Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!
Tratamentul nu constă numai în remedierea sechelelor ci, în combinaţie cu metode traditionale si moderne din domeniul fizioterapiei, chiropatiei,naturologiei,medicina quantică,etc. permite să se acţioneaze cu precizie, încercându-se în primul rând să se înlăture „rădăcinile răului iniţial”, care stau la baza/originea problemei, nu să se efectueze doar un tratament simptomatic. Scopul nu este doar calmarea durerilor, ci combaterea cauzei care provoacă durerea, înlăturarea ei definitivă.

 

Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

IN MEMORIAM: AMOS FRÂNCU

REVOLUŢIA DIN ARDEAL, GĂRZILE NAŢIONALE ŞI ARMATA ROMÂNĂ ELIBERATOARE (1918-1919)

Radu Petrescu-Muscel

 

 Cine uită, nu merită” (Nicolae Iorga)

 

Ardelenii acelor vremuri fierbinţi au considerat anul 1918, pe bună dreptate, anul revoluţiei. O revoluţie care s-a finalizat, după multe convulsii şi temeri, prin întregirea României cu fraţii oprimaţi de secole. Declanşarea Primului Război Mondial a creat în rândurile elitei ardelene multă confuzie, propagată rapid şi rândul poporului. Cu multă abilitate, guvernul ungar a obţinut, treptat, numeroase declaraţii de fidelitate din partea celor consideraţi, pe bună dreptate, conducătorii românilor: membri de vază ai conducerii Partidului Naţional (Teodor Mihali, Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Andrei Bârseanu etc.), dar şi capi ai Bisericii Greco-Catolice (Vasile Mangra, Vasile Hossu etc.) şi Ortodoxe (Ioan Meţianu, Elie Miron Cristea, Ioan Papp, Nicolae Ivan etc.).

Mai mult decât atât, în 1915, lideri importanţi ai Partidului Naţional (Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voevod) au pendulat între Budapesta şi Viena, reluând negocierile cu primul ministru ungar Stefan Tisza (îngheţate în februarie 1914), prin intermediul deputatului catolic german Matthias Erzberger, trimisul cancelarului Bethmann-Hollweg, cointeresat în păstrarea neutralităţii României cu concesii simbolice din partea Imperiului Austro-Ungar; care nu au putut fi obţinute, odinioară, de Alexandru Vaida-Voevod şi Aurel C. Popovici de la Palatul Belvedere din Viena, sediul cabinetului militar al Prinţului moştenitor Franz Ferdinand, asasinat între timp la Sarajevo.

Situaţia s-a complicat şi mai mult în momentul publicării Declaraţiei de la Darniţa (aprilie 1917 de către prizonierii de război ardeleni şi bucovineni din Rusia a) care au format acolo primul Corp de Voluntari ai armatei române. Printre altele, Declaraţia aborda şi sensibilul subiect al declaraţiilor de fidelitate şi în special a celor care au făcut astfel de declaraţii după intrarea României în război, aceştia fiind consideraţi ca nereprezentativi pentru popor, indiferent de meritele lor anterioare în luptele naţionale.

Spre deosebire de deputaţii în Dieta de la Budapesta trimişi de alte naţionalităţi din cadrul imperiului bicefal, ale căror declaraţii şi acţiuni le-au atras condamnări la ani grei de închisoare, inclusiv pedeapsa capitală, din fericire nedusă la capăt (ex. cehii Karel Kramar şi Alois Rasin), deputaţii români, conduşi de Teodor Mihali, au preferat să se manifeste mai discret, aşteptând să vadă cum evoluează situaţia internaţională şi raportul de forţe.

În februarie 1918, deranjat de moliciunea” lor în vremuri cruciale, Amos Frâncu le solicită demisia de onoare în bloc, făcând public demersul printr-o scrisoare adresată lui George Pop de Băseşti, preşedintele P.N.R. Teodor Mihali, preşedinte al clubului parlamentar al naţionalităţilor din Ungaria, dar şi vicepreşedinte al P.N.R., desemnat să ocupe provizoriu şi funcţia de preşedinte datorită sănătăţii precare a lui George Pop de Băseşti, consultându-se cu ceilalţi deputaţi români (Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Cicio-Pop, Dr. Nicolae Şerban şi protopopul Vasile Damian, aleşi cu toţii în iunie 1910, cu programul naţional), respinge brutal solicitarea lui Amos Frâncu, preferând să rămână cu toţii în continuare membri ai Dietei. În aceste condiţii, intransigentul Amos Frâncu demisionează din P.N.R. în aprilie 1918, rămânând simplu soldat al partidului.

În realitate, conflictul dintre conducătorii mai tineri ai P.N.R. şi memorandistul Amos Frâncu, membru în Comitetul Executiv încă din 1894, era mult mai vechi, aflându-se la baza mutării acestuia, în 1900, de la Sibiu, unde lucrase enorm atât pentru P.N.R. cât şi pentru asociaţii culturale precum „Astra” şi Fondul de Teatru Român”, la Cluj, unde, în perioada 1900-1918, desfăşoară o activitate pe multiple planuri pentru regenerarea românismului într-un oraş în care 90% din populaţie era maghiară. Printre altele, Alexandru Vaida-Voevod a fost, desigur, nemulţumit” de rapiditatea cu care Amos Frâncu a transformat în doar doi ani  fieful său, filiala clujeană a Astrei”, în cea mai activă din Transilvania, forţându-i demisia, iar Iuliu Maniu a încercat, fără succes, demiterea timpurie a lui Amos Frâncu de la conducerea băncii Economul”, instituţie implicată masiv în susţinerea financiară a multor asociaţii, societăţi şi instituţii educaţionale, culturale şi bisericeşti în timpul mandatele sale de director şi de preşedinte al Consiliului de Administraţie.

În 1915, Iuliu Maniu, ca să evite o mobilizare riscantă la infanterie, s-a înrolat voluntar în armata austro-ungară (Kriegsfreiwilliger – acelaşi statut l-au avut, printre alţii Contele Tisza, în armata austro-ungară, dar şi austriacul Hitler, în armata germană) din “ură faţă de Sârbi” (conform corespondenţei cu Valeriu Branişte), primind mult-râvnita decoraţie “Signum Laudis” şi avansând rapid la gradul de locotenent de artilerie, armă cu pierderi mult mai reduse datorită distanţei între beligeranţi şi pe care nu a părăsit-o până la prăbuşirea Imperiului Austro-Ungar. Deranjat de rolul tot mai activ asumat de Amos Frâncu, guvernul ungar îl mobilizează forţat, în 1916, ca simplu soldat în Regimentul 2 infanterie, cu garnizoană la Praga, deşi acesta împlinise vârsta de 50 de ani. În aceste condiţii, singura-i alinare a constituit-o prezenţa periodică a mamei sale la Praga, dar aceasta moare acolo, în 1917 şi o va înmormânta la Baia de Criş.

Succesele aparente ale Puterilor Centrale din perioada 1914-1917, cel mai palpabil fiind scoaterea din luptă a Rusiei ţariste prin subvenţionarea bolşevicilor conduşi de Lenin, nu au cum să ascundă secătuirea accentuată a resurselor materiale, financiare şi umane. Intrarea în luptă a Statelor Unite ale Americii de partea Antantei contribuie decisiv la prăbuşirea ultimelor speranţe într-o victorie, ajungându-se la o succesiune de armistiţii, echivalente ale înfrângerilor pe toate fronturile.

E momentul în care Ungaria decide să iasă de sub tutela Vienei, iar la Budapesta preia puterea Consiliul Naţional Maghiar condus de Contele Mihaly Karolyi, care ulterior este desemnat preşedinte al unei Republici Populare. Teama de haosul potenţial care se putea extinde şi în Transilvania, inclusiv prin jefuirea moşiei sale, îl detemină pe Teodor Mihali să accepte demersul iniţiat de ministrul Oskar Jaszi şi să semneze o proclamaţie comună trilingvă, alături de pastorul JANOS HOCK (înlocuitorul lui Karolyi în C.N.M) şi deputatul sas WILHELM MELZER, care îndemna, practic, la linişte, prin constituirea de Consilii Naţionale şi Gărzi Naţionale mixte, o metodă prin care guvernul ungar încerca o temporizare menită să-i permită, ulterior, preluarea controlului în Transilvania.

O iniţiativă cel puţin stranie, în condiţiile în care Comitetul Executiv al P.N.R deja elaborase, la Oradea, în 12 octombrie 1918, iar deputatul Alexandru Vaida-Voevod citise în Dieta de la Budapesta, la 18 octombrie, Declaraţia de independenţă a Transilvaniei, iar la 30 octombrie, tot la Budapesta, se constituise Consiliul Naţional Român Central, mutat ulterior la Arad.

Între timp, la 28 octombrie 1918, Amos Frâncu, în calitate de preşedinte al organizaţiei militare din Ardeal, deja lansase fulminatul ‘Manifest” adresat Moţilor, românilor din Munţi Apuseni şi Ţara Zarandului, cărora le cerea să-şi ia armele şi se încadreze de urgenţă în două legiuni, cea de la Cluj şi cea de la Alba-Iulia.

Conform mărturiei profesorului Traian Mager, care cita ziarul budapestan “Az Est” (Seara) din 2 noiembrie 1918, ministrul de război Albert Bartha, la solicitarea expresă a aceluiaşi Amos Frâncu, emisese comunicatul cunoscut sub numele de dezlegare de jurământ”, potrivit căruia jurământul de credinţă urma să fie făcut doar faţă de Sfatului Naţional ales de fiecare naţionalitate din Republica Ungară. Sprijinit de studenţi şi de ofiţerii români din garnizoană, Amos Frâncu reuşeşte să constituie în perioada 30 octombrie-2 noiembrie 1918 Sfatul Naţional Român din Ardeal cu sediul la Cluj. Contracara astfel influnenţa Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania constituit la Cluj încă din 26 octombrie 1918 şi aflat sub conducerea triumviratului format din prof. ISTVAN APATHY, JENO JANOVICSI şi SANDOR VINCZE. Simţindu-se direct ameninţat C.N.M.-ul intră în negocieri cu o parte din membrii Sfatului Naţional Român (EMIL HAŢIEGANU fiind foarte bun prieten cu EMIL GRANDPIERRE şi JENO KERTESZ), reuşind divizarea acestuia si punerea în minoritate a partizanilor lui Amos Frâncu. Mai mult decât atât, deşi TEODOR MIHALI avizase favorabil, la 6 noiembrie 1918, toate acţiunile întreprinse de Amos Frâncu (trimiterea în întreg comitatul Cojocna şi în cele vecine de împuterniciţi care să recomande înfiinţarea de consilii naţionale şi gărzi naţionale româneşti judeţene, cercuale si comunale pentru accelerarea preluării puterii; anchetarea masacrului comis la Beliş de unităţi neregulate maghiare crearea, împreună cu medicul CAROL I. ŞOTEL şi IUSTIN ILIEŞIU a serviciului militar secret, însărcinat, printre altele cu interceptarea comunicaţiilor C.N.M din Ardeal/Cluj şi cu contactarea organizaţiei similare create de Florian (Florea) Bogdan şi a armatei române care începusă să pătrundă în Transilvania), între Cluj şi Arad încep să circule curieri cu informaţii şi instrucţiuni secrete menite să-l discretizeze şi să-l marginalizeze pe Amos Frâncu. Fără să i se accepte explicaţiile, Iuliu Maniu recomandă demiterea acestuia pe motive care nu stăteau în picioare: acte scizioniste, tendinţe dictatoriale şi acceptarea jurământului de credinţă şi a mixtării gărzilor naţionale sub comanda generalului KONRAD SIEGLER (în realitate, la 3 noiembrie 1918, Amos Frâncu ceruse expres, printr-un Apel publicat în numele Sfatului Naţional din Cluj, ca toţi fraţii români să se pună SUB PORUNCILE COMENZII MILITARE ROMâNE, urmând ca ADUNAREA NAŢIONALĂ, STĂPÂNA ÎNTREGII OBŞTE, SĂ DESĂVâRŞEASCĂ APOI LUCRAREA SFâNTĂ ...” pentru contracarea eforturilor prof. Apathy pe linia întăririi forţelor aflate la dispoziţia sa cu voluntarii secui care vor teroriza, ulterior, întregul comitat), înlocuindu-l cu EMIL HAŢIEGANU. Dezamăgit, Amos Frâncu renunţă, pe motiv de boală, la orice funcţie civilă şi militară, înrolându-se ca simplu soldat în Legiunea I din Cluj. Comandantul acesteia, colonelul Ioan Hidu (viitor general şi preşedinte de onoare al Frăţiei de cruce”) îl avansează în 24 de ore la gradul de sublocotenent.

Este suficient să citim printre rânduri însemnările SIDONIEI DOCAN, secretara Sfatului naţional Român din Cluj, pentru a înţelege obstacolele cu care s-a confruntat în permanenţă Amos Frâncu, ridicate atât de duşmani, cât şi de prieteni”. Printre altele, Amos Frâncu nu a pregetat să proclame imediat egalitatea naţională a locuitorilor Transilvaniei, beneficiind de toată încrederea Consiliului Naţional Săsescu din Cluj, spre deosebire de C.N.M., care s-a străduit în permanenţă să-l destabilizeze, singur sau cu ajutorul C.N.R. Central din Arad..

În ochii generalilor armatei române şi mai ales pentru generalul Berthelot, care a vizitat Clujul la 31 decembrie 1918, Amos Frâncu a rămas adevăratul conducător şi stăpân al situaţiei din comitatul Cojocna şi judeţele vecine. Generalul Berthelot nu a uitat până la moarte primirea entuziastă pe care i-a organizat-o Amos Frâncu şi nici cadourile simbolice oferite de Moţi, la îndemnul acestuia: sabia tribunului Ilie Măcelaru şi tulnicul eroinei Pelaghia Roşu.

Suflet nobil, generos şi modest, Amos Frâncu nu şi-a dorit niciodată funcţii şi nici grade militare. L-a mulţumit pe deplin menţinerea de către Regele Ferdinand I, motu proprio (din proprie iniţiativă), a gradului de sublocotenent în armata română, în 1919, cu ocazia vizitării Ardealului de către familia regală. Ulterior, i-a fost balsam recunoaşterea meritelor sale de luptător pentru Unire prin primirea ordinului Ferdinand I” pe care, de exemplu, Iuliu Maniu nu l-a putut primi, nefiind nici fost gardist şi legionar luptător pentru întregirea Neamului şi nici voluntar în armata română pentru că a fost voluntar în armata austro-ungară. Din acelaşi motiv, Iuliu Maniu n-a putut deveni membru al „Uniunii Foştilor Voluntari Români”, înfiinţată în 1922 (preşedinte Victor Deleu) şi nici al „Asociaţiei Foştilor Gardişti şi Legionari Luptători pentru Întregirea Neamului 1918-1919”, înfiinţată în 1931 (preşedinte de onoare Amos Frâncu; preşedinte activ general Alexandru Vlad, urmat de colonelul Aurel Hetco, fostul comandant al gărzii naţionale din Jibou, respectiv Aurel Dumitraş, după mutarea sediului la Bucureşti), deşi s-a încercat preluarea controlului ambelor asociaţii, iniţial de către Partidul Naţional Român, ulterior de către Partidul Naţional-Ţărănesc. Printre preşedinţii de onoare ai Asociaţiei Foştilor Gardişti şi Legionari s-au numărat generalii Gheorghe Mărdărescu, Traian Moşoiu şi Gheorghe Rasoviceanu.

Cu mare greutate, la presiunile studenţilor clujeni, Amos Frâncu a fost desemnat delegat la Adunarea Naţională organizată la 1 Decembrie la Alba Iulia. Celălalt delegat al Cercului Cluj a fost Emil Haţieganu. În timp ce Amos Frâncu nici măcar n-a fost nominalizat pe lista celor care urmau să fie aleşi membri ai Marelui Sfat Naţional, de acest favor a beneficiat Emil Haţieganu. În vara anului 1919, cu prilejul completării Marelui Sfat Naţional, în şedinţa organizată la Sibiu, mai mulţi membri, clerici şi laici, inclusiv din Ţara Moţilor au insistat să fie ales şi Amos Frâncu, dar Iuliu Maniu s-a opus cu îndârjire, motivând că regulamentul nu permite suplimentarea listei deja elaborate de Consiliul Dirigent din Sibiu.

O nouă umilire publică, adăugată şirului lung de umilinţe prin care i-a fost dat să treacă Tribunului Moţilor. E momentul în care renunţă la calitatea de membru al P.N.R. şi îi spijină pe studenţii clujeni să constituie o Ligă pentru Desrobirea Românilor Subjugaţi” (erau vizate Banatul şi Crişana). Simultan înfiinţează Frăţia de Cruce pentru desrobirea Românilor din Banat, Crişana, Peninsula Balcanică şi de peste Nistru”, declanşând cea mai importantă campanie la nivelul României Mari în favoarea obţinerii în întregime a Banatului la Conferinţa de Pace de la Paris. Un val de mitinguri naţionale a umplut Ardealul, ajungând şi în Oltenia. La Târgu-Jiu, printre vorbitori, alături de Amos Frâncu, s-a numărat şi un tânăr politician liberal, Gheorghe Tătărescu.

N-a intenţionat niciodată să transforme Frăţia de Cruce într-un partid, iar în momentul în care şi-a dat seama că la orizont apare o grupare de extremă dreaptă care, prin bunăvoinţa guvernării ţărăniste, încearcă să i se substituie, şi-o desfiinţează pur şi simplu, reînfiinţând-o sub forma Frăţiei de Cruce din Ţara Moţilor”, menită să ajute şi să apere interesele Moţilor. Iar Moţii i s-au alăturat cu încredere, reprezentanţii lor cei mai de seamă fiind protopopul Alexandru Munteanu şi primarul din Răchiţele, Teodor Şuşman, cel care în timpul regimului comunist a îndrăznit să ia arma în mână şi să urce în munţi, cu întreaga familie. L-au şi votat de două ori, fiind ales deputat şi senator averescan.

N-a fost membru al Consiliului Dirigent, nici ministru şi nici prefect, deşi, poate că ar fi meritat pentru flacăra cu care a ars, consumându-i viaţa: dragostea faţă de Români şi în primul rând faţă de Moţii din care se trăgea urmaşul celor doi Tribuni ai lui Avram Iancu: unchiul său Amos Frâncu şi Ilie Măcelaru, rudă prin soţie cu mama sa.

Pasivistul de odinioară, în spiritul mentorului său, Dr. Ioan Raţiu, pe care l-a apărat în procesul Memorandului (Cluj, 1894), a devenit în timp un aprig luptător pentru unirea fără nici o întârziere a provinciilor surori cu ţara-mamă, vechiul Regat, sub sceptrul Regelui Ferdinand Întregitorul. Un alt motiv de a intra în conflict cu marea majoritate a politicienilor ardeleni, interesaţi mai degrabă în păstrarea, dacă se poate, la infinit, a autonomiei regionaliste. L-au înţeles destul de repede însă un Octavian Goga, un Vasile Goldiş sau un Ioan Suciu, care au părăsit fără regrete Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român când au înţeles rolul tergiversărilor în îndeplinirea hotărârilor luate la Alba-Iulia. Chiar şi Emil Haţieganu, care în 1935 devine vicepreşedinte al Frontului Românesc”, partidul de dreapta, adept al proporţionalismului în toate domeniile (numerus clausus), înfiinţat de Alexandru Vaida-Voevod după părăsirea Partidului Naţional-Ţărănist.

Cu câteva zile înainte să moară, Amos Frâncu se ocupa cu febrilitate de organizarea la Teatrul Naţional din Cluj, împreună cu actori de la Teatrul Naţional din Bucureşti, a unui spectacol la care avea să participe şi Regele Carol al II-lea, invitat să ia parte la sfinţirea Catedralei Ortodoxe. Beneficiile spectacolului urmau să fie repartizate copiilor de Moţi, flămânzi şi desculţi, în pragul iernii. Nu ştim dacă aceştia au primit sau nu pâinea şi laptele de care aveau atâta nevoie în casele lor friguroase (cornul şi laptele” în şcoli n-au fost inventate în zilele noastre, ci atunci). Deşi luptase zeci de ani pentru pădurile promise Moţilor de Regele Ferdinand şi de Ionel Brătianu, cerşindu-le drepturile mărimilor zilei, însoţit de protopopul Alexandru Munteanu şi primarul Teodor Şuşman, interesele economice potrivnice i-au depăşit puterile. Această tragedie a Munţilor Apuseni continuă şi în zilele noastre, cu scandalurile nesfârşite legate de băieşii”/minerii Munţilor Apuseni (Roşia Montană şi alte perimetre aurifere) şi tăierea la ras a pădurilor.

Guvernul ţărănist a acceptat organizarea, la Cluj, a unor funeralii naţionale, la care au vorbit, printre alţii, Emil Haţieganu, ministrul Ardealului, dar şi prietenii săi apropiaţi, protopopul Elie Dăianu şi preotul scriitor Ion Agârbiceanu. După o viaţa de trudă, rămăşiţele lui pământeşti au cunoscut în sfârşit odihna, cu un discurs înduioşător ţinut de profesorul Traian Mager, fostul comandant al gărzii naţionale din Hălmagiu, alături de Ana, mama sa mult iubită şi de Ioan, tatăl pe care l-a pierdut la o vârstă fragedă. Rămâne o pildă exemplară de toleranţă religioasă pentru noi, cei de azi, stipularea în testament a cerinţei ca la moartea sa să oficieze doi preoti, unul ortodox, celălalt greco-catolic. Gest simbolic, al unui greco-catolic plin de respect faţă de ortodocşi, în amintirea unei mame care i-a stat mereu în preajmă, după ce-şi pierduse soţul de timpuriu.

Amos Frâncu şi-a cheltuit întreaga avere pentru a-i apăra pe Moţi. A murit umilit şi sărac, deşi merita, fără îndoială recunoştinţa deplină a întreagului neam. Oare mai pune cineva, azi, măcar o floare, pe mormintele de la Baia de Criş?

 

Radu Petrescu-Muscel

 

P.S. În ziua în care m-am născut, a murit Amos Frâncu. Dumnezeu să-l aibă veşnic sub aripa Lui, pe Amos Frâncu şi pe toţi eroii luptelor noastre naţionale! Am dedicat acest medalion Tribunului Moţilor, pe care a avut şansa să-l cunoască personal bunicul meu, preotul militar Gheorghe Cotenescu, ataşat Regimentului 9 Vânători în campania de eliberare a Transilvaniei, unitate militară care a acţionat împreună cu Corpul Voluntarilor Horia”, organizat de Ioan Suciu şi Florian Medrea, în care au intrat şi Moţi. La rândul său deputat (iorghist), acesta l-a felicitat călduros pe Amos Frâncu pentru intrarea sa în Parlamentul României.  

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)