Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

ÎN  CĂUTAREA  EUROPEI

Emil Petru Rațiu, Italia

 

Orele 15. Plec din Gare du Midy din Bruxelles şi ajung după două ore, străbătând munţii Ardeni, la Aix la Chapelle sau Aachen. De acum este întuneric; gara, nu prea mare, are un aspect anodin, nelăsând prin nimic să se întrevadă importanţa istorică a locului. Ies din gară, în noaptea umedă, şi merg în căutarea unui hotel, şi deşi nu e nici şase seara şi e sâmbătă, pe stradă nu trece aproape nimeni, decât maşini. Înarmat cu un un mic plan al localităţii, caut Hubertusstrasse, unde, după informaţiile dintr-un ghid, mi-am ales un hotel; de aceea nu mă opresc la hotelul de lângă un turn medieval –în sfârşit un turn medieval!- şi nici la un altul, relativ mare, tot luminat, pe coasta unui deal, şi-mi continui drumul către Hubertusstrasse. (foto: Domul din Aachen). În sfârşit, după vreun sfert de oră, pe străzi pe care nu mai trece nimeni, găsesc hotelul. O clădire fără nimic deosebit, abia o reclamă pe jumătate stinsă pe care scrie Hotel, dar înăuntru este o atmosferă de calm, de linişte –fără televizoare!- şi am o cameră cu fereastra către o grădină, unde ziua voi descoperi un mic lac şi case liniştite cu grădiniţe, cu lungi acoperişuri în pantă. Cu această frumoasă surpriză încep ziua următoare şi plec imediat să descopăr orăşelul, în căutarea celebrei Capele palatine a lui Carol cel Mare şi a palatului său.

   Căci aici la Aachen, este exact inima, nucleul primei alcătuiri medievale a Europei, zămislită ca unitate a părţii sale de vest şi centrale, sub egida marelui rege franc Carol. Pătruns de această solemnitate a locului şi a clipei, caut către dealurile împădurite ce se văd bine, imediat la marginea orăşelului –căci din fericire, deşi un viu oraş universitar, Aachen-ul nu este o metropolă- şi încerc să evoc în sufletul meu umbre ale trecutului, figura marelui împărat Carol, care mergea la vânătoare, acum o mie şi mai bine de ani, în aceste locuri. Dar senzaţia trecutului nu durează mult, căci sunt readus la realitate de străzile, clădirile de azi, de oamenii care le populează. Descopăr un oraş animat, viu, tânăr, vitrine elegante, restaurante exotice, complect deosebit de cel cu o seară înainte

–m-am oprit chiar lângă vitrina unui restaurant persian- şi privind numele bulevardului, constat că se cheamă Karlsgraben. Privesc pe plan şi văd că un şir circular de bulevarde se cheamă Graben: Templer-Graben, Loher-Graben, Alexianer-Graben, etc. Graben în limba germană înseamnă şanţ, tranşeu. Citesc în ghid că în locul actualelor bulevarde erau în evul mediu şanţuri de apărare ale oraşului, umplute cu apă şi de aceea se cheamă aşa. Şi este indicat chiar cuvântul „fossa”! „St. Mattheus in fossa”... „das heisst im Stadtgraben...”  „St. Matei in fossa”... „adică la şanţul cetăţii...”

   Dar este acelaşi lucru cu „fossatum”, satul nostru, al cărui nume este acesta, tocmai pentru că în timpul năvălirilor de tot soiul, satele noastre erau înconjurate cu „fose”, şanţuri de apărare! Iată deci o neaşteptată confirmare, prin echivalentul său germanic, al etimologiei primelor noastre aşezări rurale, în îndepărtatul Aachen, care arată că facem parte din aceeaşi civilizaţie!

   Cobor şirul acestor bulevarde, „graben”, îndreptându-mă către nucleul carolingian al oraşului.

Trec în drumul meu, în plin centrul oraşului, pe lângă elegantul teatru în stil clasic de la începutul secolului XIX –cu nişe în care sunt statuile celor şapte muze ale artelor-, dar îmi reţine mai mult atenţia un pavilion ciudat, susţinut de coloane clasice, în care observ câteva bazine; mă apropii şi constat cu mirare că aceste bazine sunt învăluite într-o ceaţă de aburi groşi, care iese din apa care ajunge la ele prin ţevi în perete şi aduc faimoasa apă termală a Aachen-ului, cu care-şi uimpluse şi Carol cel Mare un bazin din palatul său, acum o mie două sute de ani! Este pavilionul Elisenbrunnen din Friedrich-Wilhelm-Platz. Am făcut un mic ocol ca să văd oraşul modern, dar acum, consultând planul, mă întorc urmărind ţinta mea, în strada care cobora de la Jakobskirche către Primăria oraşului, Rathaus. Strada aceasta este mai strâmtă decât marile bulevarde, trec prin faţa unei clădiri în care citesc, pe o placă, că a fost înfiinţată în secolul XIX prima maternitate –aşa-mi pare- din Aachen, în care s-au născut un număr impresionant de copii, era altă natalitate în acele vremuri!- şi a cărei activitate a durat până la un bombardament american din 1944. Mergând mai departe, ajung într-o mare mulţime, într-o piaţă, unde sunt tarăbi din bârne, şi printre ele, distingându-se cu greu, din cauza dimensiunilor sale ce par modeste, o statuie a unui cavaler în zale, ţinând un sceptru şi un glob şi purtând coroană. Dar este statuia lui Carol cel Mare!

   Sunt chiar în faţa palatului său, unde, de multe secole, este primăria Aachen-ului, Rathaus. Din timpul lui Carol a rămas însă puţin; numai partea din spre est a clădirii, deasupra fundamentului, alcătuită din pietre mult mai mari şi grosolane. Mă aflu deci în inima Europei carolingiene; cea învăţată din cărţi, devine aici, ca într-un proces de materializare a ideii, cea reală! Azi este târgul de dinaintea Crăciunului şi-mi fac loc printre cei ce umplu piaţa, apropiindu-mă de palat. Acesta are forma unei nave, înaltă şi îngustă, cu două turnuri la capete, semănând mai mult cu o catedrală;

fără turnurile de la capete, adăugate mult mai târziu, pe timpul lui Carol cel Mare ea avea aspectul unei bazilici. Asemănarea aceasta mă face să mă gândesc la o identificare în acele vremuri între regalitate şi sacerdoţiu, ca mod de viaţă şi ca acelaşi izvor al puterii, venind de sus. Poate că este doar un caz generat de tradiţie şi soluţiile de arhitectură ale epocii, dar aceasta nu mă împiedică să cuget în acest fel. Privesc palatul şi observ în nişe, deasupra ferestrelor, statui; nu, nu sunt statui de sfinţi, ci sunt statuile, aflu, ale celor 31 de împăraţi ai Sacrului Imperiu Roman de naţiune germanică care s-au încoronat la Aachen, printre care şi Carol Quintul, în imperiul căruia soarele nu apunea niciodată.

   Mă urc pe scara palatului, dar este deschis numai hall-ul la intrare, de unde privesc, pe cât pot, înăuntru; este mai mult o identificare a mea cu locul, decât o posibilitate de-a vedea înăuntrul palatului. „Aula regia”, palatul, este închis până după Crăciun, din cauza unor reparaţii... Mă îndrept atunci către biserică. Mai de departe, ea este greu de identificat, din cauza prezenţei foarte aproape a unei alte biserici, Sf. Foillan, al cărei turn, împreună cu cele ale palatului lui Carol cel Mare

–actuala primărie a oraşului- şi cele ale Catedralei (Domului) alcătuiesc o viziune de ansamblu, în care este greu de deosebit fiecare în parte. Ajung la Catedrală şi o înconjur, privind-o cu mare atenţie, căci nu are nici o unitate de stil şi la prima vedere totul apare nedesluşit, ca un amalgam, alcătuit din părţi diferite, adăugate de-a lungul secolelor parcă la întâmplare, fără nici o viziune unitară. Ca însăşi civilizaţia europeană, îmi zic, în prima sa jumătate de mileniu, un organism viu, păstrat totuşi unitar în esenţa sa prin tenacitatea credinţei într-o dimensiune metafizică întruchipată de Dumnezeul creştin. Partea de răsărit a Catedralei, dinspre absidă, este hotărât gotică, cu ferestre cu vitralii lungi, enorme, ce ocupă parcă cea mai mare parte a construcţiei chemată „sala corului”, Chorsalle, care mă fac, imediat, să mă gândesc la acelaşi tip de ferestre gotice, foarte lungi, ale Probotei lui Petru Rareş; părţile laterale ale acestui amestec complex sunt alcătuite din capele adăugate de-a lungul secolelor, din care cele din secolul XVIII, chiar în stil baroc.

   Dar unde mai este în acest haos de stiluri, de adăugiri, nucleul iniţial, unic, care este capela Palatului lui Carol cel Mare, fagocitată parcă în acest amalgam care este Catedrala? Iat-o!

Înconjurând acest mastodontic organism de piatră al secolelor, am ajuns la punctul atât de diferit de la care ea a început, ca o dovadă că nu întotdeauna intenţiile corespund cu realizarea lor. Este capela palatină, adică a palatului, din timpul lui Carol cel Mare. Un zid din blocuri de piatră, deasupra căruia, într-o nişă, priveghează o mare fereastră romanică triforată; dedesubt este intrarea, poarta masivă din bronz, din timpul lui Carol cel Mare, devenită verzuie de scurgerea timpului, prin care se intră într-un atriu, unde este o statuie tot din bronz, reprezentând un lup cu o gaură în piept făcută de diavol atunci când i-a luat sufletul şi alături de acesta un enorm con de pin. Simt că pătrund într-un spaţiu privilegiat, în care mă identific sufleteşte şi trupeşte cu acea epocă care stă la fundamentul Europei. Este o dovadă că există şi o altă dimensiune, cu un alt spaţiu, un alt timp, în afara celui geometric sau linear, profan, pe care în aceste locuri privilegiate, reuşim, pentru o clipă, să o percepem. Este un moment de intensă trăire personală, aşa cum şi în istoria mai mare, a popoarelor, există momente incandescente, de intensă trăire, când Misterul, pentru o clipă, se revelează în fulgerătoarea lui lumină.

   Pătrund în capela palatină. Este o construcţie formată din două spaţii concentrice paralele, cel extern poligonal, cu 16 laturi, corespunzând cu partea interioară a zidului capelei palatine, înlăuntrul acestuia aflându-se un spaţiu octagonal, delimitat de opt puternici pilaştri; aceştia susţin la un nivel superior alţi opt pilaştri, care la rândul lor susţin tamburul cupolei, în centrul octagonului. Numeroase coloane de marmură, cu capiteluri corintice, unele aduse de Carol cel Mare de la Roma şi de la Ravenna, altele refăcute în secolul XIX pentru a înlocui pe cele confiscate de armatele napoleoniene, împart arcurile susţinute de pilaştri, în elegante spaţii triforate. Sus, în cupolă, este reprezentat în mozaic, Isus Hristos pe tron, înconjuart de cei 24 de bătrâni de la Judecata de Apoi descrisă în Apocalips. Toată construcţia acestei biserici de la sfârşitul secolului VIII, ctitorită de Carol cel Mare în inima imperiului său, prima coagulare a unui nou imperiu după căderea Romei, nu are absolut nimic, dar nimic, din ceea ce suntem obişnuiţi a chema azi artă occidentală. Ea este bizantină, inspirată de la Bizanţ şi de la biserica Sf. Vitale a Ravennei, tot de factură bizantină şi aflată sub stăpânirea Bizanţului. Toate elementele construcţiei converg către un centru, şi ai impresia curioasă de-a te afla în mijlocul unui spaţiu oval cu axa lungă verticală, conducând în sus către cupola pe care este reprezentat Hristos, în mijlocul unui spaţiu circular; jocurile cromatice ale pietrei albe şi negre alternate, specific bizantine în construcţia arcurilor şi marea eleganţă a coloanelor de marmură, care transformă deschiderea arcurilor de la cele două etaje în elegante ferestre interne triforate, dau o senzaţie de frumuseţe şi echilibru.

   Deci, înainte de lumea romanicului şi a goticului, în Occidentul Europei, a fost cu totul altceva. Acest altceva este arta Bizanţului. Adâncul sentiment religios este reflectat şi în măsurile acestui sfânt lăcaş, care sunt o transpunere în piatră a dimensiunilor cereşti ale cetăţii Noului Ierusalim, aşa cum este revelat în cea de-a şaptea viziune din Apocalipsul Sfântului Ioan. Acest program religios este exprimat chiar pe o bandă circulară de piatră care înconjoară octagonul: „Când pietrele vii sunt unite paşnic într-o construcţie şi în fiecare parte se armonizează în număr şi în măsură, atunci străluceşte lucrarea Domnului care a ridicat această casă”...  Studiul construcţiei a dezvăluit că unitatea de măsură care uneşte pietrele vii, indicată de îngerul din cea de-a şaptea viziune a Apocalipsului, a fost tradusă în unitatea de măsură carolingiană a epocii şi proporţiile au fost păstrate pentru ca numerele date în viziunea Ierusalimului ceresc, 7, 12, 144, să fie determinante pentru întreaga construcţie. După aproape 400 de ani, împăratul Frederic Barbăroşie, credincios acestei tradiţii, construieşte o lampă circulară, a cărei rază reprezintă un sfert din raza octagonului carolingian; această lampă are forma unei uriaşe roţi făcute din opt segmente de cerc din aramă aurită, care corespunde întru totul numerelor şi dimensiunilor Capelei palatine şi reprezintă, ca şi aceasta, Ierusalimul ceresc, aşa cum indică şi inscripţia latină gravată pe circumferinţa sa. Pe partea superioară a lampadarului, în formă de coroană, ard mereu 48 de lumânări şi un lanţ de bronz, lung de 27 de metri, ţine atârnată lampa de centrul cupolei. Citesc, din lunga inscripţie latină gravată pe circumferinţă, primele cuvinte: „Celica Iherusalem signatur imagine tali visio pacis certa quietis spes ibi nobis”... „Ierusalimul ceresc este reprezentat în această imagine, viziune a păcii, singură speranţă a liniştii este acolo pentru noi”...

   Sentimentul profund al transcendenţei se percepe, se trăieşte peste tot. Epoca lui Copernic este încă foarte departe...  După scoaterea lui Carol cel Mare din mormântul în care era îngropat în biserică de 350 de ani, pentru a fi canonizat şi punerea osemintelor sale la 1215 într-un sarcofag din lemn de stejar lung de 2,04 metri, decorat cu plăci de argint, din cauza creşterii numărului pelerinilor, biserica ajunse neîncăpătoare. Atunci se hotărâ, la 1355, a o mări prin adăugarea în partea ei de răsărit a unui mare spaţiu absidal, numit corul gotic. Acesta fu sfinţit la 1414, la aniversarea a 600 de ani de la moartea lui Carol cel Mare. Stilul acestuia este complect deosebit de cel al bisericii carolingiene, dovedind prin forma sa artistică o viziune a lumii complect schimbată, păstrând însă, la distanţă de secole, nealterată, aceeaşi profundă inspiraţie transcendentală; astfel, cele 14 coloane ale absidei corului simbolizează temeliile cetăţii cereşti ale Ierusalimului, dintre care primele 12 reprezintă pe cei 12 apostoli, zidurile de temelie ale cetăţii cereşti, după aceeaşi revelaţia a Apocalipsului Sfântului Ioan. Din punct de vedere arhitectonic, unirea noului spaţiu gotic al corului la vechea construcţie octagonală a lui Carol, a fost o realizare de mare măiestrie din punct de vedere tehnic. Această nouă parte gotică este construită mai mult din sticlă, din ferestre foarte lungi, de 27 de metri, o „minte gotică în inimă bizantină”, cum spunea un mare istoric şi despre mânăstirile Bucovinei noastre. Sticla acoperă în total o vastă suprafaţă de peste 1000 m.p., întreruptă de 14 delicate coloane de piatră ce se înalţă vertiginos către cer şi a fost concepută ca o imensă casă de sticlă pentru a adăposti relicvele, conform tradiţiei, ale vestmintelor Maicii Domnului, copilului Isus şi pânza însângerată în care a fost înfăşurat capul Sfântului Ioan Botezătorul. În acest cadru de nucleu bizantin cu adaos gotic a avut loc la 1531 ultima încoronare a unui împărat al Imperiului roman de naţiune germanică, în persoana lui Ferdinand al II-lea de Habsburg –fratele împăratului Carol Quintul- cel învins la Feldioara de Petru Rareş. Nu mă pot reţine de-a atinge, în galeria de la primul etaj, tronul din marmură al lui Carol cel Mare, aflat aici, înfiorat la atingerea sa ca de un contact nemijlocit cu ceea ce Hegel numea spiritul lumii, „Weltgeist”, care aici pluteşte, întruchipat în primul nucleu al Europei... Cu acest sentiment ies din biserică...

   Străzile din centrul medieval al oraşului duc către caracteristice pieţe de formă triunghiulară, din cauza orientării diferite a clădirilor dispuse după modelul bisericilor, pe axa est-vest, suprapusă vechiului plan roman al oraşului, axat pe direcţia sud-vest, nord-est. Rădăcinile aici sunt vechi...

   Acque Grani, după numele apelor termale şi al zeului celtic al apelor şi al tămăduirii, Granus, a fost întemeiată de romani la anul 57 a.Chr. Pe alocuri răsar la lumină coloane, capiteluri, plăci de marmură. Pe străzile strâmte, pline de baruri, restaurante, cofetării, trece o mulţime ce pare veselă.

   La o răspântie, un flăcău voinic, blond, cântă pe ruseşte, acompaniindu-se cu o balalaică; pe un carton pus jos scrie că este student din Moscova, oamenii trec, unii îi aruncă monede într-o cutie.

   Este oare atât de mult timp de când bunicii lui se înfruntau de moarte cu bunicii tinerilor de aici?

Din fericire, totul s-a uitat, fără nici un gând rău dintr-o parte şi din alta, nepoţii învinşilor de ieri aruncă azi câte un bănuţ învingătorului, care cântă atât de frumos un cântec rusesc, vesel, ce pe alocuri se învăluie totuşi de melancolie. Pe străzile strâmte, pe care trece mulţimea veselă, se văd pe clădiri, uneori în vitrine, manifeste colorate înfăţişând noile monede şi bancnote EURO, ce vor unifica Europa de azi şi vor aduce bunăstarea, fericirea, prin finanţe şi economie. Mă gândesc la cuvintele, parcă profetice, de pe făşia de piatră circulară ce înconjoară octagonul din interiorul Capelei palatine, din care abia am ieşit: „Când pietrele vii sunt unite paşnic într-o construcţie şi în fiecare parte se armonizează în număr şi în măsură, atunci străluceşte lucrarea Domnului care a ridicat această casă”. Se poate uni numai prin economie? Fără un duh?

                                                                                                               

EMIL  RAŢIU

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)