Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

 Biserica Creştin-Baptistă contra regimului Ceauşescu

Convorbire cu Victor Negară

 

de Liviu Valenas - Nürnberg

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

        Victor Negară s-a născut la 11 noiembrie 1948 la Bucuresti, într-o familie de oameni simpli. Tatăl era originar din fostul judet Ismail, mama, dintr-un sat de lângă Cäläraşi. Tatal a fost membru al PSDR, apoi s-a înscris în PMR, iar un unchi, pentru o palmă dată unui rus în 1941 (în Basarabia ocupată) a fost deportat în Caucaz si de acolo in Siberia, şi nu avea voie  să mai revin în Basaraabia ( RSS.Moldovenească ). În 1975 Victor Negară termină facultatea de construcţii din Bucuresti, în 1977 aderă la cultul crestin baptist din România, în cadrul cărui va desfăsura o susţinută activitate contra regimului Ceausescu. Ia parte la Revoluţie în primele rânduri, în Bucureşti, iar din 1990 se stabileste ca împreună cu sotia si cei trei copii, în Germania urmare a evenimentelor şi mineriadelor  din Inaurie-mai 1990, Taăieşte în prezent la Karlsruhe/Germania.

 

       Liviu Vălenaş: - D-le Victor Negară, vă propun să purtăm o discu.ie amplă pe marginea activitătilor dvs. crestine si anticomuniste, pe care le-ati desfăsurat în cadrul Bisericii Baptiste în timpul dictaturii lui Ceausescu...

       Victor Negară:- Cunoşteam comunismul nu numai din România, dar şi cu ocazia celor două vizite făcute în Uniunea Sovietică, la rudele mele din Basarabia , si la unchiul meu Rodion, cel care pălmuise în 1941 în Basarabia un "nacealnic". Mai întâi am fost în 1957 la Harkov si Basarabia, iar mai apoi în 1966 la Magnitogorsk. În acest oraş din Ural m-am speriat, chiar din prima zi am trebuit să mă prezint la miliţie, unde am semnat o hârtie prin care mă angajam că nu voi părăsi oraşul pe parcursul vizitei! Unchiul meu stătea în Rusia de exact 25 de ani, spre surprinderea vorbea o română impecabilă, fără nici un accent rusesc. Cum a reuşit să o vorbească, nu ştiu, soţia lui era rusoaică, iar la Magnitogorsk nu era nici un român în afară de el. Îmi povestea că era şoferul unei şef, care după ce se îmbăta trebuia dus acasă cu maşina, iar unchiul meu îl înjura de mamă, evident pe româneşte. Şeful îl întreba ce i-a spus, că nu înţelege. "Nimic, Vasîli Ivanovici, numai de bine"...

       Revenit în România, am avut parte de un prim soc, este drept nu chiar imediat, a mai durat câteva luni. Tatăl meu lucra la un magazin IDMS pentru piese auto si de motocicletă importate din URSS, a preluat gestiunea acestui magazin, deşi mama mea s-a opus. Avea un subordonat pe numele său, Văcăroiu, cu numai patru clase, care se pare că l-a furat când tatăl meu i-a lăsat pentru vreo s-2 luni gestiunea. A venit un control înopinat şi i-a găsit o lipsă de gestiune absolut uriaşţ.

       L.V.: - Cât?

       V.N.: - Nu ştiu exact, îmi făceam atunci armata la radiolocaţie în Timişoara. A fost şi norocul meu, fiindcă acest Văcăroiu voia să mă facă şi pe mine complice la această delapidare. Nu pot să ştiu care a fost adevărul în această afacere. Cert este că tatăl meu a fost condamnat la 25 de ani de închisoare.

       L.V.: - ??!

       V.N.: - Da, exact atât a primit, plus 10 ani degradare civică. I-a executat la Poartă Albă, Gherla şi Aiud. Înainte însă, când era secretar de partid la "Grivita Roşie", si mai apoi la Decorativa-Bucureşti şi-a aruncat carnetul de partid, se săturase de minciunile comunistilor. Poate şi acest lucru a contribuit la asprimea pedepsei. În anchetă a fost torturat, la unele degete de la picioare nu mai avea unghii. A stat în închisoare până în 1976, adică 9 ani de zile, a fost eliberat datorită unei amnistii. Când a ieşit de acolo era complet distrus, avea numai 35 de kilograme iar plămânii săi mai erau în funcţiune numai 20%, în rest erau morţi. Intrase robust în închisoare, a ieşit un mort viu, peste trei ani avea să moară de-a binelea. La trei luni odată aveam dreptul să-l vizităm şi să-i aducem un pachet de alimente de max. 5 kilograme, care în faţa noastră era desfăcut cu cuţitul de un gardian, iar tatăl vorbea cu noi printr-o fereastră.

       Când am intrat la facultate, trebuie să completezi un chestionar ce-ţi sunt părinţii. Ce să scriu la rubrica pentru tatăl meu? Am scris că este pensionar...

       L.V.: - Nu aţi greşit prea mult, era pensionar al închisorilor lui Ceauşescu...

       V.N.: - În anul trei de facultate de facultate am fost descoperit, chemat la secretariatul facultăţii, să dau socoteală, pentru că "am luat locul altuia care ar fi meritat să fie student". Nu eu, cu un tată puşcăriaş. Grav: îmi falsificasem datele. Cu ajutorul profesorului meu de la Beton, Ion Mihai , Dumnezeu sa-l ierte că mult bine mi-a facut. El avea şi functie de director la IPIF Bucureşti, deci era şi şeful mamei, si Inspector la Ministerul Învăţământului. Aşa am reuşit însă să fiu "amnistiat" şi să-mi termin studiile, în 1975, cu o diplomă de inginer în constructii hidrotehnice. Ca să pot fi student încotinuare mama mea a şi divorţat, formal (dar printr-o procedură de urgenţă) de tatăl meu...

       După terminarea facultăţii am lucrat pe un şantier, apoi la căile ferate şi pe urmă la Institutul de Cercetări şi Proiectări pentru Gospodărirea Apelor, actualmente Aquaproiect SA (unde l-am avut o scurta perioadă ca director şi pe Costin Georgescu, şef al Serviciul Român de Informaţii in 1997, despre care am date, din sursă directă, căci am lucrat în cadrul Consiliului National al Apelor, şi că a fost omul lui Ceauşescu şi al Securităţii. El fusese director la Regularizarea Dâmboviţei in Bucureşti. Unul dintre proiectele gradioase ale lui Ceausescu. Deci nu putea fi oricine director  al un astfel de proiect ? Este logic ?

       L.V.: - Cum ati ajuns în cadrul cultului creştin- baptist?

       V.N.: - Bunicul meu a înfiinţat prima biserică baptistă în Slobozia Mare, în sudul Basarabiei ( fostul judeţ Ismail), nemulţumit de lipsa de moralitate a preotului ortodox din localitate (care pentru el nu exista postul Paştelui). Însă eu am rămas oarecum fără Dumnezeu, formal am fost botezat în 1948 ortodox. După terminarea facultăţii am simtit nevoia să-l caut pe Dumnezeu. Peregrinările mele m-au dus odată şi la Biserica creştin-baptistă "Sfânta Treime" din Bucureşti, care era atunci pe bulevardul Mihai Bravu. Tocmai predica pastorul Iosif Ţon, venit de curând din Anglia. Înflăcărarea lui m-a cucerit total, am avut un soc auzindu-l. În s978 m-am botezat în biserica creştin-baptistă.

       Am început să activez în cadul bisericii "Sfânta Treime". Acolo l-am cunoscut pe fratele Ioan Maier, unii îl priveau cu neîncredere. El însă a avut un mare curaj pe vremea aceea, edita şi tipărea revista "Făclia", o revistă interconfesională. Era dactilografiată la o simplă maşină de scris, mai lucrau încă 2-3 dactilografe. Nu erau baptiste, erau plătite şi lucrau acasă, iar maşinile de scris nu erau înregistrate la miliţie.

       L.V.: - Deci un fel de "samizdat"...

       V.N.: - Da, deşi era o revistă numai cu poezii creştine. Noi îl ajutam la compactare, revista care avea vreo 60 de pagini, un exemplar îl dădeam şi la Institutul Teologic Ortodox din Bucureşti.

       L.V.: - Adică la Securitate...

       V.N.: - Noi nu ştieam pe vremea aceea ce era în sînul Bisericii Ortodoxe Române... eram prea tineri si naivi. Revista apărea un număr odată pe lună, tirajul era de până la 100 de exemplare.

       L.V.: - Securitatea dormea?

       V.N.: - Nu, şi Ioan Maier a fost arestat de mai multe ori şi trimis la închisoare. El nu avea putinţa să lucreze, căci redactarea revistei îi lua tot timpul. Noi îi plăteam un fel de

îndemnizaţie, ca să aibă din ce trăi. Ei bine, regimul lui Ceauşescu s-a gândit că aici e punctul său slab, este "un parazit", căci decretul 153 prevedea că toţi cetăţenii RSR trebuie să lucreze. Cine nu lucra la stat era "parazit şi huligan" şi pasibil de o pedeapsă cu închisoarea. Ioan Maier a fost arestat de vreo 2-3 ori. Am vrut să-l vizităm la închisoare, însă ni s-a spus că numai rudele îl pot vizita, la care noi am replicat că îi suntem fraţi întru Hristos! Gardienii ne-au spus: "bun, aveţi voie să-i daţi mâncarea, fără să-i vorbiţi, o singură persoană". Atunci unul din fraţii noştri, mai învîrsă, mergea să-i dea pachetul, însă îl lua un fals Ioan Maier, care semăna oarecum cu el. Toate astea se întâmplau la închisoarea de pe Rahovei, iar noi nu ştiam că Maier era deţinut la una din cele mai teribile închisori ale regimului Ceauşescu, la Bacău! Era o închisoare nouă, cu regim special.

       Pe urmă lui Ioan Maier i s-a pus în vedere că, dacă nu părăseste România, va fi omorât în cadrul unui "accident de circulaţie". Văzând că tot nu cedează, într-o zi a fost arestat, dus la Serviciul de Paşapoarte, i s-a dat paşaportul în mână, condus la aeroport şi urcat într-un avion cu destinaţia Statele Unite! Asta prin 1984, după ce a scos vreo 3-4 ani revista "Făclia".

       L.V.: - Frumos...

       V.N.: - Nu trebuie să vă miraţi. Cu ajutorul lui Ioan Maier l-am mai cunoscut pe fratele Buzeanu, prin care venea foarte multă literatură creştină. Era pensionar, fusese mecanic de locomotivă, stătea la o casă cu curte nu departe de Atelierele CFR Grivita in cartierul Giuleşti. În curte îşi ţinea lemnele, însă sub ele avea o ascunzătoare secretă unde erau depozitate cărţile pe care le aduceau misionarii veniţi din Occident. Prin el l-am cunoscut pe Traian Dorz din Livada, judetul Bihor, conducătorul în clandestinitate al "Oastei Domnului", după ce murise părintele Trifa. La Traian Dorz am văzut pentru prima dată revista "Catacombes", editată de Sergiu Grossu, un alt basarabean, stabilit la Paris. Traian Dorz era şi un mare poet, Nichita Stănescu avea să-l numească "poetul-ţăran". Aici era un punct de sprijin pentru materialele de propagandă pe care le primeam din Occident. Odată chiar eu am preluat de la el  80 de Biblii. Traian Dorz avea mai multe butoaie de material plastic, mari, în care se ţine de obicei varză. Butoaiele erau îngropate în pământ, însă ceea ce nu ştia Securitatea era că în ele erau depozitate Bibliile şi celelelalte cărţi creştine. Deasupra era un cuib de cloşcă, în coteţ. Mi-a spus: "Uite, frate Victor, aşa ţin eu Bibliile, ca pe vremea romanilor!" Avea de altfel şi Biblii ruseşti.

       L.V.: - ?!

       V.N.: - Acestea erau tipărite în Occident pentru ruşii din URSS, iar, cum v-am mai spus, la Traian Dorz era un punct de releu, pe frontiera de Vest.

       L.V.: - Mai avea, din fericire, şi Securitatea scăpările ei...

       V.N.: - Mi-am dat seama că sigurele biserici care puteau să lupte contra comunismului erau cele neoprotestante. Cea ortodoxă era total compromisă, cea romano-catolică nu era decât tolerată (nu făcea parte din cele s6 culte recunoscute oficial), iar cea greco-catolică era în catacombe. Noi însă aveam foarte multe contacte în Occident, de unde primeam anual mii şi mii de volume de educaţie creştină, desigur, în primul rând Biblii.

       Cu regret trebuie să spun şi faptul că pe vremea lui Ceauşescu, între noi, creştinii, era mai multă toleranţă, era o veritabilă interconfesionalitate. Acum este intoleranţă. Eram în contact şi cu un ordin greco-catolic interzis, care însă activa în clandestinitate, "Inimile neprihănite ale luiiIisus", maicile erau numai fete de intelectuali. Ele se întâlneau la catedrala Sfântul Iosif din Bucureşti.

       Securitatea ne considera tot timpul "coloana a 5-ea a Occidentului", în special a Statelor Unite. Noi eram interesaţi însă să facem cunoscute în Occident toate cazurile de încălcare a libertăţilor religioase din România. Era în special "cazul Poiana Mare". Lucram cu Traian Bogdan, care făcea parte din Comitetul Român pentru Apărarea Drepturilor Religioase, care era afiliat la Solidaritatea Internaţională Creştină, cu sediul la Zarich.

       L.V.: - Cum transmiteaţi ştirile?

       V.N.: - Cum puteam. La început pe filieră absolut oficială şi legală!

       L.V.: - ??!

       V.N.: - Apăruseră la poştă serviciile de telex (nu existau faxuri pe vremea aceea). Contra taxei legale, dădeam teletextistei textul în engleză, iar ea îl treansmitea la Zarich, fără să ştie despre ce este vorba! Comitetul de care am vorbit funcţiona la Timişoara şi se baza în primul rând pe cele cinci biserici creştin-baptiste din oraş. Trebuie să spun că, o parte din intelectualitatea Timişoarei, cei de la Operă de exemplu, erau membri ai bisericilor noastre. Marea majoritate a misiunilor creştine care veneau din Occident foloseau tranzitul prin Iugoslavia, mai sigur, abia mai târziu s-a folosit şi Ungaria. Primul oraş al României unde ajungeau aceşti misionari era Timişoara. Nu degeaba avea să izbucnească Revoluţia peste 10 ani mai târziu tot acolo... 

       L.V.: - Ce aţi reclamat în mod concret Occidentului?

       V.N.: - Mai întâi vreau să vă povestesc despre "cazul Traian Bogdan". V-am spus ce funcţie avea el. L-am cunoscut printr-o soră, care avea să-i devină ulterior soţie. Prin 1980. Traian Bogdan era muncitor la o fabrică din Timişoara, un veritabil autodidact. Cum am mai spus, ceva mai înainte, prin Traian Bogdan informările noastre ajungeau la Zarich, unele au ajuns chiar şi la "Europa Liberă". La Timişoara era şi un cerc de studii creştin-baptiste, desigur neoficial, puneam accent pe studiul Bibliei. Abraham Lincoln a spus odată că, "un popor care cunoaşte Biblia nu poate fi manevrat"... Traian Bogdan devenise un pericol public pentru regimul lui Ceauşescu. A devenit atât de perculos încât Securitatea, cu toporul i-a spart uşa apartamentului său din Timisoara! Era prin 1983-1984. Soţia lui Traian Bogdan a fugit atunci înebunită în satul ei, Pescari, pe malul Dunării şi a decis pe loc să treacă în Iugoslavia. Nu ştia să înoate, a luat uşa de la podul casei şi s-a pus pe ea, ca pe un fel de plută. Dumnezeu a făcut ca imediat să se lase peste Dunăre un fel de pâclă neagră, grănicerii nu au văzut-o şi a ajuns dincolo teafără... Peste câteva luni am primit de la ea o carte poştală din Italia.

       L.V.: - Soţul ei?

       V.N.: - Traian Bogdan a stat ascuns o perioadă la mine acasă, apoi, cu ajutorul unui vaporean (fost baptist prin parintii lui), am vrut să-l scoatem cu un vapor pe Marea Neagră din ţară. Acesta ne-a cerut 500 sau 600 de dolari, nu mai ţin minte exact acum suma. De la cei din Zarich, prin curieri, am primit banii, iar într-o noapte, cu maşina mea, l-am dus la Constanţa, însă  vaporeanul nostru s-a răzgândit. Am decis atunci să construim un mic submarin din lemn.

       L.V.: - Submarin aţi spus??!

       V.N.: - Da, un frate, inginer la Pipera, ne-a adus lemnul necesar construcţiei. Ideea noastră era ca Traian Bogdan să treacă Dunărea în Iugoslavia la "bordul" acestui mini-submarin, singur. Am lestat submarinul cu capace de fontă. Nu mai spun ce aventură a fost transportul până la Dunăre a acestui "submarin", câte rugăciuni am făcut pe drum ca să nu fim prinşi cu "submarinul" pe maşin pe port bagaj si-nvelit în prelata maşnii.

       L.V.: - Aţi reuşit să lansaţi la apă acest "submarin"?

       V.N.: - Da, am reusit, numai că s-a scufundat pe loc, era prea greu, calculasem greşit lestarea lui. Plus, nu era bine încleiat şi a mai luat şi apă. Lui Traian Bogdan nu i-a mai rămas decât să vină înapoi în Bucucreşti. Cum a ajuns acasă fără să fie depistat, numai Dumnezeu ştie. Fusese arestat o data  pentru activitatea lui  cu străinii. A primit 6 luni de închisoare, i-a executat la Timişoara, unde a mâncat nişte bătăi groaznice. Acuma era cautat sa fie luat la armată. . După închisoare şi dupa ”vizita” securităţii cu toporul a sarit pe fereastra, caci apartamentul lui era la parter si  a venit la Bucureşti, unde a stat operioada la mine pe Macaralei, iar mai apoi la familia Pieleanu (ei se află în prezent la Chicago), cam vreo 9 luni de zile daca nu si mai mult. Între timp, pe adresa sa din Timişoara, veneau incontinue ordine de prezentare la oaste. Traian Bogdan ne-a spus că nu se duce la armată, pentru că va ajunge în mod sigur într-un batalion disciplinar unde va fi omorât, şi ne-a cerut să-l scoatem cu orice preţ din ţară. Noi am comunicat celor din Zarich situaţia disperată în care se află, am cerut să se trimită un camion TIR cu un perete dublu, sau, să i se trimită un paşaport falsificat. Elvetienii au ezitat, nu voiau să fie implicaţi într-un scandal diplomatic, pe faţă, cu România.

       L.V.: - Ce s-a mai întâmplat cu el?

       V.N.: - D-le Vălenaş, s-a întâmplat o tragedie! La un moment dat, Traian Bogdan dispare, două luni nu l-a mai văzut nimeni. Apoi unul din fraţii sorei Pieleanu s-a urcat, absolut întâmplător, în podul casei sorei sale şi-l găseşte spânzurat acolo! Însă este curios că cu numai o săptămână, sau două săptămâni, a mai fost copiii familei Pieleanu în pod şi nu l-a văzut pe Traian Bogdan acolo. De ce să se sinucidă? Aştepta să fie scos din ţară, soţia lui era deja în Statele Unite, locuia în condiţii de securitate la familia Pieleanu, nu avea nici un motiv să-şi ia zilele. Apoi o altă întrebare: unde a dispărut două luni, ca să revină apoi şi să se spânzure în podul casei familiei unde locuise înainte?

       L.V.: - Pare clar că a fost arestat de Securitate, anchetat şi apoi spânzurat în beciurile Securitătii, transportat  şi din nou agăţat (mort deja) în podul casei unde se ascunse înainte. Dovezi nu am, dar mai am ceva logică în cap... 

       V.N.: - Nu puteţi să aveţi decât dreptate. Mai ales că au venit repede cei de la procuratură, ca şi cum ştiau de dinainte despre ce este vorba, au luat imediat cadavrul, nu au făcut nici o cercetare şi au închis cazul! Acum să vă spun despre cel mai "celebru" caz al nostru, cel al lui Cornelius Nestor Popescu.

       L.V.: - Cine era el?

       V.N.: - Redactor la "Animafilm", producea diafilme pentru şcoli. La un moment dat i s-a comandat să facă un film didactic despre energia eoliană, trebuia însă introdus un fel de "preambul", despre politica PCR şi contrubuţia personală a lui Ceauşescu în materie de ...energie eoliană!?? Orice film sau diafilm trebuia vizionat de o comisie de la Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste. Ei bine, spre stupefacţia tuturor, Cornelius Nestor Popescu s-a ridicat si a spus: "Eu am făcut un legământ cu Dumnezeu că nu voi mai minţi. De aceea pot să spun că nu există nici o legătură între energia eoliană şi politica partidului, între energia eoliană şi Nicolae Ceaueşscu!" A doua zi postul lui a fost desfiinţat, iar el concediat pe loc! S-a dus la oficiul braţelor de muncă, să i se dea un alt post, i s-a spus că pentru el nu mai există loc de muncă decât la laminorul "Republica"! Un intelectual, la aproape 50 de ani, să-i spui că nu mai are loc decât la laminorul "Republica"...

       L.V.: - Mie mi s-a spus în 1986 că nu mai există, pentru mine, nici un fel de loc de muncă pe teritoriul Republicii Socialiste România, nici măcar la laminorul "Republica"...

       V.N.: - A vrut să se adreseze Amabasadei SUA, cerând dreptul la emigrare în această ţară, numai că nu i s-a permis să intre în clădire, Securitatea era peste tot ochii pe el. Am început să ne ocupăm de el, mai ales că am considerat cazul lui ca o flagrantă încălcare a libertăţii religioase, omul şi-a afirmat clara apartenenţa la valorile religiei creştine şi a ajuns pe stradă. L-am trimis la Ambasada Elvetiei, mai puţin păzită. Subofiţerul de miliţie care păzea ambasada i-a dat drumul înăuntru, însă funcţionarul român care lucra în cadrul ambasadei l-a recunoscut pe loc şi a dat telefon la Securitate! Sub ochii consulului general elveţian a fost arestat şi dus cu o maşină a Securităţii! Patru luni de zile soţia lui nu a ştiut unde se află, s-a dus pe la procuratură, nu i s-a spus nimic. Noi am anunţat imediat în Occident de acest caz şi la soţia lui Cornelius Nestor Popescu a început să vină secretara III cu probleme politice ale Ambasadei SUA de la Bucureşti. Abia după patru luni s-a aflat că este internat la spitalul psihiatric din Poiana Mare!

       L.V.: - Unde vine acest "spital"?

       V.N.: - În judetul Dolj, la 72 km de Craiova, spre Calafat. Ca să ajungi acolo era foarte greu, nu existau nici măcar indicatoare rutiere, tocmai ca să nu îl dibuie străinii. Era internat la Sectia 1 Specială. 300 de oameni erau închisi acolo!

       L.V.: - Cine erau cei "internaţi" acolo?

       V.N.: - De pildă toţi tinerii care au încercat să treacă ilegal frontiera.

       L.V.: - Care era diferenţa faţă de închisoare?

       V.N.: - Singura diferenţă era că puteai să-i vizitezi pe "bolnavi" cam când doreai, altă diferenţă nu era. Biserica Creştin-Baptistă a luat decizia fermă să se ocupe până la capăt de soarta lui Cornelius Nestor Popescu, la fiecare două săptămâni îi duceam mâncare, care-i ajungea tot pentru două săptămâni. Scopul era clar, să nu mânânce nimic din ce i se dădea acolo, pentru că am aflat de la el, că li se dădeau medicamente introduse în mâncare.

       L.V.: - Intrai sănătos, ieşeai nebun...

       V.N.: - Evident! Poate vă mai amintiţi, prin 1983 un băiat din Bucureşti a aruncat nişte manifeste în magazinul "Unirea". Ei bine, l-am văzut pe acest băiat după trei ani la Poiana Mare! Era complet terminat, atât fizic cât şi psihic. Îi uitaseră toţi la Poiana Mare, nu-l mai ajuta nimeni...

       L.V.: - Dar nu aţi avut neplăceri cu aceste vizite repetate la Poiana Mare?

       V.N.: - Ba bine că nu! Mergeam cu "Dacia" mea, eram opriţi de miliţie în judetul Dolj. Benzina era raţionată deja, pe tichete, însă primeam tichete în plus de la pastorul Vasile Taloş,

Dumnezeu să-i dea sănătate, că mi-a dat zeci de tichete. Mergeam la Poiana Mare cu soţia şi cu copilul lui Cornelius Nestor Popescu. Ajungeam la porta "spitalului", parcam maşina, apoi trebuia să dăm socoteală ce căutăm acolo. Eu le ziceam celor de la poartă: "Suntem creştini şi în Biblie scrie că el este fratele nostru întru Hristos, chiar dacă este un criminal, am venit să-l vizităm, aveţi ceva împotrivă?" Atunci ne spuneau că nu au. La început ne puneau la dispozitie o cămăruţă unde Cornelius Nestor Popescu nu avea voie să stea de vorbă cu noi decât în prezenţa unei "înfirmiere". Deci un vorbitor, ca la închisoare. Mai veneau şi alţi fraţi să-l viziteze.

       L.V.: - Discuţiile nu erau cenzurate?

       V.N.: - Nu.

       L.V.: - Nu era drogat?

       V.N.: - Nu, pentru că mânca numai mâncarea adusă de noi, iar medicamentele pe care trebuia să le înghită obligatoriu, le ţinea sub limbă şi apoi, când nu-l mai vedea nimeni, le scuipa afară.

       L.V.: - Dar doctorii ăştia sunt tot aşa de odioşi, sau chiar mai odioşi, ca Mengele...

       V.N.: - Ăştia nu erau doctori, toţi erau ofiţeri de Securitate acoperiţi. Aveau însă şi o pregătire în medicină. Nişte mari criminali. Am văzut la Poaiana Mare tineri în greutate de numai 35 de kilograme, umblau păduchii pe ei. Secţia s Specială era înconjurată cu garduri de sârmă înalte de doi metri...

       L.V.: - Conversând în prezenţa unei securiste ("infirmieră") nu puteaţi discuta tot ce-aţi fi vrut...

       V.N.: - Evident! Ca să scăpăm de această infirmieră, ce am făcut? Am început să spunem rugăciuni, cât mai multe, până se plictisea infirmiera. Probabil şi-a zis în sinea ei, că noi suntem nişte sectanţi fanatici, în afară de rugăciuni nu mai ştim nimic. Atunci ne-a lăsat oarecum în pace, aveam voie să-l vizităm şi singuri, chiar în secţie.

       L.V.: - O mare greşeală din partea Securitătii...

       V.N.: - Da. Cei din Occident ne-au făcut rost de un reportofon miniaturizat, cum aveţi şi dvs., şi i-am luat un interviu discret lui Cornelius Nestor Popescu, care a fost difuzat imediat la BBC!

       L.V.: - Foarte bine!

       V.N.: - Imediat după interviu a fost scos din "spital" (dat afară de la Poiana Mare!) şi expediat în Statele Unite, dar în aşa viteză încât nu şi-a putut vedea soţia şi copilul decât în avion! De la Poiana Mare a fost dus direct la scara avionului, nu a mai trecut nici măcar prin aeroportul Otopeni! Noi nu l-am mai putut vedea înainte de plecare, dar ce mai conta, îşi recăpătase libertatea. El a fost tinut aproape 3 ani acolo. Din 1986 pâna în noiembrie 1989, cu o luna de zile înaintea caderii lui ceauşescu.

       L.V.: - Frumos...

       V.N.: - Foarte frumos, mai ales că din acel moment Securitatea a început să mă urască fără limite.

       L.V.: - Mi se pare normal.

       V.N.: - Când am fost ultima dată la Cornelius Nestor Popescu, eram un grup mai mare, deci Securitatea nu ştia exact cine a făcut înregistrarea şi cine a transmis-o la BBC. Cornelius Nestor Popescu este acum la Chicago, activează şi în prezent în cadrul comunităţii creştin-baptiste româneşti. Vă spun acum un secret: pentru rezolvarea cazului lui Cornelius Nestor Popescu am lucrat, în mod foarte discret, cu Ambasada SUA de la Bucureşti. Era clar că regimul comunist nu mai are mult de trăit, pot să spun că căderea lui a fost finanţată cu bani grei, numai noi, Biserica Creşti-Baptistă, am primit sume importante de  valuta forte. Din Occident primeam regulat vizita unor misionari, maşinile aveau toate fund dublu, iar punctele de sprijin erau trei, pe frontiera de Vest: Timişoara, Arad şi Oradea. Primeam materiale de propagandă, Biblii în primul rând, dar şi cartea pastorului Rchard Wurmbrand, "Umple-ţi vidul!"  Numai eu am răspândit vreo sută de bucăţi din această carte cu prietenul meu din copilarie Horia Ivan. Locuiam împreună în Piaţa Cosmonauţilor la nr. 1A (acum Piaţa Alexandru Lahovari). Cartea lui Richard Wurmbrand care de  fapt in orginal se numeşte ”Karl Marx si Satan” era cea mai accidă critică a învăţaturii marxiste şi a sistemului comunist. Richard Wurmbrand el însuşi a stat în închisorile comuniste, din ordinul Anei Pauker, în jur de 17 ani. A fost torturat, fiindcă în prioada interbelică, ca evreu, părăsise mişcare comunistă şi s-a creştinat datorită lui Itzak Feinstein, şi el tot evreu  şi fiu de rabin, care avea o misiune creştină pentru evreii din România  tot în perioada interbelică.

       L.V.: - Unde ?

       V.N.: - În primul rând cartea lui Richard Wurmbrand ”Umple-ţi vidul ”( sau Karl Marx şi Satan) o răspindeam cu Horia Ivan printre tinerii intelectuali care nu frecventau nici o biserică dar care aveau o atitudine anti-comunistă.  Ea mergea din mână în mână.

       L.V.: - Pe urmă ce aţi mai făcut?

       V.N.: - Pe la începutul anilor 1980 a fost adus la biserica "Sfânta Treime" un aparat de proiecţie si mai multe filme (realizată de un vestit ”Institut teologic  Moody”, din Chicago), despre creaţionism, inclusiv cel "ştiinţific"

În fiecare joi seară pastorul Vasile Taloş organiza o vizionare. Erau şi proiecţii de diapozitive color, cu text de asemenea în limba română. Eu i-am cerut permisiunea pastorului Taloş, să duc aceste diapozitive şi în casele altora. Aşa s-a organizat în casa lui Horia Ivan zeci de proieţii de acest gen. Pe urmă am primit din Occident un aparat care multiplica rapid casetele audio, o casetă audio era copiată într-un minut. Aveam o "producţie" mare, de asemenea şi răspândirea casetelor era pe măsură.

Mă duceam numai la cei care aparent fumau, beau, mă duceam ca Iisus Hristos, dar si cuartea lui Richard Wurmbrand care lovea în ideologia comunistă şi ateistă. Mă duceam la păcătoşi,  la oameni care nu aveau ideee de Biblie. Cartea lui Richard Wurmbrand a avut un mare impact. La fel si filmele şi diapozitivele primite din SUA. Am început această muncă prin 1981, înainte de vizita lui Billy Graham în România.

       L.V.: - Aţi fost foarte apropiat de Ioan Alexandru...

       V.N.: - Da, l-am cunoscut prin intermediul lui Ioan Maier, cel care scotea revista de poezie creştină "Făclia". D-le Vălenaş, trebuie să vă spun acum ceva trist: ceauşismul nu s-ar fi putut menţine la noi timp de aproape un sfert de secol dacă nu ar fi beneficiat de concursul intelectualităţii române. Noi nu am avut o intelectualitate ca în Cehoslovacia!

       L.V.: - Sau ca în Polonia  sau Ungaria...

       V.N.: - Exact. Singurul care s-a detaşat a fost Paul Goma. Acum nu este de mirare că restul intelectualilor români îl fac "scriitor fără operă", lipsit de talent şi pricepere. Îl

încondeiază în acest mod pentru ca ei să-şi poată masca laşitatea, cei care-l critică pe Goma nu au făcut nimic contra lui Ceauşescu în mod deschis.. Eu îi spuneam deseori lui Ioan Alexandru, "Frate Alexandre, hai să facem ceva mai decis contra regimului!", însă el mă "tempera": "Să fim întelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii"... Vedeţi?

       L.V.: - Vântul puternic răstoarnă stejarul, dar nu trestia...

       V.N.: - Eu am observat caracterul rural al lui Ioan Alexandru, trăise de altfel şi foarte mult timp pe la ţară, avea şi el un fel de ”şiretenie”  specifică ţăranului român.( Acel cap aparent ”plecat” care sabia nu-l taie !- proverb păstrat în memoria colectiva a românilor din timpul Imperiului Otoman)  Eu i-am zis că în Biblie fricoşii si mincinoşii sunt puşi împreună, nu au acces la Împărăţia Raiului. A recunoscut că este fricos după talentul pe care Dumnezeu i-l dăduse pe patul spitalului din Karlsbad/Germania în 1994, în clipele lui de luciditate, dupa acel aşa zia ”accident vascular cerebral, care a dus în final la moartea sa... La servici îmi spuneau colegii, ca să mă "încurajeze": "adevărul nu-l spun decât nebunii şi copiii". Această laşitate colectivă a permis menţinerea celei mai feroce dictaturi comuniste din Estul Europei, o dictatură de criminali, condusă de un criminal.

       L.V.: - Aţi realizat totuşi în 1986 o serie de filme video, împreună cu Ioan Alexandru, pe teme religioase, care circulau ca un fel de "samizdat-video"...

       V.N.: - Noi am filmat prin toată Dobrogea urmele de paleo-creştinism românesc din primele veacuri. Lucruri care erau necunoscute majorităţii românilor. In 1986  cel mai mai important lucru filmat a fost ”Marthyrionul” de la Niculiţel, secoperit prin anii 70 întâmplător, cu acea înscripţia grecească  care spune: "aici si pretutindeni sânge de martiri" (ode kai ode ihor marthyres). Cei care au stat în 1989 cu piepturile goale în faţa tancurilor au readus această înscripţie în actualitate după 1.700 de ani... Cu camera video cu care am colindat ţara, pot să spun, fără să mă laud, am făcut mult mai multe decât a făcut ziarul ilegal "România", scos de cei de la "România Liberă". În ţară circulau filmele făcute de mine cu Ioan Alexandru, cu părintele Paisie, cu părintele Cleopa (care ne-a ţinut un întreg comentariu creştin. Lui părintele Cleopa nu i-am spus că sunt creştin-baptist, ca m-ar fi dat afară...), cu părintele  Constantin Galeriu. Acum aceste filme video se găsesc la sediul asociatiei "Pro Vita" din Bucureşti, la Silviu Despa. Se pot consulta de oricine, sunt azi istorie. Filmele noastre circulau în 1986-1989 şi în foarte multe cercuri ortodoxe.

       L.V.: - De unde aţi avut o cameră video?

       V.N.: - Vă daţi seama că nu am cumpărat-o, costa o avere, cât o "Dacie". O aveam de la Cultul Creştin-Baptist, însă când nu era disponibilă şi trebuia neapărat să fac o filmare, mă duceam la romano-catolici, la arhiepiscopul Ioan Robu şi ceream camera video a lor. Mi-o dădeau întotdeauna!

       L.V.: - Cum aţi filmat concret prin Dobrogea?

       V.N.: - Eu eram "cameramanul" şi Ioan Alexandru era "regizorul" şi "comentatorul", ne mai însoţea şi soţia lui Ioan Alexandru. Deplasările le făceam cu maşina mea.

       L.V.: - Nu vă era frică că vă ia miliţia la rost, ce căutaţi prin "zonă", mai ales şi cu o cameră video? Vă puteau confisca camera...

       V.N.: - Ne-am zi, că "ce o fi, o fi"... Nu am stat decât o săptămână, filmam înainte de a se însera, apoi dispăream rapid! Trăgeam la mănăstirile ortodoxe din Nordul Dobrogei, Cocoş de pildă. Însă nu eram primiţi cu prea  mare bucurie, mai ales când îl vedeau pe Ioan Alexandru. Până la urmă se îndurau de noi şi ne lăsau să înoptăm, nu însă înainte de a fi întrebaţi, "când plecaţi?" Nu era deloc încântată Biserica Ortodoxă de filmările noastre... Securitatea, ce vreţi...

       L.V.: - Ce aţi făcut cu aceste filme?

       V.N.: - Am multiplicat casetele video şi cu ajutorul Bisericii Creştin-Baptiste "Sfânta Treime" le-am difuzat pe unde am putut. Horia Ivan, ortodox de confesiune, primise din Statele Unite de la o rudă de-a lui un video-recoder. Atunci am putut organiza la mine acasă  vizionări (mi-am tras un cablu de la apartamentul lui Horia Ivan până la mine) cu un cerc de tineri intelectuali, ca : Gabriel Klimowicz, care acuma lucreaza la Postul de televiziune N24, Silviu Despa, Lucian Despa, Octavian Mihaiescu, Ion Radoi. Gabriel Klimowicz  mi-a adus la un moment si un călugăr irlandez catolic de la Taize. A venit oarecum incognito, noaptea, voia acest călugăr să-l cunoască pe Daniel, viitorul mitropolit al Moldovei, atunci călugăr la mănăstirea Antim din Bucureşti şi proaspăt întors de la Geneva, unde luase parte la o întrunire a Consiliului Mondial al Bisericilor.

       L.V.: - Cunoaştem, creat de NKVD-KGB, unealta Kremlinului în lupta contra

democraţiilor occidentale şi a Vaticanului...

       V.N.: - Acest călugăr irlandez voia să se informeze din timp asupra lui Daniel, să vadă ce-i de capul lui. L-am dus la Daniel.  Acesta vorbea de altfel perfect franceza şi engleza. Au discutat în limba franceză o serie de probleme teologice, însă la un moment dat călăgurul irlandez i-a pus o întrebare: "Dvs. aţi fost la Consiliului Mondial al Bisericilor de la Geneva?" Daniel a răspuns afirmativ. Atunci călugărul irlandez mi-a făcut un semn discret cu mâna. La reîntoarcere mi-a spus: "nu se poate ca un prelat ortodox să se ducă la Geneva fără să aibă contacte cu Securitatea"...

       L.V.: - Eu ce să mai spun?

       V.N.: - Tot cu această cameră video i-am filmat în casa lui Ioan Alexandru pe Leonida Lari şi pe Grigore Vieru, am să povestesc mai târziu şi cu ce ocazie.  

       L.V.: - L-aţi cunoscut si pe părintele Galeriu...

       V.N.: - Ioan Alexandru mi-a spus într-o zi: "Există şi câteva biserici ortodoxe în care s-ar părea că mai lucreazăCcuvântul lui Dumnezeu!" Însă nu mi-a spus care din ele. Într-o seară ajung întâmplător prin faţa bisericii Silvestru din Bucureşti. Şi zăresc lumină, deşi era luni seara. Intru şi văd un preot cu barbă vorbind, predica foarte frumos. Fiindcă eram în apropierea Crăciunului am hotărât cei dela Biserica Creştin-Baptistă ”Sf. Treime” să mergem să-l colindăm şi pe părintele  Constantin Galeriu. A fost foarte încântat de vizita noastră şi ne-a ţinut o scurtă predică. Când am primit o cameră video am făcut un film cu el.  

       L.V.: - Vorbiţi-mi acum şi de Petre Ţuţea..

       V.N.: - Ioan Alexandru şi Sorin Dumitrescu m-au trimis la Petre Ţutea, să-l filmez, ştiind că este foarte bolnav, le era frică să nu moară. Asta era în mai 1989. M-a primit la el  vreme de trei ore. Nu i-am spus nici lui că sunt de confesiune creştin-baptistă, poate nu i-ar fi convenit. Avea o logică şi o claritate în expunerea ideilor absolut remarcabile. L-am vizitat în mica sa mansardă, într-un bloc de lângă o intrare a Parcului Cişmigiu. M-am dus la el singur, uşa nu-i era închisă, nici broască nu avea. Stătea în mare mizerie, cu un miros de urină penetrant (nu se putea ridica din pat), pe cap avea o tichie, nu-l îngrijea nimeni, iar de mâncare nu am descoperit la el decât un borcan de miere de albine, altceva nu am văzut.

       L.V.: - ?!

       V.N.: - Am auzit că mulţi veneau la el în "pelerinaj". Acum se ştie, pentru mulţi scopul vizitelor erau poate rapoartele către Securitate. Nimeni nu se ocupa de îngrijirea lui. Trist... Aşa preţuim noi, românii, personalităţile noastre. Am vorbit mai ales despre ruşi şi depre anexarea Basarabiei. Mi-a spus Ţuţea atunci: "Cu ruşii nu poţi discuta decât cu pistolul pe masă!" Câtă dreptate avea...

       L.V.: - Securitatea nu v-a luat în colimator?

       V.N.: - Pe mine nu m-au văzut când am intrat şi am ieşit de la el, însă l-au reperat pe un prieten de-al meu, Silviu Despa. Când acesta a ieşit de la Petre Ţuţea, s-a luat după el un civil, l-a legitimat şi l-a chemat la Securitate. L-au anchetat 8 ore! L-au întrebat cine dintre prietenii săi a mai fost la Petre Ţuţea, iar ancheta, în cazul său, a fost severă. Într-o zi, tocmai mă pregăteam să plec la servici, când sună telefonul: "Domnul Negară? Aici maiorul Marinescu, sunteţi invitat să veniţi la Inspectoratul Miţtiei Capitalei". "Pentru ce problemă?" am întrebat eu, iar maiorul Marinescu mi-a răspuns că o să aflu acolo. Eu nu am cedat: "Dacă dumneata nu-mi trimiţi o carte poştală oficială prin care sunt invitat la Inpectoratul Miliţiei Capitalei, eu nu vin!" "Atunci trimitem echipajul după dumneata", a venit replica. "Poţi să trimiţi", i-am închis telefonul şi am plecat la servici. A doua zi din nou un telefon: "Păi ,ce am vorbit domnule? dumneata trebuia să vii la noi". Eu din nou am refuzat categoric să mă deplasez la miliţie si din nou am fost ameninţat cu trimiterea echipajului. Văzând că se îngroaşe gluma m-am dus într-un tur de "informare". Mai întâi la pastorul Taloş: "Măi, Victore, aceştia nu o să-ţi trimită nimic oficial, dacă te cheamă, du-te, căci altfel te vor pisa la cap şi o să trimită echipajul după tine". M-am consultat şi cu Ioan Alexandru, l-am găsit cu picioarele în lighean, mi-a spus: "Du-te, dar să ştii că ăştia pe mine mă doresc, pe mine vor să mă ancheteze".

       M-am dus. Am fost primit într-o cameră mică, cu o masă şi două scaune. "Ştiţi pentru ce v-am chemat?" mă întreabă maiorul Marinescu (mai mult ca sigur, un nume conspirativ - însă l-aş recunoaşte după faţă şi astăzi). "Nu ştiu, dacă-mi spuneţi poate aflu", i-am răspuns. Adevărul este că chiar că nu ştiam pentru ce mă cheamă, mi-a trecut prin cap chiar că mi se va comunica expulzarea mea în Statele Unite. Eu ştiam că sunt pe o listă "de aşteptare" specială în Statele Unite, în caz că mi s-ar fi întâmplat ceva, fraţii de acolo ar fi demarat imediat procedura de recuperare a mea. Tocmai ca să arate autorităţilor ceauşiste că eu nu sunt un "oarecare", de sărbători primeam în medie s00-s20 de felicitări din Occident...

       "Dumneata ai fost la Petre Ţuţea!", m-a lămurit maiorul Marinescu. "Da, şi ce-i cu asta!" am spus."Dumneata nu ştii cine-i Petre Ţuţea?" "Nu ştiu, eu ştiu că e un om bolnav, atâta tot", m-am apărat. "Ăsta-i fascist!", şi-a marcat "punctul" maiorul Marinescu. "Şi ce dacă, n-am voie?" Am continuat: "În Biblie scrie că trebuie să te duci şi la cel păcătos şi la cel care îl urăşte pe Dumnezeu, însă nu cred că Petre Ţuţea îl urăşte pe Dumnezeu". Ca să fie autoritar cu mine a început să ţipe, dar ţipam şi eu. "Ce-ai vorbit cu Petre Ţuţea?" m-a întrebat. "Probleme de istorie şi probleme religioase, ce mă interesează pe mine", am replicat. "Da? ce probleme de istorie?", era acum curios maiorul Marinescu. "Ce mă

 interesează pe mine în primul rând este problema Basarabiei", i-am zis. "Dar cine eşti dumneata, ca să faci politică?, politica o fac altii"... I-am explicat că la noi în familie am avut oameni care au fost deportaţi de ruşi.

       L.V.: - Nu aţi avut impresia că, în spatele acestui ton dur al maiorului Marinescu (care desigur, nu era de la Miliţie, ci de la Securitate) se ascundea de fapt şi o oarecare curiozitate personală?

       V.N.: - Ştiu eu ce să zic? În orice caz, în cele două ore de anchetă nu am fost brutalizat, cum s-a procedat cu Silviu Despa. Poate a contat că eram foarte sigur pe mine, nu i-am lăsat nici un moment dat iniţiativa. Maiorul Marinescu a încercat totuşi să-mi insufle "ideea", că ce am făcut nu este chiar nevinovat: "Petre Ţuţea a făcut parte din guvernul mareşalului Ion Antonescu şi noi trebuie să ştim acum dacă dumneata, împreună cu Ioan Alexandru şi alţii, nu vreţi să constituiţi o organizaţie fascistă în România"...

       L.V.: - ?!

       V.N.: - I-am spus că nu mă interesează fascismul, mă interesează religia şi istoria neamului meu. Mai mult, i-am zis că dacă va fi răsturnat comunismul în România, asta nu mai e de resortul meu, ci depinde de Dumnezeu. Nu a zis nimic. De fapt ştiţi când a început să

manipuleze Securitatea? Abia atunci când şi-a dat seama că Ceauşescu nu mai are nici cea mai mică şansă de supravieţuire, abia atunci. Să revin, maiorul Marinescu mi-a cerut să dau o declaraţie, că "nu voi întreprinde nimic, eu şi Ioan Alexandru, pentru răsturnarea

regimului comunist". Am dat-o, căci puteam eu şi cu Ioan Alexandru să răsturnăm, numai noi doi, regimul comunist?

       L.V.: - L-aţi filmat pe PetreŢuţea?

       V.N.: - Nu, mi-am dat seama că e foarte riscant, riscam să-mi confişte Securitatea camera video. I-am spus la ureche lui Petre Ţuţea, fiind convins că în cămăruţa sa Securitatea a plantat microfoane, că aş dori să fac, data viitoare când mai vin, un film. El a încuvinţat din cap. Însă nu am mai venit, văzând că sunt filat la Ţuţea de Securitate. Revin însă, maiorul de Securitate mi-a spus: "Nu vă fie frică, terminăm noi şi cu lectiile lui Ioan Alexandru de la Universitate"... Eu m-am bucurat sincer că nu m-au întrebat de camera video şi de filmările pe care le-am făcut.

       Însă m-a mai întrebat ceva maiorul Marinescu: "Dar cu poeţii ăştia basarabeni ce aveţi?" În martie 1989 au sosit la Bucureşti Leonida Lari şi Grigore Vieru. Uniunea Scriitorilor s-a purtat destul de rece cu ei  (deşi îi învitase) - aşa primiseră ordin de la Securitate. Maiorul Marinescu mi-a spus un lucru atunci pe care eu nu l-am înţeles absolut deloc: "Atenţie cu ei, căci s-ar putea să vă lovească pe stradă o maşină cu un număr care nu va fi românesc!" Am crezut că este o ameninţare, l-am şi întrebat: "Da' ce număr va avea? arab?". El nu mi-a răspuns. Acum îmi dau seama că a vrut să mă avertizeze, că aş putea fi lichidat de KGB... În orice caz eu i-am plimbat, cu "Dacia" mea, pe Leonida Lari şi pe Grigore Vieru prin Bucureşti şi prin ţară, Uniunea Scriitorilor le-a comunicat, că "nu au benzină pentru ei"... Noroc cu bonurile de benzină primită de la pastorul Vasile Taloş de la misonarii americani...

       Leonida Lari şi Grigore Vieru au venit cu o încărcătură românească extraordinară, aveau o dorinţă de libertate care pe noi ne-a impresionat. Adevărul este că Basarabia se redeşteptase, în timp ce noi zăceam în continuare sub cizma lui Ceauşescu. Au vrut să-l vadă şi pe Adrian Păunescu. El oficial era "oprimat", însă stătea într-o vilă absolut extraordinară în Bucureşti... Mai avea şi o vilă la Breaza. Nu a fost dorinţa mea să-i duc la Păunescu, a fost dorinţa celor doi basarabeni.

       L.V.: - Poate a contat şi faptul că Adrian Păunescu era născut (din părinţi olteni) la Bălţi, în Basarabia...

       V.N.: - Cred că l-au considerat, greşit de altfel, un nationalist. Leonida Lari şi Grigore Vieru erau încântaţi de Adrian Păunescu. În fond chiar şi Ioan Alexandru îl considera un mare poet. Adrian Păunescu ne-a primit în biroul său, avea o masă foarte mare acoperită cu sticlă şi sub ea şi poza mareşalului Ion Antonescu! Păunescu le-a prezentat celor doi poeţi de la Chişinău "poeziile sale interzise", le-a scos dintr-un sertar, avea să le publice de altfel în 1990. Pe mine m-a ameninţat însă, cu vreo lună şi jumătate înainte de căderea lui Ceausescu, că şeful Securitătii din Tg. Mureş l-ar fi informat că filmele video făcute de mine atunci cu el, circulă şi pe acolo. Păunescu m-a somat să-i predau imediat toate casetele, eu însă i-am închis telefonul, spunând că nu-l cunosc...  

Pe urmă a mai venit cineva foarte interesant, scriitorul bucovinean Mihai Prepelită, care avea pe atunci rezidenţa la Moscova. Ioan Alexandru m-a rugat să-l duc la Sarmisegetuza. Pe maşină, ştiind că nu ne poate nimeni să ne asculte, mi-a povestit că a venit în România să ne spună despre masacrul de la Fântâna Albă, unde sovieticii au omorât cu sânge rece, în 1941, 3.000 de români. I-am propus, ca în ultima noapte pe care o mai petrece la Bucureşti, să-l înregistrez cu camera video despre acest masacru şi scoatem filmul în Occident. A acceptat pe loc. La 2 noaptea, la mine în casă, i-am filmat mărturia. Cu ajutorul Bisericii Anglicane am reuşit să scot originalul din ţară.

       L.V.: - Nu s-a îngrozit Mihai Prepeliţă văzând România lui Ceauşescu?

       V.N.: - Nu Ceauşescu îl interesa pe el, venise să-i vadă pe fraţii săi români. Venise să vadă România, nu pe Ceauşescu.

       L.V.: - V-a chemat din nou Securitatea pentru faptul că i-aţi fost amfitrion, vreme de o săptămână, lui Mihai Prepelită.

       V.N.: - Nu m-a chemat deloc şi dacă mă chema, ce ar fi fost?

       L.V.: - Ce poziţie a luat cultul  baptist pe la sfârşitul lui noiembrie 1989, mai ales că toate regimurile comuniste din Estul şi Centrul Europei se prăbuşiseră deja?

       V.N.: - S-a decis intensificarea propagandei. Casetele video cu Ioan Alexandru, Paisie, Galeriu, Cleopa etc., au fost din nou multiplicate şi răspândite prin ţară. Nu cunosc exact situaţia decât în Bucureşti şi în Timişoara. Acolo aveam deja cinci biserici baptiste. Baptismul era foarte bine reprezentat şi la Arad şi Oradea, unde erau şi mai multe biserici şi mai mulţi credincioşi.

       Cu câteva luni înainte de Revoluţie şi-a făcut apariţia la mine Ion Rădoi. Acesta a fost un student de la ASE, care a scris o scrisoare "Europei Libere", în care ataca puternic regimul ceauşist. După scrisoare, normal, a fost anchetat, dar nu fost exmatriculat. A venit cu Octavian Mihăescu, simplu muncitor la un punct termic prin Bucureşti, de la o casă de copii,creştin- baptist. Deci s-a constituit un grup de tineri (mai erau si alţii, Klimowicz, Silviu Despa etc.), care voiau să treacă la acţiune.

       Ceva mai târziu Ion Rădoi a venit cu propunerea să facem un apel prin care să adunăm lumea, tinerii în special, pe data de 1 decembrie 1989, în Piaţa Universităţii.

       L.V.: - Foarte interesant!

       V.N.: - Ion Rădoi ne-a informat că el va trimite acest Apel la "Europa Liberă", nu ştiu dacă l-a trimis sau nu. Însă evenimentele au luat viteză...

       L.V.: - La 1 decembrie 1989 era încă relativă liniste în România.

       V.N.: - Poate, dar atunci nu era chiar simplu să scoţi un mesaj din ţară, necesita ceva timp. Ulterior am aflat că această scrisoare a ajuns totuşi la "Europa Liberă", mi-a confirmat Octavian Mihăescu, care a discutat prin 1997 cu directorul departamentului românesc de la RFE, Nicolae Stroescu-Stînisoară. "Europa Liberă" nu a transmis nimic atunci, de ce, nu ştiu, iar nouă ne-a rămas doar propaganda din "gură în gură", cert este că nu a venit nimeni la statuia lui Mihai Viteazu din Piaţa Universitaţii, dcît cîţva Însă pe s6 decembrie am aflat că s-a întâmplat ceva la Timişoara. Pe 20 decembrie a fost  acel stupidul discurs al lui Ceauşescu la televiziune, iar pe 2s decembrie acel miting organizat, sunt convins, de Securitate. Probabil ca sa contracareze prin acel mitig acţiunile de la  Timişoara ? La acel mitig nu au fost prezenţi decît oameni bine verificati. Majoritatea membrii pcr.

       După s8 decembrie nu mai dormea nimeni în Bucureşti. Am făcut un tur cu maşina prin Bucureşti în serile acelea, peste tot erau lumini aprinse la ferestre, toată lumea asculta "Europa Liberă". Pe 21 decembrie în Piaţa Lahovari, unde locuiam, erau deja masaţi miliţieni şi scutieri, mi-am spus că nu va urma ceva bun. Când am venit de la servici, pe la vreo trei şi jumătate după masa, m-a întâmpinat acest "peisaj", în plus patrulau foarte mulţi securişti în civil. Atunci eu m-am dus în faţa soldatilor si m-am pus în genunchi, şi cu o voce puternică le-am spus: "Sunt tată a trei copii, iar dacă mai este de plătit un sânge pentru eliberarea acestui popor, sunt gata să-l plătesc eu, împuşcati-mă!" Chiar aşa am spus. "Împuşcati-mă, dar să nu se mai întâmple ca în Timişoara!", am mai adăugat. Un civil a început să se uite insistent la mine. Atunci eu l-am arătat cu degetul şi m-am adresat direct lui: "Domnule ofiţer de Securitate, vă luaţi o mare răspundere în faţa lui Dumnezeu dacă-l mai apăraţi pe acest ticălos!" Oamenii de pe margine, trecătorii, se uitau la mine speriaţi, socali chiar. Însă unii au început să aplaude. A venit însă o femeie si m-a ridicat, spunându-mi: "românii nu sunt uniţi, iar oameni ca dvs. nu trebuie să moară"... M-a străfulgerat atunci un gând, că Dumnezeu i-a luat pur şi simplu puterea lui Ceausescu. M-am ridicat si m-am dus imediat la Ioan Alexandru.

       L.V.: - Ce a zis la toate acestea?

       V.N.: - O să vă dezamăgesc: pur şi simplu nu voia să iasă din casă. Se tot frământa prin casă.

       L.V.: - ?!

       V.N.: - I-am spus: "Frate Ioane, Dumnezeu l-a cercetat şi l-a găsit uşor, dar în noaptea asta VA CĂDEA!" Abia atunci a fost si el străpuns. L-am întrebat: "Ce faci, rămâi în casă sau vii?" Însă înainte de a spune el ceva, fetele lui au luat cuvântul primele: "Tată, dacă tu nu ieşi, ieşim noi!" Tremurând, Ioan Alexandru s-a sculat, şi-a luat o icoană, mir de la Ierusalim, vreo trei lumânări, se învârtea prin casă, aveam impresia că trage de timp. A îngenunchiat în faţa  Icoanei Macii Domnului şi şi-a spus rugăciunea, s-a închinat de nu ştiu câte ori. A ieşit până la urmă, însoţit de soţia sa. Înainte a venit şi Liviu Petrina. Ioan Alexandru l-a trimis acasă, spunând că are patru copii, s-a dus... Deja la Scala începeau cordoanele de scutieri. Lângă zidul Ambasadei SUA am avut parte de o imagine macabră: am văzut trupurile aruncate de-a valma a 13 tineri şi copii, împuşcaţi cu puţin timp înainte. A fost şi un gest de sfidare la adresa Statelor Unite. Dintr-o dată văd un alt Ioan Alexandru, plin de curaj. A aprins o lumânare, a scos Crucea şi o Icoană  a Mântuitorului şi s-a dus în faţa soldaţilor. Aceştia s-au dat la o parte! Din acel moment l-a părăsit definitiv frica. Toţi soldaţii se dădeau la o parte în faţa Crucii şi Icoanei.. Asa am ajuns până în Piaţa Universitătii. La colţul Spitalului Coltea am văzut o baltă de sânge şi multe lumânări aprinse. Plus un grup de 50-60 de tineri şi copii îngenunchiati, însă nici un preot ortodox cu ei. Văzându-ne cu Crucea şi cu Icoana tineri ne-au întrebat, "Sunteti preoti?". Ei bine, Ioan Alexandru s-a îndreptat spre ei si le-a răspuns: "Scumpii mei, în aceste momente, suntem preoţi"... A îngenunchiat în balta de sânge şi şi-a pus şi mâinele pe sângele martirilor. Au fost momente de foc pentru noi. Ioan Alexandru a mai spus: "Acum rostim rugaciunea Ttatăl nostruca un fel de prohod de înmormântare". Când Ioan Alexandru a văzut că Biserica  Spitalului Colţei este închisă, i-a venit ideea să facem turul tuturor bisericilor din jurul clădirii Comitetului Central, aşa cum au făcut evreii când au înconjurat cetatea Ierihonului. Cu Icoana şi cu Crucea am mers pe la toate bisericile din zonă, toate erau închise. La Biserica  Sf.Gheorghe unde este capul lui Constantin Brâncoveanu Ioan Alexandru a strigat la Dumnezeu cu un glas aşa de tare, căci m-am şi speriat zgîlţiind de potţle de fier al Bisericii, ca sa înceteze această vărsare de sânge şi ca Dumnezeu să dărâme comunismul în România. Noi nu ştiam atunci că patriarhul Teoctist,  dăduse ordinul ca toate bisericile din Bucureşti să fie închise.

       L.V.: - Ordinul nu se discută, se execută...

       V.N.: - Atunci ne-am gândit să ne ducem la Patriarhie. Pe la jumătatea dealului am auzit o somatie: "stai, că tragem!" Cartuşul era pe ţeavă... Ne-am pus în genunchi, nu am mai mers mai departe, ne-am reîntors în Piaţa Palatului. Ioan Alexandru s-a reîntors acasă, era pe la orele s2 din noapte, m-am dus şi eu acasă. Acolo însă nebunie, se trăgea din plin, Piaţa Alexandru Lahovari era la numai o aruncătură de băţ de Piaţa Universităţii. Focurile au ţinut până la orele trei dimineaţa. Am vrut să ies din casă, însă soţia mea m-a reţinut. Tragea de mine cu disperare ca sa nu mai plec din casă. Atunci am pus mâna pe telefon şi am sunat  la Ambasada Statelor Unite (aveam numărul ei de la sora Popescu). La celălalt capăt al firului mi-a răspuns, într-o românească stricată, ataşatul comercial al ambasadei. I-am spus: "Daţi imediat un telefon la CC al PCR, să se oprească vărsarea de sânge şi ticăloşia care se face acum la Bucureşti, dacă sunteţi un stat democratic Cum se permite astfel de fapte la câţva paşide Ambasada SUA.!" Nu ştiu dacă americanii au reacţionat sau nu. Însă a doua zi a reacţionat Ceauşescu, trimiţând pe cei de la salubritate să spele cu furtunele sângele.

       Între timp s-a dat ordin ca toţi salariaţii să fie prezenţi pe 22 decembrie 1989 la servici şi să semneze necondiţionat  prezenţa pe o listă speciala. Eu m-am dus imediat la IPGA unde lucram şi am început să strig, dar nu strigam ca un om, strigam ca o fiară cţci aveam în faţa ochilor acele scene groznice din nopatea de 21 Decembrie 1989: "Veniti cu noi!" Şeful de sindicat a vrut să mă oprească stigîndu-mi de la o fereastră: "Huo ! Pleacă de aici haimana împuţită!" Însă aproape jumătate din salariaţi m-au urmat, adică vreo 800-900 din cei 2.000 de angajaţi. Înainte a venit şi directorul institutului Călin Popoescu să stea de vorbă cu mine: "Negară, să nu-mi iei oamenii!" I-am răspuns scurt: "Dumneata nu mai ai ce să discuţi, aici este vărsare de sânge!"

       L.V.: - Pe urmă se ştie ce a urmat...

       V.N.: - Da, se ştie... Am ajuns în Piaţa Palatului. Nu decolase bine elicopterul cu Ceauşescu când un ofiţer de pe un tac a strigat, "să vină domnul Iliescu!" Ceauşescu mai făcuse însă o ultimă sforţare, în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989. Alte elicoptere au împărţit un fel de "manifeste" ale regimului, oamenii erau îndemnaţi să meargă acasă, să nu dea curs provocărilor (sic) puse la cale de agenturi străine.   

                                                                                           

Liviu Vălenaş

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco   [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.