a 4-a, maior magistrat Marinescu Alexandru, procuror militar la Curtea Marţială a Armatei a 4-a, căpitan Nestin Mihail Vasilievici, delegatul comandamentului sovietic, lt. as. Irinescu Florea, ofiţer de poliţie judiciară pe lângă Parchetul Armatei a 4-a, medic lt. Emil Albu din Regimentul 82 Infanterie, medic legist la Circumscripţia Târnăveni, Artur Henrich, medic din Târnăveni, de origine germană, medic Ştefan Csegezy, tot din Târnăveni, de origine etnică maghiară, Ariton Creţu, ajutor de primar din comuna Corneşti, judeţul Târnava Mică, Petru Ioia, notarul comunei Corneşti şi Nicolae Platon, preot greco-catolic în comuna Corneşti, aceştia formând o comisie mixtă de cercetare, am trecut la cercetarea atrocităţilor comise de unguri şi germani în comuna Corneşti, precum şi a martorilor asistaţi Ilie Lazăr, comisar al Guvernului de pe lângă Armata a 4-a. Comisia legal constituită a luat şi declaraţii de la 12 martori: din localitate erau cu ajutorul de primar Creţu Anton, notarul Petru Ioia şi agricultorii Vancea Valentin, Dăbău Sinefia, Vasile Ioan, Cocoş Dumitru, Damian Vasile, Vasile Ioan, maghiar de 65 de ani, ceielalţi în vârstă de la 40-50 de ani, iar din rândul militarilor, sergent Colifetean Ioan, 25 de ani, plutonierul Camon Dumitru, şi lt. în rezervă Lungu Alexandru, 31 de ani, din Bucureşti, mobilizat la Regimentul I Artilerie grea…”.

      Referitor la expresia “cercetarea atrocităţilor comise de către unguri şi germani în comuna Corneşti”, din fragmentul de Proces verbal citat anterior, acelaşi scriitor Liviu Suciu, menţionat în prezentul material, în aceiaşi carte aflată în manuscris, e de părere că “ adevăraţii martori oculari au fost, însă, ţăranii şi sătenii în vârstă, care au rămas în sat, în tot timpul celor patru zile şi trei nopţi, cât au durat confruntările. În timp ce autorii citaţi vorbesc despre hitlerişti, horthyşti, fascişti,etc. (de altfel, aceştia erau termenii uzuali de atunci, deşi, evident, nu toţi ungurii sau germanii erau horthyşti şi nazişti), în realitate martorii localnici ne-au mărturisit că toate aceste masacre le-au făcut, atât localnicii unguri civili, cât şi militarii din armata maghiară, care erau originari tot din Corneşti, şi care fugiseră în anii 1940-1942 în Ardealul de nord, unde fuseseră mobilizaţi sau recrutaţi (cei mai tineri) în unităţile militare din Tg. Mureş. Desigur, că nu i-au văzut pe toţi şi, probabil, unii erau şi greu de identificat în uniformele prăfuite şi înnoroiate de campanie şi protejaţi cu căşti. Pe unii i-au recunoscut, mai ales în pauzele dintre atacuri şi ciocniri”.

      …A fost recunoscut, chiar în curtea proprie şi Kiss Iosif (zis cel mare) de pe strada Principală, din partea de vest a satului (Drumul ţării), precum şi Beres Iosif (cel “cu floare în obraz”), pe care Damian Toader l-a văzut “punând foc” la şura lui Vasile Suciu al lui Tomică (care era mort atunci), unde “nu era nimeni acasă”, familia fiind fugită în pădure. ”Bârsan Nicolae (al lui Greblă) a văzut un civil ungur, pe care l-a recunoscut, ucigând un ostaş român rănit, pe care l-a doborât la poarta lui Moldovan Fabian (vecin) şi care era Vass Mihai (Mynia Surdu). Alţi doi fraţi Vass, de asemenea, care l-au ucis cu sapele pe căpitanul Bălăcescu. După 11 septembrie 1944, mulţi dintre aceştia, rămaşi în sat, ocoleau pur şi simplu, evitau să spună ce şi pe cine văzură. Unii se temeau că vor fi învinuiţi de colaborare cu ungurii, de vreme ce nu se refugiaseră în păduri…”.

      Războiul s-a terminat şi, rând pe rând, s-au închis mai mult sau mai puţin şi rănile pricinuite de acesta. Şi char dacă despre Ip, Trăznea şi Sărmaşu s-a mai spus şi scris, în special în primii 3-4 ani după război şi apoi între aproximativ anii 1975-1983, şi mai intens după 1990, despre cele întâmplate la Corneşti s-a păstrat o tăcere “nevinovată” şi neproductivă. Neproductivă, fiindcă s-a dovedit că, nearătând adevărul la timp, în timp s-ar putea ivi surpriza (şi a fost “surpriză” în diverse cazuri) de a se spune senin, de către partea vinovată sau interesată, că respectivele fapte reprobabile nici măcar nu au avut loc! Dezvăluirea adevărului, acum, după 59 de ani de la evenimente, poate fi un gest, deşi tardiv, de comemorare sinceră a bravilor şi nefericiţilor ostaşi români care şi-au pierdut viaţa, în mod cumplit, dar şi de atenţionare a opiniei publice că atunci, ca şi acum, de altfel, şi din păcate, o parte a conaţionalilor maghiari poartă în ei ura “milenară” împotriva românilor (vezi atrocităţile, maltratările şi abuzurile maghiarilor, în special din Secuime, din decembrie 1989, şi ulterior acestei perioade, îndreptate de cele mai multe ori împotriva celor care poartă o singură “vină”, aceea de a se fi născut români!).

     Expresiv în acest sens, valabil din păcate şi astăzi, este confidenţa sinceră şi deschisă, făcută în 1922 de “un bun prieten ungur” (Nu am spus că nu sunt şi foarte mulţi unguri de treabă, prieteni sinceri ai românilor, şi sunt Har Domnului!) doctorului Emil A. Dandea (1893-1969), primar destoinic al Tg. Mureşului, între anii 1922-1926 şi 1934-1937, consemnate în cartea “Emil A. Dandea: Politică şi administraţie”, culegere de texte realizată de Dimitrie Poptămaş şi Mihail Artimon Mircea, apărută la Casa de editură “Mureş”, Tg. Mureş, 1996. Citez: “…ţară, naţiune, instrucţiuni şi tot ce este “valah” este înaintea noastră superlativul odiosului ce trebuie urât din toate puterile şi combătut prin toate mijloacele. Orice comunicare sau împăcare cu spiritul acesta şi cu situaţia de egali vouă, este un sacrilegiu. În trecutul nostru de dominaţie ne-a devenit o a doua natură dispreţul valahilor.

     Cultură şi civilizaţie pentru noi nu poate fi decât la Budapesta. Bucureştii sunt personificarea bizantinismului şi balcanismului celui mai întunecat, unde nu mergem decât să corupem şi să facem afaceri în stil balcanic. Legile ţării le privim numai din punct de vedere al eludării lor sau pentru a trage, eventual, profit care ni-l asigură. Nu există între ungur şi ungur deosebire, toţi vă urâm, toţi tindem cu toate mijloacele la păstrarea supremaţiei noastre, ca ora reînvierii Ungariei să ne afle înmulţiţi şi întăriţi.

     De aceea, strigăm contra asupririlor de fapt şi închipuite, de aceea ne plângem la Liga Naţiunilor, la Papa, la bisericile protestante. Trăim cu amintirile dominaţiei din trecut, pentru dominaţia ce trebuie să ne revină. Noi ne folosim de toate mijloacele, căci nu avem ce pierde, numai câştiga putem. Fraţii noştrii din Ungaria şi amicii noştri din strinătate, subminează statul român din afară, noi dinăuntru. Pe ei îi apără situaţiunea lor de străini, pe noi, Liga naţiunilor şi, mai ales, legile româneşti şi prostia voastră.

       Cu cât vom avea mai multă libertate, cu atât vom lucra mai intensiv. Cu cât vom avea mai multe drepturi, cu atât vom fi mai periculoşi pentru români. Căci nouă drepturi şi libertate de la români nu ne trebuie, decât ca să le îndreptăm contra lor !

        A slăbi tot ce este românesc, a-i strica cu orice preţ, a alimenta nemulţumirile, discordia înăuntru, ponegrirea în afară, iată datoria noastră pe teritoriul României. Patria pentru noi este maghiară, cea veche. Numai cetăţenia formală, temporară, forţată ne este română. De aceea stăm în cetăţenia impusă până ne vom putea reuni patria. Ce serveşte consolidarea României ne strică; ceea ce este sfânt pentru voi, nouă ne este obiect de batjocură. De aceea este boicotat şi afurisit de noi acela care este patriot loaial, în sens românesc. Pentru ajungerea scopului nostru suprem, nu există cuvânt de onoare, caracter, consecvenţă, ci posibilitate. Căci existenţa şi fericirea maghiarilor nu se poate încadra în actualele hotare ale României.

        Cui dintre noi îi trebuie drepturi pentru ungurii din România ? Le cerem provizoriu, ca să putem zdrobi cu ele statul.

        Ungaria ciuntită ne aşteaptă şi lucrează pentru noi eroic, cu toate mijloacele, ca şi noi.

        Falsificări de bani acolo, propagandă subversivă aici, pentru secondarea celei din străinătate, toate se fac pentru acelaşi unic scop: Idealul reîntregirii Coroanei Sfântului Ştefan, care trebuie să vină. Pentru acest scop, facem totul. Când credem potrivit vă dăm şi banchete, vă facem curte în cuvinte dulci. Indivizi putem aprecia dintre voi, dar nu iubi. Dar colectivitatea voastră o urâm din toată tăria sufletului”.

 

     Răzvan Ducan

          

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)