Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

INTEGRAREA CERCETĂRILOR ISTORICE REFERITOARE LA EVUL MEDIU BĂNĂŢEAN ÎN MIŞCAREA GENERALĂ ISTORIOGRAFICĂ ROMÂNESCĂ

 

 Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval (2)

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

În istoriografia ultimelor decenii s-a impus opinia că începuturile Evului Mediu bănăţean sunt în secolele IX-X, când în acest ţinut sunt atestate de către izvoarele istorice existenţa ducatelor lui Glad şi Ahtum. Sfârşitul perioadei medievale în această provincie este considerat începutul veacului al XVIII-lea, odată cu cucerirea Banatului de către Imperiul Habsburgilor. Mai recent, se tinde şi în acest caz la o redimensionare a lucrurilor, dincolo de vechea ideologie şi în acord cu realităţile noastre şi cu istoriografiile vecine. De aceea, mileniul de istorie medievală trebuie translatat şi în cazul istoriei românilor din finalul Imperiului Roman de Apus şi începuturile Imperiului Bizantin (secolele V-VI) până pe la 1590-1600, la momentul Mihai Viteazul. În virtutea tradiţiei şi a surselor existente însă, ne vom referi şi la secolul al XVII-lea, chiar dacă acesta anunţă clar o nouă mentalitate şi prefigurează noi realităţi istorice.

În privinţa periodizării istoriei românilor – inclusiv a Banatului – lucrurile sunt departe de a fi tranşate, dar începuturile perioadei medievale sunt coborâte de către cei mai mulţi specialişti până în veacurile V-VII. Opinia care a câştigat teren prin vechiul tratat de istorie a României, elaborat în anii ’60 ai secolului trecut şi prin istoriile generale ale românilor publicate sub redacţia lui Andrei Oţetea, a lui Constantin Daicoviciu şi a altora – şi care trasau limitele Evului Mediu între secolele IX-X şi XVIII –, sunt tot mai mult abandonate, fiindcă ele legau perioadele istorice cronologice de aşa-numitele orânduiri social-economice. Cu alte cuvinte, Evul Mediu era indisolubil legat de feudalism, iar epoca modernă de capitalism, ceea ce ţine de teoria marxistă şi nu este în consonanţă cu evoluţia istorică. În recentul tratat de istorie, publicat sub auspiciile Academiei Române, lucrurile sunt mult mai laxe, nemaicondiţionându-se epocile istorice de realităţile economico-sociale definite în sens materialist. De aceea, pentru Ţara Românească şi Moldova, dar şi pentru Transilvania Banat[1], se poate aprecia că modernitatea începe cândva, într-o epocă largă, situată între 1550 şi 1650.

Începuturile istoriografiei româneşti moderne despre Banat, implicit despre Evul Mediu al acestuia, datează de la sfârşitul primei treimi a veacului al XIX-lea. Primul istoric bănăţean este Nicolae Stoica de Haţeg, a cărui operă marchează o fază istoriografică de tranziţie, de la o viziune istorică tradiţională (cronicărească) la alta iluministă, influenţată de concepţia istorică a lui Petru Maior, potrivit căruia fiecare istoric român are datoria să evidenţieze originea romană a neamului său, latinitatea limbii, unitatea etnică şi lingvistică, legăturile cu Ţara (Românească). Interesant este faptul că Nicolae Stoica de Haţeg, deşi cunoştea foarte bine Istoria pentru începutul românilor în Dachia de Petru Maior, el nu foloseşte surse documentare din această lucrare. Istoricul bănăţean se informează din lucrările lui Iovan Rajič (Istoriia raznih slavianskih narodnov, nojpače Bolgari, Horvatova i Serbova, vol.I-IV, Viena, 1794-1795) şi din studiul lui Francesco Griselini (Versuch imer politischen und natürlichen Geschichte des Temeswarer Banats in Briefen an Standesgessen, Viena, 1780). Acest fapt arată că Nicolae Stoica de Haţeg a fost integrat prin concepţie şi spirit, în istoriografia românească, în aceea alcătuită de reprezentanţi ai Şcolii Ardelene şi prin metodologie în scrisul istoric central-european. În timpul în care istoricul bănăţean îşi scria operele istorice, îndeosebi Cronica Banatului (elaborată în anii 1826-1827), în Ţara Românească şi în Moldova nu fuseseră încă publicate lucrări istoriografice de mare anvergură, destinate să ofere modele de urmat şi să poată servi drept îndreptare.

Ca şi cronicar întârziat al Banatului, Nicolae Stoica de Haţeg se deosebeşte cu totul de predecesorii săi îndepărtaţi, moldoveni şi munteni, atât prin reflectarea realităţilor dintr-o zonă cu un specific aparte, central european, intrată în sfera occidentală de civilizaţie, cât şi prin mentalitatea lui, specială, ca «scriitor» trăitor în această zonă, ca supus austriac. Acest fapt îi conferă lui Nicolae Stoica de Haţeg o pregnată singularitate în cadrul istoriografiei româneşti.

Tânărul său contemporan, Damaschin Bojincă, a avut un statut diferit – intelectual şi social – faţă de cronicarul din Mehadia. Într-adevăr, mentalitatea lui a evoluat „de la idealul luminării la idealul naţional” (ca să folosim memorabila formulare a lui Nicolae Bocşan), fapt reflectat într-o operă publicată şi apreciată în epocă, spre deosebire de aceea a lui Nicolae Stoica de Haţeg, care a rămas în manuscris timp de 140 de ani. Şi pentru Damaschin Bojincă, la fel ca pentru Nicolae Stoica de Haţeg, lucrarea lui Petru Maior, Istoria pentru începutul românilor în Dachia, îi va fi fost carte de căpătâi. Dar tânărul erudit bănăţean, în scrierile sale istorice, n-a ajuns la nivelul ştiinţific al istoricului ardelean, mulţumindu-se să efectueze, în general, compilaţii şi traduceri cu caracter de popularizare a unor cunoştinţe istorice. Aceasta se constată, în primul rând, în lucrările despre personalităţi istorice publicate în „Biblioteca românească” (pe anii 1829-1830) şi în „Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830”. Bojincă a publicat biografii obiective ale domnitorilor Mihai Viteazul, Radu Şerban, Dimitrie Cantemir şi dar şi ale personalităţilor istorice de origine română din Regatul Ungariei – Iancu de Hunedoara şi Matia Corvin. Asemenea scrieri sunt primele de acest gen în istoriografia românească. Intenţia lui Bojincă era să evidenţieze însuşirile alese ale acestor personalităţi istorice, determinate de nobila lor origine românească. Susţinând virtuţile naţiunii şi ale naţionalului, într-un „secol al naţionalităţilor”  – cu trimiteri directe sau doar sugerate la obârşia romană a neamului românesc – tânărul cărturar Damaschin Bojincă anticipează una din trăsăturile fundamentale ale preromantismului şi romantismului din istoriografia noastră. Bojincă şi-a început scrierea biografiilor unor personalităţi de excepţie din istoria neamului românesc cu aceea a principelui şi ilustrului învăţat Dimitrie Cantemir. Abordarea acestui subiect se poate explica prin faptul că în lumea ştiinţifică europeană, încărcată de erudiţie, atât de mult promovată de iluminism, Dimitrie Cantemir era o personalitate cunoscută. Satisfacţia lui Bojincă, pe care şi-o dorea împărtăşită de toţi citiorii săi, era că domnul moldovean, marele învăţat Cantemir, a fost român.

Este de mirare că, după acest început semnificativ al lui Damaschin Bojincă – prin scrierea lucrării de sinteză despre viaţa şi activitatea lui Cantemir – a trebuit să treacă un veac până să apară în istoriografia românească primele lucrări monografice privind aspecte fundamentale ale complexei personalităţi a învăţatului principe moldovean[2].

Cu totul altfel a fost destinul istoriografic al lui Mihai Viteazul, căruia acelaşi Damaschin Bojincă i-a închinat prima biografie din istoriografia românească. Prin lucrarea Vestitele fapte şi pieirea lui Mihai Viteazul, publicată în „Biblioteca românească” din 1830, Bojincă anticipează studiul lui Aaron Florian, materializat într-un volum (primul) din lucrarea Idee repede de istoria Prinţipatului Ţării Româneşti, vol. I-II, Bucureşti, 1835-1838. Şi istoricul Aaron Florian (1805-1887), prin opera sa, face trecerea de la iluminism la romantism. La fel ca şi Bojincă, el este interesat să evidenţieze individualitatea naţională românească din vremea sa, care era o epocă de emancipare a naţiunii. Investighează trecutul medieval, meditând la problematica politică a timpului său. În privinţa aceasta, cea mai semnificativă era domnia lui Mihai Viteazul – preluată ca simbol al unificării neamului românesc. Despre aceasta face aprecieri care anticipează pe cele ale lui Nicolae Bălcescu: „Unind pe toţi românii într-un stat, făcu o naţie mare, vrednică de recunoaşterea altor naţii, destoinică de a se apăra, în stare de a se civiliza. Aceasta era vremea, cea mai slăvită pentru rumâni, era o epohă care prevestea pentru dânsa un veac de aur. Încă puţin şi rumânii s-ar fi fericit”[3].

Ca autor al unei lucrări de sine stătătoare despre Iancu de Hunedoara, Damaschin Bojincă rămâne pentru multă vreme singular în istoriografia românească. De la apariţia Descrierii naşterii şi a eroiceştilor fapte a mult vestitului şi de toată Europa minunatului erou Ioan Corvinus de Huniad (publicată în „Calendariu românesc pe anul de la Cristos 1830”) şi până la editarea cărţii Iancu de Huniad, cercetare istorică de Iosif Bălan (Caransebeş, 1897) au trecut mai bine de două treimi de veac. Atât pentru Bojincă în 1830, cât şi pentru Bălan în 1897, problema fundamentală a tratării vieţii şi faptelor lui Iancu de Hunedoara era aceea de a evidenţia originea română a eroului de la Belgrad. Primul istoric menţionat, face acest lucru într-un moment când conştiinţa naţională modernă a românilor era în proces de plămădire şi afirmare, prin anii '30 ai veacului al XIX-lea; al doilea istoric, o face când această conştiinţă era, la finele secolului al XIX-lea  (prin anul 1897), deplin cristalizată şi pusă în serviciul luptei românilor bănăţeni pentru eliberarea lor naţională. În ambele împrejurări, conştiinţa naţională modernă avea se axa şi pe istorie, aceasta „fiind una din componentele sale de primă valoare”[4]. Se poate constata că, de-a lungul timpului, personalitatea istorică a lui Iancu de Hunedoara a fost pusă în lumină în istoriografia română (prin monografii, largi studii ori părţi din sintezele lor) aproape numai de istorici din Transilvania şi Banat sau formaţi şi afirmaţi în aceste regiuni istorice. Astfel sunt Petru Maior (a cărui Istorie pentru începutul românilor din Dachia l-a influenţat pe Bojincă), August Treboniu Laurian[5], Iosif Şterca

Şuluţiu[6], Teodor Popa[7], Gheorghe Cotoşman[8], David Prodan[9], Mihail P. Dan[10] sau Camil Mureşanu[11].

Istoricul August Treboniu Laurian (1810-1881), de origine transilvănean, stabilit în Bucureşti, trăitor şi în Iaşi (1851-1859), este revendicat de istoriografia bănăţeană de la mijlocul secolului al XIX-lea, întrucât a publicat lucrarea Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisianu (Bucureşti, 1848). Proeminentă personalitate culturală şi politică din vremea sa, August Treboniu Laurian, a fost un reprezentant de frunte al generaţiei romantice româneşti, filolog şi istoric, om politic şi dascăl (nu numai la catedră, ci şi dascăl al naţiunii). El continuă în cultura română ideile latiniste ale Şcolii Ardelene, topindu-le în curentul romantic al epocii sale, susţinut de o concepţie democratică şi raţionalistă. Cu toate că în opera sa există exagerări ale spiritului latinist[12], aceasta se impune prin progresele mari pe linia cultivării laturii documentare şi critice a izvoarelor, prin erudiţie[13], ceea ce va fi o linie urmată şi în istoriografia românească din Banat, mai ales începând cu Vasile Maniu. August Treboniu Laurian, prin lucrarea sa Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisianu – publicată, iniţial, în mare  parte, în „Magazin istoric pentru Dacia” (5 volume, între anii 1845-1847) – a atras atenţia lumii ştiinţifice asupra individualităţii istorice a unui ţinut românesc, idee care va sta la baza dezvoltării întregii istoriografii româneşti despre Banat. Totodată, August Treboniu Laurian este primul istoric român care a avut o clară viziune a integrării Banatului în cadrul istoriei naţionale şi europene, aşa cum se observă din parcurgerea Temisianei… şi a operei sale de sinteză Istoria românilor, vol.  I- III, Iaşi, 1853.

Fidelul discipol al lui August Treboniu Laurian, lugojanul Vasile Maniu, imitându-l, se străduieşte să se înscrie pe linia istoriografică de valorficare a izvoarelor, mergând până la excesiva acribie ştiinţifică. Acest fapt se constată în opera sa fundamentală Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiana, Timişoara, 1857. Trebuie remarcată şi intenţia lui Vasile Maniu – din păcate neîmplinită – de a scrie o istorie a Banatului, pe urmele lui Laurian şi pentru a continua ceea ce începuse atât de promiţător acesta prin Temisiana sau Scurtă istorie a Banatului Temisianu. Asupra viziunii istoriografice a lui Vasile Maniu a avut o mare influenţă – încă insuficient evidenţiată – prietenia lui cu Alexandru Papiu Ilarian (1827-1877). Acesta, împreună cu George Bariţiu, sunt consideraţi cei mai de seamă istorici români din Transilvania secolului al XIX-lea. Prietenia dintre Vasile Maniu şi Alexandru Papiliu Ilarian a început în vâltorile Revoluţiei de la 1848, când acesta din urmă, la cei 19-20 de ani ai săi, se dovedea uimitor de matur sub aspect intelectual. Doar după trei ani de la revoluţie – în 1851 şi 1852 – îi apar cele trei tomuri din lucrarea Istoria românilor din Dacia superioară[14], operă realizată în timpul studiilor universitare de la Viena, din aceiaşi ani 1851-1852, studii continuate apoi la Padova (1852-1854). Fără îndoială că acest mai tânăr (cu trei ani) prieten, Alexandru Papiu Ilarian, îl va fi fascinat pe Vasile Maniu, fiind un exemplu de dăruire pe tărâmul cercetării istorice. Acest exemplu l-a determinat pe avocatul lugojean să întreprindă şi el asemenea investigaţii şi să elaboreze o operă monumentală, ceea ce a şi realizat, într-un timp relativ scurt. Astfel, în anul 1857, el a publicat ampla lucrare Dizertaţiune istorico-critică şi literară tractând despre originea românilor din Dacia Traiană (Timişoara, 1857). Aceasta este o operă însemnată în istoriografia românească a vremii, alăturându-se lucrărilor amintite, publicate de August Treboniu Laurian şi Alexandru Papiu Ilarian.

Cei trei istorici sunt ultimii reprezentanţi de marcă din istoriografia românească ai spiritului latinist, într-o împletire evidentă cu şcoala spiritului critic, în care transpar adeseori impulsuri romantice. Prin erudiţia lor critică de sorginte romantică, aceştia netezesc calea istoriografică a apariţiei lui Bogadan Petriceicu Hasdeu, marele învăţat de formaţie enciclopedică, personalitate care va domina, în perioada 1865-1900, întreaga viaţă culturală şi ştiinţifică a României. Vasile Maniu a fost în relaţii apropiate cu Hasdeu şi i-a preţuit marea contribuţie pe care acesta şi-a adus-o la evoluţia româneşti. Se cuvine remarcată apariţia termenului de critic în titlurile unor lucrări ale acestor doi autori, întâi la Vasile Maniu (Disertaţiune istorico-critică…), apoi la Hasdeu, în Studii critice asupra istoriei române…(Bucureşti, 1864, 118 p.) şi în importanta sa sinteză Istoria critică a românilor (Bucureşti, 1873-1875, XII + 316 p.). Faptul că Hasdeu – cel mai însemnat istoric al generaţiei sale (care avea în programul cercetării sale interpretarea critică, în sens pozitivist, a fenomenelor istorice) – a preluat probabil termenul de la Maniu, denotă că acesta poate fi considerat un precursor al orientării romantico-pozitiviste din istoriografia română. Chiar dacă preluarea de către Hasdeu de la Maniu poate fi doar presupusă, este sigur că termenul era curent în epocă în cercetările de avangardă, moderne, iar folosirea sa de către ambii autori demonstrază ancorarea lor în elita istoriografică europeană. 

Reţinem însă, pentru lucrarea noastră, în primul rând însemnătatea secvenţei despre Banat din Disertaţiune istorico-critică…, în care este prezentată semnificaţia istorică a districtelor privilegiate de aici, Vasile Maniu contribuind astfel la punerea în circuitul ştiinţific istoriografic românesc a celui mai însemnat aspect din Evul Mediu bănăţean. Se constată că Vasile Maniu, în Disertaţiune istorico-critică şi literară… avea în vedere istoria tuturor românilor în general, dar că acorda o atenţie specială ţinutului său natal în secvenţa despre trecutul bănăţenilor. Capitolul respectiv este intitulat Istoria Românilor Banatici. Aşadar lucrarea lui este, pe de o parte, un studiu de istoriografie naţională, iar pe de altă parte, cuprinde o secvenţă dedicată în mod special istoriei românilor din ţinutul său natal.

În temeiul unei asemenea viziuni istoriografice este concepută şi principala lucrare a lui Nicolae Tincu-Velia, alt cărturar dedicat regiunii sale natale. Concepţia aceasta este dezvăluită de însuşi titlul cărţii: Istorioară Bisericească politico-naţională a Românilor de peste tot [dar] mai ales a celor ortodocşi orientali din Austria [apoi, cu clara precizare] şi cu distincţiunea Bănăţenilor faţă de pretenţiunile ierarhice şi politice ale colonilor sârbeşti din Austria după tradiţiuni, monumente şi documente istorice, compusă de Nicolae Tincu-Velia, la Sibiu, în 1865. Velia cunoştea lucrarea lui Vasile Maniu. O folosise în Istorioară Bisericească politico-naţională… De fapt, el fusese la curent cu istoriografia contemporană lui din Principatele Române şi apoi din România. Prin intermediul lui George Bariţiu primea cărţi de istorie care se tipăriseră acolo, atât pentru trebuinţele sale, cât mai cu seamă pentru a le difuza în rândurile cărturărimii bănăţene. De la Istorioară bisericească a episcopiei româneşti din Ardeal de Samuil Micu, publicată parţial în 1806, până la tratatul lui Andrei Şaguna Istoria Bisericii Ortodoxe răsăritene universale de la întemeierea ei până în zilele noastre (Sibiu, 1860), Velia cunoştea tot ce s-a scris în istoriografia românească, referitor la trecutul bisericii noastre. El se integrează în această istoriografie, într-o viziune largă, aşa cum reiese din titlul lucrării sale, dar şi cu o aplecare specială asupra „Ţării Românilor Bănăţeni” sau a „Ţării Banatice”, ca să folosim propria-i terminologie, prin care el subliniază individualitatea istorică a acestui ţinut. I. D. Suciu – biograful lui Velia şi exegetul operei acestuia – consideră că, din „concepţia politică a istoriei bănăţene”[15] prezentă în lucrarea lui Velia „a ieşit apoi bănăţenismul”[16]. Desigur că este exagerată această aserţiune, însă trebuie să admitem că Velia a contribuit, în mare măsură, la cristalizarea bănăţenismului cultural românesc. Există şi un bănăţenism cultural sârbesc. Până în ultimul pătrar al veacului trecut exista şi un puternic bănăţenism cultural şvăbesc, adică german.

În privinţa bănăţenismului istoric, relevat de Velia, reţinem atenţia pe care el o acordă districtelor româneşti privilegiate, contribuţia lui fiind merituoasă la formarea unei adevărate tradiţii istoriografice pe această temă. Opera lui Nicolae Tincu-Velia se integrează în mişcarea culturală românească de tranziţie, de la iluminismul întârziat la romantism. De aceea, după documentele istorice, el se sprijină şi pe „tradiţiunea” orală, în felul cum credea Bălcescu că poezia populară poate fi valorizată şi ca izvor istoric. Velia este unicul istoric bănăţean care îşi susţine unele opinii istorice prin exemplificări din creaţia populară orală din Banat.

Până la sfârşitul veacului al XIX-lea, cu toate că a existat interes pentru alcătuirea unei istorii a Banatului (mai precis a ceea ce a avut mai semnificativ acesta în Evul Mediu – districtele privilegiate) – deziderat exprimat de Vincenţiu Babeş la Academia Română – nu a mai apărut nici o lucrare relevantă în istoriografia românească despre Banat. Studiul lui Bogadan Petriceicu Hasdeu, Românii bănăţeni din punct de vedere al conservatorismului dialectal şi teritorial (publicat în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, Seria II, tom XVII, Bucureşti, 1895-1896), este fascinant, dar rămâne discutabil în multe dintre teoriile formulate.

În anul 1899, 1900 şi 1901 a apărut la Caransebeş lucrarea lui Patriciu Drăgălina Din istoria Banatului  Severin, redactată în trei părţi. Până atunci, în a doua parte a secolului al XIX-lea, în istoriografia românească din România apăruseră lucrările celor doi mari istorici, B.P.Hasdeu[17] şi A.D. Xenopol[18] şi o bună parte din Colecţia Hurmuzaki[19] (Documente privitoare la istoria românilor). Se poate considera că modelul lui Drăgălina a fost Xenopol, din lucrările căruia a învăţat că realităţile istorice trebuie prezentate în spirit critic, sesizându-se legătura, conexiunile existente între fapte. Pozitivismul gândirii sale istorice a stat sub auspiciile lui Xenopol, cu a sa Istoria românilor din Dacia Traiană (vol. I, Iaşi, 1888), şi ale lui Pesty Frigyes, un important culegător de documente, ale cărui lucrări i-au fost principala bibliografie[20]. Orientarea pozitivistă a istoriografiei maghiare despre Banat a avut o influenţă destul de mare asupra formării ca istoric a profesorului caransebeşan Patriciu Drăgălina. Dar formaţia sa de  istoric a fost înrâurită şi de curentul romantic al epocii, care se manifesta în preţuirea (exaltată chiar) a valorilor culturii şi civilizaţiei tradiţionale, în atitudinea militant-patriotică pentru apărarea identităţii etnice a neamului său şi în promovarea unei viziuni româneşti asupra istoriei bănăţene. Astfel, deşi Drăgălina se ghida după Pesty şi Xenopol, atitudinea sa intelectuală este cu preponderenţă acceea a unui romantic întârziat. Lucrarea lui Drăgălina are deopotrivă o importanţă ştiinţifică, fiind o contribuţie însemnată la cunoaşterea istoriei unei regiuni româneşti – îndeosebi a perioadei medievale – şi una în cadrul istoriei istoriografiei, deoarece este una dintre primele monografii istorice referitoare la o astfel de regiune.

Considerăm că Patriciu Drăgălina, influenţat de lucrarea despre districtele româneşti a lui Pesty Frigyes, apărută în 1876 (A Szörény vármegyei hajdani oláh kerületek) şi stimulat de discuţia provocată de Vincenţiu Babeş la Academia Română, privind însemnătatea districtelor privilegiate din Banat în istoria poporului român, a cuprins în cartea sa şi un substanţial capitol intitulat Districtele române ale Banatului severinean şi starea socială a locuitorilor săi. Acesta, putând fi privit şi ca lucrare de sine-stătătoare, este primul studiu reprezentativ din istoriografia românească dedicat districtelor bănăţene. Din păcate, până în prezent, a fost aproape ignorat în bogata bibliografie a acestei teme istorice.

Doar după trei ani de la apariţia lucrării Din istoria Banatului Severin de Patriciu Drăgălina, a fost publicată cartea Istoria românilor bănăţeni de George Popoviciu. În Cuvânt către cetitori autorul menţionează că s-a străduit să elaboreze „o lucrare la înălţimea ce o pretinde astăzi istoriografia română”[21]. El cunoştea „rezultatele uriaşe ale marilor istoriografi români Hasdeu, Hurmuzachi, Tocilescu[22], Xenopol, Onciul[23], Densuşan[24]” şi ştia că ţinta oricărui istoric serios este să se înscrie în mişcarea istoriografică, sincronizată la nivel european, susţinută de aceştia. În afară de marii istorici pomeniţi, în opera lui Popoviciu sunt citaţi şi alţi cercetători români ai trecutului, „începând de la Dimitrie Cantemir şi Gheorghe Şincai, continuând cu Laurian, Maniu, Velia, Papiu şi încheind cu Ion Puşcariu[25], Ilarion Puşcariu[26], Ioan Bogdan[27] şi Nicolae Iorga[28]”. Într-o asemenea companie istoriografică, se poate presupune că protopopul Lugojului, George Popoviciu, s-a străduit pe cât a putut să fie la înălţime. A fost stimulat şi de o seamă de contribuţii străine, mai ales de bogata istoriografie germană şi maghiară referitoare la Banat, în care erau nume de rezonanţă, precum Bölm, Scwicker, Millecker, Pesty, Ortvay, Szentkláray etc., cu lucrări reprezentative, folosite de George Popoviciu. Din perspectiva acestor modele înalte româneşti şi străine, el îşi permite să aibă o atitudine destul de severă faţă de „scrierile noastre mai vechi [despre Banat] compuse de Laurian, Maniu, Vlad şi Velea [care] sunt uitate şi depăşite”. Nici referirea la Drăgălina, deşi mascată de o anumită preţuire convenţională, nu este foarte măgulitoare: „În timpul mai nou – scrie el – fostul meu coleg P. Drăgălina a publicat trei broşuri (sic!) interesante referitoare la trecutul românilor din Severin”[29]. În ansamblu,         într-adevăr, lucrarea lui Popoviciu, se situează pe un stadiu superior de analiză istorică faţă de antecesori, deşi prezentarea districtelor româneşti bănăţene este mai detaliată şi mai completă la Drăgălina.

Prin această lucrare a lui George Popoviciu câştigă teren în istoriografia bănăţeană curentul pozitivist. Aceasta reiese şi din propria mărturisire a autorului, anume că el doreşte „a înfăţişa în formă pragmatică (subl. n. – T.C.) evenimentele politice şi bisericeşti dintru început până acum”[30]. Acest crez al său destul de modern se suprapune totuşi peste o viziune romantică-naţională, în baza căreia scopul final al operei sale era acela de „a paraliza unele scrieri tendenţioase mai proaspete, care vor să mistifice trecutul atât de glorios şi bine meritat (…) ce-l posed în chip neîndoios românii bănăţeni cu apărarea vadurilor Dunării”[31]. Viziunea romantică şi metoda preponderent pozitivistă se înscriu în istoriografia generală românească de la cumpăna veacurilor XIX şi XX.

 

.......................................................

 

Se consideră că începutul monografismului românesc în Banat datează din anul 1859, când autorităţile austriece au difuzat un chestionar în Voievodina Sârbească şi Banatul Timişean,  chestionar la care trebuia să se răspundă cu date detaliate despre localităţile de aici. Detaliile rezultate vor fi prezentate ulterior, în subcapitolul Monografismul bănăţean (1859-1914) din cadrul capitolului VII al lucrării noastre. Amintim doar că, datorită împrejurărilor istorice, în speţă a desfiinţării, în anul 1860, a unităţii administrative Voievodina Sârbească şi Banatul Timişean, nu a fost finalizat proiectul privind publicarea monografiei globale a acestei provincii din cadrul Imperiului Austriac. S-au păstrat, în manuscris, doar puţine răspunsuri la acel chestionar, iar informaţia istorică despre localităţile în cauză este extrem de săracă şi nesistematică.

Fără nici o legătură cu această primă mişcare monografistă semieşuată, este apariţia în 1909 a primei monografii româneşti reprezentative a unei localităţi din Banat. Lucrarea are profil istoric şi cultural şi se intitulează Monografia oraşului Caransebeş, dimpreună cu monografiile caselor dumnezeeşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografiile bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţiune, fiind alcătuită de Andrei Ghidiu şi Iosif Bălan (Caransebeş, 1909). Apariţia acestei lucrări are o semnificaţie aparte, fiindcă se ocupă de o aşezare fără egal în istoria Evului Mediu românesc bănăţean. În plus, în acea perioadă de dinaintea Primului Război Mondial, Caransebeşul era cel mai important centru cultural românesc al Banatului (Lugojul era cel mai important centru politic al românilor bănăţeni). Prin urmare, aici a existat climatul spiritual care putea favoriza elaborarea unei asemenea lucrări, iar întâmplarea fericită a fost că, dintre marii dascăli de la Institutul Pedagogic Diecezan din Caransebeş, doi au hotărât să elaboreze monografia respectivă, ei fiind protopopul Andrei Ghidiu şi profesorul Iosif Bălan. Autorii mărturiseau: „A fost de mult dorinţa noastră să scriem monografia oraşului nostru, mai vârtos cu scopul ca să arătăm calea pe care şi alţii ar putea să scrie monografia comunelor lor”[32].

Înaintea acestei monografii a unei localităţi bănăţene româneşti urbane, a fost publicată lucrarea Topografia satului şi hotarului Măidan (urmată de Studiu despre celţi şi numele de localităţi de dr. Atanasie M. Marienescu), de Sofronie Liuba şi Aurelie Iana (la Caransebeş, în 1895). Cartea se constituie într-o excepţională cercetare etnografică şi toponomastică, fapt recunoscut de Academia Română care a premiat-o.

Imboldul pentru elaborarea unor monografii ale localităţilor româneşti a fost dat, în ambianţa dublei monarhii, şi de publicarea unor temeinice monografii bănăţene germane şi maghiare. Deşi puţin tardivă, replica românească, născută dintr-o anumită emulaţie naţională, a dus nu de puţine ori la rezultate notabile. Există o prezentare globală a monografismului bănăţean în lucrarea Cercetarea monografică în Banat (1859-1948), de Carmen Albert (Editura Modus PH, Reşiţa, 2002), în care fenomenul este prezentat în toată amploarea sa. Modalitatea de abordare din această lucrare este însă una sociologică şi nu istorico-istoriografică, de aceea, probabil, unele monografii importante – printre care şi cea a Caransebeşului – nici nu sunt amintite. Comparând monografismul bănăţean cu cel practicat în alte provincii istorice ale ţării, se constată de departe prioritatea acestei provincii vestice. Lucrările monografice de aici au contribuit la o mai bună cunoaştere a specificului bănăţean, au stimulat cercetarea istoriei locale şi au întreţinut un larg interes pentru istorie, îndeosebi pentru Evul Mediu. Localismul istoric bănăţean, în cadrul monografismului, este un fenomen cultural care ocupă un loc însemnat în cadrul istoriografiei naţionale. Din perspectiva aceasta, istoriografia monografistă trebuie să fie raportată la Banat şi nu invers. O parte din baza documentară care poate fi folosită pentru susţinerea unei asemenea aserţiuni este cuprinsă în capitolul din lucrarea noastră dedicat monografismului bănăţean şi intitulat Istoria Banatului medieval reflectată în monografii alcătuite în perioada 1859-1943.

Din marele număr de monografii bănăţene am avut în vedere – pentru exemplificarea fenomenului amintit – doar pe cele mai reprezentative, dedicate Timişoarei[33], şi pe cele generale, precum Monografia Banatului de Ioan Lotreanu (Timişoara, 1935), la care se alătură Ghidul Banatului de Emil Grădinaru şi Ion Stoia-Udrea (Timişoara, 1936). Monografismul este expresia cea mai concludentă a manifestării interesului pentru istoria şi cultura locală. În perioada interbelică, atât în presă cât şi la postul de radio Bucureşti (care emite din 1927), se sublinia importanţa iniţiativelor de a se efectua cercetări istorice locale. Grăitoare în acest sens este o excepţională conferinţă ţinută de Mircea Eliade la Radio Bucureşti în 21 februarie 1938. Se numea Cultură şi creaţie în provincie. S-a păstrat în manuscris, timp de peste jumătate de veac, apoi a văzut lumina tiparului, postum, în anul 1991[34]. Eliade menţiona despre viaţa culturală locală: „Există în primul rând viaţă locală, istoria sau folclorul regiunii, care oferă creatorului un bogat material inedit. Lucrul acesta l-au înţeles câţiva dintre cărturarii de provincie – care au lucrat metodic la explorarea şi publicarea materialelor necunoscute din regiunea lor. Să amintim că s-au făcut foarte multe cercetări în această privinţă, la Craiova, la Brăila, la Focşani, la Neamţ şi aiurea. În aceste oraşe se tipăresc arhive foarte bogate, s-au organizat muzee etnografice şi preistorice,    s-au publicat cărţi de mare specialitate. Operele acestea culturale dovedesc un lucru: că în oraşele de provincie se poate munci şi munca fructifică. Am pomenit numai câteva oraşe – dar câte altele nu sunt, în care grupuri restrânse de învăţaţi şi intelectuali muncesc foarte conştiincios la cunoaşterea trecutului şi sufletului poporului românesc. Lăsăm la o parte oraşele mari, universitare – Clujul, Iaşul, Cernăuţiul, Chişinăul”[35]. Mircea Eliade exemplifică, evidenţiind realizări culturale la Călăraşi, Focşani, Sibiu şi Craiova, unde „profesorul Fortunescu editează o revistă de mare preţ, «Arhivele Olteniei»”[36]. Dacă ar fi cunoscut situaţia de la Timişoara – oraş mare, dar fără universitate la acea vreme – desigur că ar fi apreciat înfăptuirile lui Ioachim Miloia şi Cornel Grofşorean, ca să-i numim doar pe doi dintre cărturarii bănăţeni fruntaşi, care au fost preocupaţi de punerea în lumină a valorilor istoriei şi culturii locale. Din păcate, proiectele lui Miloia au rămas nefinalizate, pentru că s-a stins prematur din viaţă, în 1940, la vârsta de doar 43 de ani.

Cornel Grofşorean are mari merite de ordin organizatoric, în promovarea cercetării istoriei Banatului. A condus Institutul Social Banat-Crişana şi revista acestuia, creând prin aceasta, un cadru adecvat al muncii de cecetare, care suplinea în parte lipsa mediului universitar. Grofşorean a rămas de neegalat în Banat, în privinţa organizării lucrului intelectual de echipă, având ca obiectiv elaborarea unei istorii a Banatului.

Încă de prin anii ˘30 ai veacului trecut s-a remarcat, într-un cadru academic, că spaţiul culturii din România acelei vremi era „eminamente marcat de studiile istorice”[37]. Foarte clar se vede acest lucru şi în Timişoara de atunci, în care se făceau mari eforturi să se dezvolte o cultură românească, mult vitregită înainte de Marea Unire. Cea mai puternică direcţie a culturii româneşti timişorene din perioada interbelică a fost cea istoriografică. Majoritatea cărturarilor români din oraşul de pe Bega se dedicaseră cercetarii istoriei Banatului. Se potrivesc astfel şi pentru situaţia din Timişoara aprecierile istoricului Alexandru Zub referitoare la interesul pentru istorie existent atunci: „Vitalitatea istoriografiei din perioada interbelică se nutrea din nelimitarea ei la un număr restrâns de iniţiaţi, aşa încât profesori, preoţi, învăţători de provincie au putut răscoli arhive locale, întemeia publicaţii de interes istoriografic şi elabora uneori studii dintre cele mai interesante. O «radiografie» completă a acestor iniţiative e încă prematură[38]. Se poate spune însă de pe acum că participarea acestei categorii de cărturari la efortul istoriografiei, fie şi mai ales documentar, era o notă a timpului, una ce definea «istorismul» civic al intelectualităţii noastre”[39]. Se întâmpla această eflorescenţă a istoriografiei locale, slujită adesea de amatori pasionaţi, în lumina unui profesionism istoriografic care ajunsese la cele mai înalte culmi, fiind reprezentat de Iorga, Pârvan, Brătianu sau C-tin.C. Giurescu. Dar largul interes pentru trecut stimula atunci energiile naţionale, contribuia la conştientizarea rolului european al Regatului României în perioada de după Marea Unire. Memorabilă este intervenţia marelui om politic Ion I.C. Brătianu, referitoare la naţiune, din Parlament: „Cea mai bună definiţiune pe care am găsit-o de ceea ce înseamnă o naţiune este aceea a conştiinţei morale. O naţiune este o conştiinţă morală! Cât valorează una, atâta însemnează cealaltă. Conştiinţa a ceea ce eşti şi hotărârea fermă de a fi este puterea cea dintâi a unui popor. Cum şi le manifestă, astfel îşi aşează rolul şi rostul în mijlocul neamurilor”[40]. Cultura istorică – susţineau cărturarii vremii – avea menirea să contribuie la fortificarea morală a poporului, la întărirea unei fireşti conştiinţe naţionale. Cultura istorică „ne întăreşte în credinţa că nimic nu este pierdut cât timp ne păstrăm, neînduplecată şi neştirbită, conştiinţa legăturii veşnice dintre acest neam şi pământul său, cât timp se va găsi un glas care să revendice cu tărie, în faţa naţiunii şi a istoriei, drepturile ce nu se pot prescrie, pe care împrejurări potrivnice le pot acoperi vremelnic, fără a împiedeca însă triumful unei justiţii care întârzie adesea, dar nu lipseşte niciodată”[41]. Se desprind din acest citat al istoricului C. C. Giurescu aspecte importante privind funcţia socială a istoriei. În acelaşi spirit al marii deschideri a istoricilor către societate vorbea şi Nicolae Iorga, într-o lecţie inaugurală din anul 1920: „Ne închisesem într-o cetăţuie pe care căutam a o face cât mai neabordabilă pentru publicul din afară. Ne sălăşluisem într-o pagodă întărită, unde făceam pe mandarinii, dăruind şi şcolarilor noştri, ca răsplată a tot ce părăseau din vitalitatea lor firească şi din contactul lor cu lumea reală pentru a se ridica la o situaţie ştiinţifică, nasturi de cristal coloraţi, împreună cu dogma corespunzătoare”[42].

Marea mişcare istorigrafică naţională de nivel european, înscrisă în aşa-numita „şcoală critică” – ilustrată strălucit de „triada” Ioan Bogdan, Dimitrie Onciul şi Nicolae Iorga – se răsfrânge evident şi în domeniul cercetărilor istorice din Banat. De asemenea, se remarcă o anumită deschidere spre sociologie, spre o istorie sociologică, aceasta fiind stimulată şi de faptul că în Timişoara funcţiona Institutul Social Banat-Crişana, cu rol important şi promovarea cercetărilor istorice. Din perspectiva aceasta, se crease o puternică opinie istoriografică conform căreia, în cecetarea istoriei Banatului, trebuie să i se acorde o atenţie specială istoriei celor mici şi mulţi din Evul Mediu, aceştia fiind români, care, în general trăiau în anonimat, căci în actele cancelariilor Regatului Ungar erau pomeniţi doar regii şi nobilii. În Timişoara, susţinători ai acestei idei au fost Cornel Grofşorean, Ion Stoia-Udrea şi Traian Birăiescu.

Dar o mai bună înţelegere a imboldurilor de manifestare a istoriografiei din Timişoara o putem avea dacă aceasta este raportată la şcoala istorică din Cluj, cu care are similitudini, ba am putea spune că autoritatea ştiinţifică a acesteia o tutelează. Şcoala istorică de la Cluj în acea perioadă „rămăsese fidelă tradiţiei militante a istoriografiei române, aşa cum a fost ea circumscrisă de corifeii Şcolii Ardelene şi mai ales de un G. Bariţiu”[43].

În privinţa trăsăturilor specifice acestei şcoli, Alexandru Zub menţionează „spiritul erudit, militantismul naţional, predilecţia pentru istoria provinciei, convingerea că această istorie deţine un loc de seamă în dezvoltarea poporului român”[44]. În ce priveşte obiectivele cercetării istorice din Banat în perioada interbelică, se constată că acestea sunt urmate – deliberat sau intuitiv – în acord cu exigenţele cursului introductiv de la Universitatea din Cluj, ţinut de Alexandru Lapedatu în anul 1921. Lapedatu, referindu-se la Transilvania în sens larg, trasa direcţiile de bază ale investigaţiei: „Mai mult decât în aceste două domenii – politic şi cultural – e de lucrat în domeniul vechilor noastre instituţiuni privitoare la organizarea administrativă, judiciară şi militară, împărţirea, caracterizarea şi îndeletnicirile claselor sociale, la felurile, normele şi raporturile de proprietate şi aşa mai departe – pentru că aceste instituţiuni sunt prea puţin studiate până acum, atât în sine, cât şi în legătură cu influenţele lor reciproce şi pentru că, fie c-au fost răsărite din nevoile înseşi ale mediului în care s-au produs, fie că au fost împrumutate – ele au căpătat în dezvoltarea lor – ca şi elementele culturale – un caracter propriu românesc, ce trebuie evidenţiat şi pus în valoare. Şi aceasta pentru acelaşi cuvânt mai sus exprimat, că ele constituiesc tot atâtea forme nouă, diferenţiate, alcătuitoare deci de progres ale vieţii româneşti”[45]. Într-o altă împrejurare, acelaşi istoric clujean evidenţia, în mod special caracterul polemic şi militant al vechii istoriografii româneşti cis-carpatine, acesta păstrându-se de fapt, într-o nouă viziune, potrivit noilor condiţii istorice, şi în perioada interbelică: „Dar, afară de forma erudită şi critică sub care se manifestă, istoriografia română ardeleană se mai înfăţişează, tot de la început, şi cu un pronunţat caracter polemic şi militant. Faptul se explică prin necesităţile de interes naţional, cărora a fost chemată să răspundă această istoriografie. Căci născută (...) pe urma unor anumite împrejurări ale vieţii politice româneşti de peste Carpaţi, ea a trebuit să fie pusă îndată, direct şi indirect, în serviciul acţiunilor susţinute, atunci şi mai apoi, pentru revendicarea vechilor noastre libertăţi şi drepturi răpite şi abolite în cursul timpului de foştii stăpânitori prin uzurpare şi înşelare”[46].

Caracterul polemic şi militant al istoriografiei interbelice bănăţene era alimentat de urmele puternice pe care le-au lăsat în această provincie disputele din timpul tratativelor de pace de la Paris. Se considera că argumentele istoriografiei sârbe, formulate de învăţatul Iovan Radonič, ar fi avut o mare influenţă asupra  partajului Banatului de după Primul Război Mondial. De aceea, în Banat s-a constituit „tardiv oarecum, o istoriografie-replică, menită să contrabalanseze acele susţineri, să sublinieze caracterul originar şi preponderent românesc al Banatului, nealterat în esenţa lui de pătrunderile ulterioare ale altor populaţii, faţă de care românii şi-au păstrat preponderenţa numerică”[47]. Despre aceste aspecte scrie Petre Nemoianu, uneori cu deosebită vehemenţă, depăşind tonul academic[48]. Studii temeinice privind situaţia etnică a Banatului, îndeosebi referitoare la colonizările sârbilor aici, a scris marele istoric Silviu Dragomir, căruia i-am destinat un capitol special în lucrarea noastră[49]. Continuând „răfuielile” istoriografice de dinaintea Primului Război Mondial, istoricii români din Banat din perioada interbelică combat tezele cercetătorilor maghiari din secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Este vorba despre scrierile lui Pesty şi, îndeosebi, ale lui Széntkláray, ale lui Borowszky şi Turchány, „care încercaseră să acrediteze o imagine de colorit maghiar a Banatului. Spre sfârşitul perioadei, accentele polemice sunt îndreptate spre istoriografia maghiară contemporană (autorilor) care se constituise ca una din cele mai însemnate componente ale acţiunii revizioniste, reiterând – de altfel cu mici variaţii şi nuanţări – vechile aserţiuni”[50]. Totodată s-a luat atitudine şi împotiva unor teze istoriografice germane, de inspiraţie nazistă din deceniile patru şi cinci, privind misiunea civilizatorie exclusivă a elementului german din această provincie, având în subtext susţinerea pretinsei superiorităţi rasiale a coloniştilor germani din Banat. Un lucru important este acela că, dincolo de transparentul înveliş polemic al studiilor de istorie publicate de cercetătorii bănăţeni, a rămas substanţa documentară a acestor lucrări, ceea ce le conferă perenitate. Aspectul acesta a fost evidenţiat cu prioritate în lucrarea de faţă.

Cele mai importante argumente istoriografice ale cercetătorilor bănăţeni privind existenţa neîntreruptă a populaţiei româneşti în acest ţinut sunt cele referitoare la districtele româneşti privilegiate, mai ales autonomia lor teritorială. Majoritatea istoricilor bănăţeni din perioada cuprinsă între cele două războaie mondiale abordează această temă, încât s-a format o bibliografie foarte bogată pe acestă temă. Cu toate că şi înainte de Primul Război Mondial se scrisese despre Evul Mediu bănăţean, inclusiv despre districtele privilegiate – existau chiar şi două lucrări de sinteză, cea a lui Patriciu Drăgălina[51] şi cea a lui George Popoviciu[52] – au fost voci, cum ar fi cea a lui Victor Motogna, care afirmau că „istoria elementului românesc din Banat în veacul mediu n-a fost scrisă încă. Autorii care au încercat să prezinte trecutul neamului nostru de aici în această epocă au dat o atenţie prea largă evenimentelor politice, care, însă, nu aparţin strămoşilor noştri, ci poporului stăpânitor”[53]. Şi Victor Motogna susţine că „o nouă istorie a Banatului deci trebuie să ţină seama în rândul întâi de elementul autohton, românii şi de instituţiile acelora, urmărind, în al doilea rând, infiltraţia străinilor. Istoria politică a ungurilor ne va sluji drept cadru pentru înţelegerea proceselor de evoluţie schiţate mai sus”[54]. Astfel se sugera că istoria românilor bănăţeni din Evul Mediu trebuie să fie abordată din perspectiva unei istorii sociale. Cornel Grofşorean – sociolog de marcă – se pronunţa clar în acest sens, arătând că „după concepţia mai recentă şi foarte justă, istoria nu se poate îndestulii cu fixarea în spaţiu şi timp a unor personalităţi proeminente, ci trebuie să examineze ansamblul vieţii colective; deci în prim rând toate componentele sociale, economice şi psihice care au dinamitat masele”[55].

În istoriografia românescă bănăţeană interbelică s-a acordat importanţa cuvenită şi factorului economic, fiind prezentate ştiri din documente care relevă puterea economică a românilor, în Evul Mediu (îndeosebi marele număr de animale pe care le aveau), dar şi alte fapte privind agricultura, comerţul şi meşteşugurile lor, sau specificul vieţii lor citadine, mai ales în Lugoj şi Caransebeş. Depăşind concepţia unor istorici bănăţeni de dinaintea Primulul Război Mondial, care, sub influenţa istoriografiei austriece, susţineau „o imagine catastrofică asupra dominaţiei turceşti”[56], majoritatea cercetătorilor bănăţeni din perioada interbelică erau de părere că o asemenea concepţie „este profund greşită (...); insinuarea de obşte colportată de istoriografii străini şi chiar de câţiva istorici români influenţaţi de lucrările istorice străine, că sub ocupaţia turcească aici, în Banat, ar fi fost jale şi prăpăd nu corespunde deloc realităţilor sociale din sec. XVI-XVIII, deoarece turcii nu au fost o turmă de nomazi barbari, ci un popor alcătuitor de stat”[57]. Înaintea lui Grofşorean, aceste idei au fost susţinute de modestul turcolog bănăţean Traian Birăiescu, în lucrarea sa Banatul sub turci (Timişoara, 1934). Acesta arătase că este eronată teza depopulării sub turci şi că în perioada lor ar fi fost un dezastru economic în Banat. Dimpotrivă, în anul 1690 situaţia ţărănimii se îmbunătăţise într-atât încât, din vecinătate – din Principatul Transilvaniei îndeosebi – aici a venit un număr mare de populaţie românească. Sub ocupaţia turcească, în Banat, dispăruse doar nobilimea care nemaiavând privilegii, a plecat din acest ţinut. Ion Stoia-Udrea precizează foarte clar: „Pentru vechea istoriografie, istoria Banatului se confundă până la o anumită epocă cu istoria nobilimii bănăţene, ori pentru această nobilime, fie de origine maghiară sau română, stăpânirea turcească a însemnat un dezastru definitiv”[58].

O mare parte din istoriografia bănăţeană interbelică manifestă o atitudine critică asupra dominaţiei austriece, timp în care populaţia românească a avut parte de năpăstuiri, mai cu seamă în perioada colonizărilor şvabilor în Banat, când acestora li s-au dat pământurile cele mai bune, în detrimentul populaţiei româneşti. Dar, totuşi, au existat şi opinii mai temperate, obiective, care se ridicau împotriva idealizării perioadei în care Banatul s-a aflat sub ocupaţie turcească şi se recunoşteau urmele „binefăcătoare” ale stăpânirii austriece: „Bineînţeles, observaţiile noastre în apărarea tezei româneşti nu vor să micşoreze opera în adevăr civilizatorică, în ansamblul ei, a stăpânirii austriece, care a lăsat urme adânci şi binefăcătoare în progresul cultural şi economic al poporului nostru”[59]. Este de reţinut şi opinia obiectivă a lui Nicolae Iorga în privinţa a ceea ce au însemnat pentru Banat cele două regimuri de stăpânire, turcească şi austriacă. El susţinea că în timpul stăpânirii otomane în Banat s-a păstrat o continuitate instituţională românească: cnezii, iar pe de altă parte, iobagii, „bucuroşi de regimul democratic al sultanului”, au preferat dominaţia otomană[60]. Marele istoric menţiona apoi că regimul austriac, cu toate progresele economice ale Banatului, înregistrate în timpul exercitării acestuia, a însemnat pentru români un spor de apăsare, de greutate în privinţa tratamentului aplicat lor[61].

Temele importante ale Evului Mediu bănăţean sunt concordante cu cele generale ale istoriei românilor din acea perioadă şi cu cele ale Europei Centrale şi Orientale. De aceea, ele au fost abordate şi în cadrul lucrărilor generale de istoria românilor. Dar, datorită evoluţiei istorice specifice şi compoziţiei etnice variate, istoria Evului Mediu din Banat a fost inclusă şi în lucrări speciale sau de sinteză ale autorilor maghiari, sârbi sau germani. Toate acestea demonstrează cu prisosinţă influenţele şi interferenţele exercitate de-a lungul timpului, interesul reciproc (adesea polemic) şi abordările nu de puţine ori contradictorii. În perioada formării naţiunii române moderne şi a statului naţional unitar, istoria Banatului a fost integrată în istoria generală a românilor, iar tratarea trecutului medieval bănăţean a urmat etapele mari de evoluţie ale istoriografiei române din secolele al XIX-lea şi al XX-lea.    

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

[1] Alexandru Rădulescu, Observaţii privind istoriografia Banatului medieval; o privire de ansamblu, în „Studii de istorie a Banatului”, XXI-XXII (1997-1998), Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Filosofie şi Istorie, Secţia Istorie, Timişoara, 2000, p. 65.

[2] G. Pascu, Viaţa şi operele  lui Dimitrie Cantemir, Iaşi, 1924; I. Minea, Despre Dimitrie Cantemir. Omul, scriitorul, domnitorul, Iaşi, 1926.

[3] Pompiliu Teodor, Contribuţia lui Aaron Florian la dezvoltarea istoriografiei române, în „Acta Musei Napocensis”, V, Cluj, 1968, p. 18.

[4] Nicolae Bocşan, De la idealul luminării la idealul naţional, studiu introductiv la volumul Scrieri de Damaschin Bojincă, Editura Facla, Timişoara, 1978, p. 47.

[5] August Treboniu Laurian, Istoria românilor, ediţia a IV-a, Bucureşti, 1873, p. 291-307.

[6] Iosif Şterca Şuluţu, O legendă care se stinge sau: Genealogia completă a Huniadeştilor, în „Transilvania”, an XXXII, nr. 11, Sibiu, martie 1901.

[7] Teodor Popa, Iancu Corvin de Hunedoara (Ioan Huniadi), Hunedoara, 1928.

[8] Gheorghe Cotoşman, De la Iancu Huniade Corvinul (+ 11 august 1456) la Sfântul Iosif cel Nou (+ 15 august 1656), în  „Mitropolia Banatului”, Timişoara, 1956.

[9] David Prodan, Din istoria Transilvaniei. Studii şi evocări, Bucureşti, 1991, p. 256-271.

[10] Mihail P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974.

[11] Camil Mureşan, Ioan de Hunedoara şi vremea sa, Bucureşti, 1957 şi reeditarea: Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1968. Am lăsat deoparte lucrările foarte recente.

[12] Enciclopedia istoriografiei româneşti (coordonator ştiinţific: prof. univ. dr. Ştefan Ştefănescu), Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.

[13] Pompiliu Teodor, August Treboniu Laurian, în Evoluţia gândirii istorice româneşti, Editura Dacia, Cluj, 1970, p. 108.

[14] Tom I, II, Viena, 1851-1852: tom I, 256 p.; tom II, CXXXVIII + 363 p.; Lucrarea a fost concepută în şase volume, din care a publicat doar două. Din volumul trei a rămas doar o  <<schiţă>>.

[15] I. D. Suciu, Nicolae Tincu Velia (1816-1867). Viaţa şi opera lui, Bucureşti, 1945.

[16] Ibidem.

[17] Bogdan Petriceicu Hasdeu, Istoria critică a românilor, Bucureşti, 1873-1875.

[18] A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. I-VI, Iaşi, 1888-1893 şi o parte din lucrarea, cu acelaşi titlu, în 13 volume, care au fost tipărite, tot la Iaşi în perioada 1896-1912.

[19] Eudoxiu de Hurmuzaki, Fragmente din istoria românilor, vol. I-III, Bucureşti, 1879-1900.

[20] Frigyes Pesty, A Szörény vármegyei hajdani oláh kerületek, Budapesta, 1876; A Szörényi Bánság és Szörény vármegye története, Budapesta, 1877.

[21] George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Budapesta, 1904, p. IV.

[22] Grigore G. Tocilescu, Dacia înainte de romani, Bucureşti, 1880, 594 p.; Idem, Monumentul de la Adamclisi. Tropaeum Traiani, Viena, 1895, 172 p. (în colaborare); Idem, Fouilles e recherches arhéologiques en Roumanie, Bucureşti, 1900, 243 p.; Idem, Monumentele epigrafice şi sculpturale ale Muzeului Naţional de Antichităţi, Bucureşti, 1902-1908, 648 p.; Idem, Catalogul Muzeului Naţional de Antichităţi, Bucureşti, 1906, 164 p.

[23] Studii publicate de Dimitrie Onciul, până atunci, în revistele de specialitate, la fel şi celelalte lucrări tipărite până la stingerea lui din viaţă, în anul 1923, au fost editate în volume abia după al Doilea Război Mondial: Opere complete, tom I, Originile Principatelor Române, ediţie critică adnotată de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1946, 422 p; Scrieri istorice, vol. I-II, ediţie îngrijită de A. Sacerdoţeanu, Bucureşti, 1968 (vol. I - 720 p.; vol.  II - 560 p.+ 38 pl.).

[24] Nicolae Densuşianu, Revoluţiunea lui Horea în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale, Bucureşti, 1884, 523 p.; Note critice asupra scrierii d-lui A.D. Xenopol <<Teoria lui Rösler>>, Bucureşti, 1885, 60 p.

[25] Ion Puşcariu, Date istorice despre familiile nobile române, partea I-a, Sibiu, 1892, 184 p.; partea a II-a, Sibiu, 1895, 416 p.

[26] Ilarion Puşcariu, Documente pentru limbă şi istorie, tom I, Sibiu, 1899, 389 p.; tom II, Sibiu, 1897, 384 p.; Mitropolia românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. Studiu istoric despre reînfiinţarea metropoliei dimpreună cu o colecţiune de acte, Sibiu, 1900, 434 p.

[27] Ioan Bogdan, Vechile cronici moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti, 1891, 292 p.; Idem, Cronice inedite atingătoare de istoria românilor, Bucureşti, 1895, 208 p.; Idem, Originea voievodatului la români, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei istorice, Seria III, tom XXIV, Bucureşti, 1902, p. 191-207; Idem, Despre cnejii români, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei istorice, Seria III, tom XXVI, Bucureşti, 1903, p. 13-44.

[28] Nicolae Iorga, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor, vol. I-III, Bucureşti, 1895, 1896, 1897; Idem, Manuscripte din bibliotecile străine relative la istoria românilor, vol. I-II, Bucureşti, 1898; Idem, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899.

[29] George Popoviciu, op. cit., p. IV.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem.

[32] Andrei Ghidiu, Iosif Bălan, Monografia oraşului Caransebeş dimpreună cu monografiile caselor dumnezeeşti, a episcopiei, a institutului teologic şi pedagogic şi cu biografiile bărbaţilor care au lucrat la una sau alta instituţiune, Caransebeş, 1909, p. 1.

[33] Lt. col. Iosif Knezy, Istoricul Cetăţii Timişoara. Perla Banatului (cu diferite gravuri şi trei hărţi), Timişoara, 1921; Emanuil Ungurianu, Istoria Timişoarei, Timişoara, 1925; Nicolae Ilieşiu, Timişoara. Monografie istorică, Timişoara, 1943. La acestea s-ar mai putea adăuga Virgil Molin, Ghidul oraşului Timişaora. Un Cicerone pentru vizitatori, Timişoara, 1926 şi Nicolae Ivan, Timişoara. Mică istorie a oraşului, Timişoara, 1936, scrieri care, însă, nu conţin informaţii istorice în plus, faţă de cele cuprinse în lucrările prezentate în teza noastră.

[34] Mircea Eliade, Cultură şi creaţie în provincie, în volumul Taina Indiei (Texte inedite), Editura Icar, fără localitate şi an.

[35] Ibidem, p. 188.

[36] Ibidem, p. 188-189.

[37] Alexandru Zub, Istorie şi istorici în România interbelică, Editura Junimea, 1989, p. 11. Se face trimitere la intervenţia lui P.P. Negulescu în cadrul unor dezbateri la Academia Română (cf. „Analele Academiei Române”, Dezb., tom LI, Bucureşti, 1930, p. 240).

[38] Mare parte din lucrarea de faţă, privind istoriografia românescă din perioada interbelică despre Evul Mediu bănăţean este axată pe o asemenea „radiografie”

[39] Alexandru Zub, op. cit., p. 51.

[40] Gheorghe I.  Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Bucureşti, 1939, p. 169.

[41] C-tin. C. Giurescu, Consideraţii asupra istoriografiei româneşti în ultimii douăzeci de ani, Vălenii de Munte, 1926, p. 23.

[42] Nicolae Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Bucureşti, 1944, p. 91.

[43] Alexandru Zub, op. cit., p. 180.

[44] Ibidem.

[45] Alexandru Lapedatu, Nouă împrejurări de dezvoltare ale istoriografie naţionale, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, I, Cluj, 1921-1922, p. 14.

[46] Idem, Istoriografia română ardeleană în legătură cu desfăşurarea vieţii politice a neamului românesc de peste Carpaţi, Bucureşti, 1923 (extras din „Analele Academiei Române”), p. 8.

[47] Radu Ardelean, Problematica Evului Mediu în sud-vestul României în istoriografia română bănăţeană interbelică, în „Studii de istorie a Banatului”, XIV, Timişoara, 1988, p. 16.

[48] Petre Nemoianu, Elementele de baştină în Banat. Teoria istoriografilor sârbi, în „Analele Banatului”, II, nr. 3, Timişoara, 1929.

[49] Silviu Dragomir, Vechimea elementului românesc şi colonizările străine în Banat, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională”, Cluj, 1925; Idem, Le Banat Roumain. Esquisse historique, Centrul de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania, Sibiu, 1944.

[50] Radu Ardelean, op. cit., p. 16.

[51] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin , I-III, Caransebeş, 1899, 1900, 1902.

[52] George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904.

[53] Victor Motogna, Banatul românesc în cele dintâi veacuri ale stăpânirii ungureşti, în volumul Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timişoara, 1944, p. 238-239.

[54] Ibidem, p. 239.

[55] Cornel Grofşorean, Recenzie la Gheorghe Cotoşman, Episcopia Severinului până în secolul XIX , Timişoara, 1940, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an IX, Timişoara, sepembrie-decembrie 1941, p. 392.

[56] Radu Ardelean, op. cit., p. 26.

[57] Cornel Grofşoren, Situaţia românilor bănăţeni în secolul al XVIII-lea, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an XIII, Timişoara, ianuarie-aprilie 1944, p. 168-170.

[58] Ion Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 94.

[59] Cornel Grofşorean, Recenzie la N.N. Hockl, Die „Transferierung und Nationalistenchüne” im Banat wahrend des 18. Jahrhundert, în „Revista Institutului Social Banat-Crişana”, an XIII, ianuarie-aprilie 1944, p. 167-168.

[60] Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, I, Bucureşti, 1915, p. 308, 310.

[61] Detalierea acestui aspect, la Radu Ardelean, op. cit., p. 29.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)