HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIA MEDIEVALĂ A  BANATULUI OGLINDITĂ ÎN SCRIERILE LUI 

IOACHIM MILOIA (III)

 

Dr. TIBERIU CIOBANU

 

 În toamna anului 1447, Iancu de Hunedoara a trecut prin Căvăran, fapt dovedit de o scrisoare pe care a datat-o aici, în 18 octombrie, ziua evanghelistului Luca[1]. Existând un proces între nobilii din Mâtnic şi cei din Măcicaş, aceştia s-au supus sentinţei dată de districtul şi oraşele Sebeş şi Caran (...ecce submissimus nos pro maiore iusticia ad districtum et liberas civitates, videlicet Sebes et Karan[2]), aşa cum se menţionează într-un document din 1 iunie 1452. În 29 ianuarie 1458, juzii Toma Nyrö şi Grigorie, reprezentanţi ai oraşului Căvăran, Sandrin şi George, reprezentanţi ai oraşului Sebeş i-au cerut regelui Mathia reînoirea drepturilor pe care le-a dat acestor localităţi regele Sigismund, anume ca iobagii să poată beneficia de liberă mutare unde vor, dacă şi-au plătit dările[3]. Într-un document din 27 mai 1494[4] se arată că Ioan Părcălab s-a plâns că oamenii din Căvăran pescuiesc în heleşteul său, că-i folosesc pădurile şi livezile, că vânează pe teritoriul său şi că i-au omorât sluga care îi păzea aceste proprietăţi. Locuitorii din Căvăran nu recunosc nimic din învinuirile aduse. Pentru nevinovăţia lor, au depus jurământ juzii din Căvăran, anume Mihai Szederjes, Ioan Barbu, George Vide, Toma Zeles, Nicolae Frâncu, Danciu şi Filip, care s-au prezentat la judecată în Caransebeş. În anul 1500 au avut loc reglementări ale încasării decimelor pe care trebuia să le plătească capitlului din Cenad oraşele (târgurile) Sebeş şi Caran. Oraşele acestea sunt menţionate de trei ori, în ordinea: oppidi Sebes et Karan[5]. Alte pricini sunt grăitoare pentru litigiile dintre oameni: în 19 mai 1503, nişte locuitori din Căvăran şi Nicolae Măcicaş au fost chemaţi la judecătoria din Sebeş pentru ceartă şi pentru că s-au bătut; Nicolae Măcicaş susţinea că vitele lui  Ladislau şi ale lui Ioan din Căvăran i-au produs pagube mari în semănături; ca să înceteze aceste pagube, întâmplate mai de multe ori, Nicolae Măcicaş le-a dat ordin slugilor sale să prindă şi să închidă caii, oile şi porcii care-i intră în holde. Stăpânii acestor animale au mers acasă la Nicolae Măcicaş. După ce acesta i-a ospătat, Ladislau şi Ioan şi-au cerut animalele, dar Nicolae Măcicaş a refuzat să le dea, jurând că le ţine închise până când o să-i plătească pagubele. „După o ceartă din care n-au lipsit cele mai plastice înjurături şi cuţite scoase – tălmăceşte Miloia documentul redactat în limba latină – cei doi au plecat neputându-şi lua porcii. Iar ca să se răzbune i-au împuns caii, încât aceştia au căzut la pământ, aproape morţi”[6]. Fiind interogaţi, cei doi pârâţi nu-şi recunosc vinovăţia. Dimpotrivă spun că ei s-au dus la Nicolae Măcicaş, cu cele mai „bune intenţii” şi i s-au adresat cu „cele mai blânde” cuvinte, că abia când au ajuns la Nicolae Măcicaş au aflat că animalele lor sunt închise pe moşia acestuia; că dimpotrivă acesta a început să-i înjure şi să-i ameninţe. Văzând acestea ei au plecat de îndată de la el, care s-a ţinut după ei până la marginea proprietăţii sale, unde s-au luat la bătaie. Pentru judecata acestei cauze a fost alcătuit un juriu, dar pârâţii nu au fost mulţumiţi de componenţa juriului şi au cerut să fie prezentaţi în persoană regelui Ladislau[7] (este vorba de Vladislav al II-lea, rege al Ungariei între 1490 şi1516).

Dintr-un document din 16 iunie 1531[8] se constată că apare iarăşi cazul pădurilor Botligete şi Radpataka. Reprezentanţii oraşului Căvăran (cives oppidi Karan) au fost la rege cerând să fie lăsaţi să se folosească de pădurile care le aparţin încă din timpul lui Iancu de Hunedoara, în afara celor două păduri numite, prima fiind a mătnicenilor, iar a doua a măcicăşenilor.

Pentru anul 1548[9], Miloia redă o neînţelegere între locuitorii Căvăranului şi reclamantul Petru din Prisaca, nemulţumit în privinţa hotarelor Căvăranului, întinse şi peste o parte din moşia sa. Comitele Petru Petrovici a ordonat să se rezolve cazul, iar în urma cercetărilor, hotarele Căvăranului au fost trasate astfel: cu începere de la Prisaca până la teritoriul mătnicenilor, numit Zlatnic, de aici spre răsărit, trecând peste o pădure până la un loc numit Zăgujeni; de aici se întoarce spre Prisaca, trece pe lângă casa lui Matia Halaz din Căvăran, apoip este o mirişte până la locul Popeşti; de aici trece drumul până la movila de hotar, urmând, apoi, până la un afluent al Timişului. „Datele sunt foarte vagi – precizează Miloia – încât nu se pot servi la o determinare topografică mai apropiată”[10] .

Dintr-un document din 1582 aflăm că, pe atunci, judele Căvăranului era George Musan, care era ajutat la judecăţi de o seamă de „cetăţeni juraţi” (iurati cives)[11]. După doi ani, în 1584, într-un document apare ca jude principal al Căvăranului, Ion din Tincova, iar ca jurat Ioan Pleşcu, amândoi nobili. În acel an, mătnicenii îi acuză pe locuitorii Căvăranului că aceştia au ocupat o parte din pământurile celor din Mâtnicul de Sus şi din Mâtnicul de Jos, că au distrus stavilele de la patru mori ale acestora, că le-au furat recolta. Pentru aceste fapte, căvărenenţii au fost condamnaţi prima dată de banul Toma Tornia şi a doua oară de către voievodul din Ardeal. Mihai din Peştera a luat asupra sa rolul de intermediar între cele două părţi şi a reuşit să facă pace. Pârâtorii Mihai, Baltazar, Farcaş Groza, Elisabeta, Simeon, văduva lui Francisc – toţi din Mătnic – au renunţat la sentinţa dată în favoarea lor, declarând-o nulă; în schimb, locuitorii din Căvăran se obligă  să plătească 100 florini ungureşti în ziua de Sf. Gheorghe. Proprietăţile care constituiseră obiectul neînţelegerii urmau să fie câştigate de locuitorii din Căvăran pe calea dreptăţii şi să se dispună fixarea hotarelor prin persoane de încredere; până la efectuarea acestei operaţiuni, proprietăţile în cauză rămâneau ale mâtnicenilor. Numai cu permisiunea acestora, căvărănenţii puteau să-şi pască vitele pe proprietăţile respective şi să taie lemne din pădurea aflată în dispută. În privinţa canalului morilor s-au înţeles ca o parte din acesta – începând de la râul Timiş – să fie întreţinut de cei din Căvăran, iar a treia parte din canal să fie îngrijită de mâtniceni, aceştia urmând să dea şi lemnul necesar pentru construirea stavilelor morilor de apă de aici. Locuitorii Mâtnicului au fost obligaţi să depună 1000 de florini garanţie pentru respectarea înţelegerii respective[12].

Miloia ia în discuţie şi un document din anul 1585, din care reies autorităţile de atunci ale Căvăranului: jude primar, Ion Andorca, apoi doi juraţi, Adam Frenc (Frâncu) şi Nicolae Tătar. Într-o scrisoare a celui din urmă, din februarie 1585, dată în oraşul Căvăran, este prezentat procesul lui Ion Pleşcu împotriva Margaretei, soţia decedatului Ion din Tincova. Pleşcu acuzase de părtinire pe asesorul Ion din Tincova, pentru care fusese pedepsit să plătească 100 florini, sentinţă care, cu tot apelul acestuia, a fost aprobată apoi şi de ban[13]. Nobilul Adam Frâncu – care fusese jurat în anul 1585 – este menţionat în 1590 în funcţia de prim jude. În acelaşi an sunt amintiţi şi alţi cetăţeni din Căvăran: Gaşpar Lungu, Cranius Munguţan, Maxim Bonţa, Ion şi Mihai Romoniţă, Mihai Iacob, Ion Borca, Pleşcu Cranius şi Andrei[14]. Oraşul Căvăran din districtul Caransebeşului şi satul Oloşag din districtul Lugojului, ajung în anul 1596 în posesia lui Nicolae Josika, aceste localităţi fiind anexate cetăţii Jdioara. Cetăţenii Căvăranului au protestat aprig, în 1597, împotriva acestei anexări, prezentând scrisorile de privilegii, dar principele Transilvaniei i-a refuzat, motivând că o asemenea situaţie este reclamată de starea de război din acea vreme; se arăta că un oraş expus, precum Căvăranul – situat în apropierea duşmanului – trebuie să fie apărat în alt chip decât în timp de pace. Principele promite că, odată cu intrarea ţării în normalitate, Căvăranul îşi va căpăta vechile privilegii[15].

În anul 1599, Iacob şi Ion Romoniţă din Căvăran au fost citaţi ca martori într-un proces de proprietate. Tot într-un asemenea proces, aceiaşi căvărenenţi sunt citaţi şi în anul 1609. În acelaşi an, nobilii din Căvăran, Ştefan din Lugoj, Ion Pribeagul, Ioan Herczeg, Ioan Huher şi iobagii Dimitrie Vida, Emeric Mester, Petru Cornia[16] au luat parte, ca „vecini”[17], la introducerea lui Pavel Keresztesi în posesiunea cetăţii Jdioara. Gabriel Bathory, într-o scrisoare din 1626, se referă la Căvăran (folosind numele maghiarizat Karand), localitate în care se găseau o sută de călăreţi şi o altă sută de infanterişti[18]. După un pătrar de veac, într-un document din 1642, Căvăranul este amintit ca possessio, ceea ce-l determină pe Miloia să constate decăderea acestuia de la vechiul rang de târg sau oraş[19]. „Aici termină Pesty Fr. – spune Ioachim Miloia – istoria oraşului ce, după dânsul, se găsea la Caransebeş, având numele Caran (Karan). De la 1678, apoi, această localitate pustiită şi părăsită reapare, de data aceasta cu numele de Căuran, în notele de călătorie a lui Sándor Pál, apoi într-o hartă de la sfârşitul secolului XVII, cu numele Caravan”[20].

În încheierea studiului său, Miloia face câteva consideraţii asupra materialului prezentat de el. Subliniază că, atestată documentar în veacul al XIII-lea, având o biserică monumentală probabil din acelaşi secol, această localitate este una dintre cele mai importante aşezări româneşti din Banatul medieval, fiind pe atunci menţionată în documente, ca oppidum sau civitas. Întrucât nu avea cetate, a stat sub o juridicţia militară a Sebeşului şi a avut la început o relaţie administrativă cu acesta, pentru ca apoi, odată cu consolidarea vieţii sale social-administrative, Căvăranul să se emancipeze, devenind independent şi, împreună cu câteva sate din preajmă, să se constituie în centrul districtului românesc omonim. Nu se ştie precis cât timp a durat existenţa acestui district a cărui primă atestare documentară este din anul 1391, iar ultima în anul 1422. În privinţa extensiunii districtului Căvăran se pot face doar ipoteze, atât cât permite restrânsul material documentar. Bunăoară, în anul 1397, este menţionată localitatea Poganch (Pogănici) ca făcând parte din districtul Căvăran, astfel putându-se deduce că acest district s-a întins, spre nord-vest,  cel puţin până la Zorlenţ-Brebul , fiind învecinat cu districtul Comiat. Se poate presupune – consideră Miloia – că în perioada în care a fost centru de district, conducerea administrativă a acestuia s-a extins şi asupra celorlalte localităţi cu care oraşul Căvăran era în relaţie, cu atât mai mult cu cât acestea sunt în imediata sau nemijlocita lui apropiere: Vozeşdia, Mâtnicul, Prisaca, Maciova,Peştera, Tincova, Zgribeşti, Ohaba, Ruginosu ş.a.

După desfiinţarea districtului Căvăran, oraşul omonim a reintrat formal în componenţa districtului Sebeş, dar şi-a avut existenţa independentă de oppidum şi libera civitas, având juzi proprii, mai târziu şi prim jude, în fruntea unui aparat judecătoresc. De-a lungul timpului o seamă de reprezentanţi ai Căvăranului au fost membri în conducerea administraţiei Sebeşului, „căci nu odată acest oraş neavând sigiliu propriu, se foloseşte de sigiliul câtorva nobili din Căvăran”. În urma ocupării unor funcţii în Sebeş, anumiţi nobili din Căvăran s-au stabilit acolo, fapt dovedit de numele unora dintre aceştia care arată locul lor de origine. Asemenea mutare, devenită fapt obişnuit în vremurile grele ale bătăliilor cu turcii, a condus la schimbări demografice: o mare parte dintre oamenii cu stare din Căvăran au părăsit această localitate, stabilindu-se la Sebeş sau în alte localităţi întărite, îndeosebi la Jdioara. De pe la sfârşitul secolului al XVI-lea, se constată mai clar din documentele tot mai puţine emise, decăderea Căvăranului, semnificativ fiind în acest sens faptul că, în anul 1596, acesta a fost donat ca orice simplă posesiune familiei Josika din Jdioara.

La anul 1642, Căvăranul avea o modestă garnizoană de 200 de oşteni, dar prezenţa armatei aici poate să însemne că în această localitate – situată în drumul invaziei turceşti – s-ar fi dat lupte, în timpul cărora locuitorii şi casele lor au avut mult de suferit. De aceea, aceşti locuitori şi-au căutat adăposturi mai sigure în alte aşezări, Căvăranul rămânând aproape pustiit, transformat într-o possessio[21]. În legătură cu mutarea căvărănenţilor în Caransebeş, Miloia îşi exprimă iarăşi opinia despre formarea numelui acestei localităţi: „Afirmaţia lui Sándor Pál cum că locuitorii din Căvăran s-au mutat la Sebeş este în parte adevărată, atât numai că nu numai această împrejurare a dat origine numelui modern de Caransebeş, ci după cum am văzut, şi nevoia de a distinge Sebeşul de lângă Căvăran de Sebeşul săsesc etc. Şi, în sfârşit, şi o umbră de administraţie comună ce a existat din timpuri vechi între cele două localităţi”[22]. Chiar prezentând, în afară de mutarea căvărănenţilor în Sebeş, încă două solide argumente privind formarea numelui Caransebeş, credem că Miloia n-a reuşit să lămurească pe deplin etimologia respectivă.

În schimb, trebie să reţinem o altă remarcă, foarte pertinentă sub aspect onomastic, a lui Ioachim Miloia: „Numele conducătorilor şi ale iobagilor sunt în secolele XIII-XV curat româneşti, chiar dacă, câteodată, găsim traduceri în ungureşte. Astfel, Nyirö Tamas, jude al Căvăranului, la 1458, este tot un român, cu toată forma ungurească a numelui, traducere a ocupaţiunii respectivului, devenită nume”[23]. Chiar şi unii oficiali de la Căvăran erau români. „Fiind Căvăranul oraş regesc (regii vorbesc întotdeauna de civitas nostra) – arată Miloia – regele avea aici reprezentanţi în persoana unor «ofiţeri» cu serviciul la Căvăran. Astfel, la 1375, este amintit un anume Nicolae, fiul lui Ştefan, iar mai târziu Magas (Moguş, Muguş?) şi Ladislau, ofiţeri români, în ciuda numelui lor, atât de maghiarizat (...dominus Lodovicus rex Magas et Ladislo Volahis officialibus suis de Karan firmissimis dedissent in mandatis...)”[24]. Această informaţie istorică este deosebit de preţioasă, ea completând lunga listă a demnitarilor de origine română din Transilvania şi Ungaria.

La sfârşitul studiului, Miloia revine cu unele consideraţii referitoare la biserica din Căvăran, pe care o prezentase în studiul precedent. „Reflectând mai îndelung” asupra unor afirmaţii pe care le făcuse anterior, el face anumite precizări, prin care sugerează că acest lăcaş era parohial şi că ar fi putut să fie construit de localnicii  de aici – şi nu de către autorităţi – ceea ce ar explica faptul că despre acest edificiu ecleziastic nu se cunosc mărturii documentare: „Când am publicat rezultatul săpăturilor susţineam că era vorba de o biserică ridicată de un ord catolic pentru combaterea elementului ortodox şi că poate în jurul acestei biserici se ridica şi o abaţie. Totuşi, reflectând mai îndelung asupra acestei ipoteze, trebuie să remarcăm prea semnificativa lipsă totală a documentelor când este vorba de această biserică de proporţii monumentale pentru secolul în care a fost ridicată. Această împrejurare ne îndeamnă să lărgim conţinutul ipotezei noastre, mai cu seamă dacă ţinem cont şi de calitatea socială a multora din locuitorii Căvăranului. Ştim despre mulţi dintre ei că, în urma serviciilor aduse regelui, au fost ridicaţi la rangul de nobili. Alţii, iarăşi, amintiţi în funcţia de cnezi, au trebuit să aibe la fel o stare materială înfloritoare. Ori nu se poate admite ca această comunitate să nu-şi fi avut biserica proprie, biserică de piatră, atunci când ştim, că pe locul «Seliştea» se găsesc «străzi pietruite, pieţe»[25] şi când nobilul Nicolae din Măcicaş îşi avea în apropiere castelul său, întărit după toate regulele construcţiei feudale (se vorbeşte într-un document de «pons casteli» a lui Nicolae din Măcicaş). În consecinţă, ar fi logic să admitem că această biserică a putut fi ridicată şi de însişi locuitorii Căvăranului. Fost-a însă ortodoxă sau catolică? Iată o întrebare la care deocamdată nu putem răspunde. Pentru ritul ortodox ar pleda seria de biserici româneşti de piatră din judeţul Hunedoara, ridicate în secolul al XI-lea, care, având stilul de trecere, sau gotic, sunt totuşi ortodoxe, ridicate de români. Cât priveşte însă Căvăranul nu putem spune nimic sigur, doar atât că, dacă nobilii de aici, în secolul XIII-XV erau încă români, mai târziu parte din ei se înstrăinează de neam şi de religie, cum ne dovedesc atâtea familii maghiare prin secolul XVI-XVII, care, la origine, erau româneşti. Iată de ex. familiile Măcicaş (Macskási), Fiat (Fiath), Josika ş.a.”[26].

Miloia mărturiseşte că în acest studiu n-a avut „pretenţia de a spune un lucru definitiv (despre Căvăran – n.n. T.C.), ci mai degrabă de a deschide drumul unor cercetări viitoare”[27]. În vremea lui, prin anii '30 ai secolului trecut, el ar fi fost, în Banat, cercetătorul cel mai potrivit să continuie investigaţiile istorice despre Căvăran, precum şi despre trecutul întregului Banat medieval, având pentru acest domeniu o indiscutabilă vocaţie. Pentru desfăşurarea unei asemenea activităţi, avea avantajul – atât de necesar pentru oricare medievist al Transilvaniei şi Banatului – de a cunoaşte foarte bine latina medievală (în care se specializase la Roma), maghiara şi germana, istoria artei şi arhitecturii medievale, la care se adaugă şi o suficientă orientare în arheologie. Nu s-a evidenţiat până acum faptul că lucrarea lui Miloia  referitoare la Căvăranul medieval substituie cu succes un studiu despre districtul cu acelaşi nume. Credem că atunci când este prezentată bibliografia districtelor româneşti din Banat, ar trebui inclusă în aceasta şi lucrarea aceasta a lui Miloia. Până în prezent nu s-a adus nimic nou despre districtul Caran, faţă de datele evidenţiate de cercetătorul timişorean, aşa cum dovedeşte o succintă prezentare a acestui district dintr-o lucrare mai recentă[28]. Din păcate, nu toţi specialiştii au ţinut seamă de delimitarea teritorială a districtelor Caran şi Sebeş, făcută de Miloia, cei mai mulţi preluând opinia mai veche a situării Caranului faţă în faţă, pe malurile râului Sebeş, pe vatra actuală a Caransebeşului[29]. Doar puţini istorici, şi nu dintre cei mai importanţi, s-au raliat opiniilor exprimate de Miloia, cum făcea acum trei decenii arhivistul Al. Horváth din Caransebeş într-un studiu al său[30]. Din păcate, Miloia, a trebuit să acopere în timpul său o foarte largă paletă de activităţi cultural-administrative şi artistice, neputând să se dedice plenar cercetărilor de istorie medevală[31]. În anul 1939 şi-a reluat, pentru ultima dată, cercetările în acest domeniu, probabil tot sub influenţa lui Constantin Daicoviciu, aşa cum s-a întâmplat în 1930. Daicoviciu, profesor universitar la Cluj şi secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice din Transilvania, împreună cu asistentul său, Marius Moga[32], au stat în Timişoara şi în judeţul Timiş în perioada 16-25 august 1939. Într-un interviu publicat în ziarul timişorean „Dacia” din 23 august 1939, Daicoviciu declara: „În ceea ce priveşte Banatul, este împănat cu o mulţime de fortăreţe şi cetăţi medievale despre care, cu multă uşurinţă, s-a spus că ar fi toate ungureşti şi nemţeşti. Ba foarte multe dintre ele contau ca preistorice sau chiar avare. O simplă recunoaştere pe teren făcută de domnul Miloia ne-a lămurit că avem de-a face cu aşezăminte medievale”[33]. Rugat să vorbească despre săpăturile din judeţul Timiş-Torontal, Daicoviciu îi spune ziaristului că acestea „se fac sub conducerea d-lui Miloia, ajutat de d. Marius Moga, asistent la Institutul de Studii Clasice din Cluj şi specialist în tehnica lucrărilor”[34]. Dar după ce, în toamna anului 1938, împreună cu Marius Moga (detaşat pentru o perioadă limitată la Timişoara), a efectuat săpături arheologice la cetatea de pământ de la Jadani (în prezent Corneşti, judeţul Timiş), Miloia constată agravarea bolii sale şi se internează în spital la Cluj. Aici îl avea ca prieten pe pomenitul istoric şi arheolog Daicoviciu şi pe cumnatul său, filosoful D.D. Roşca. Din nefericire, nu s-a mai însănătoşit, ci s-a stins din la vârsta de 43 de ani, în 25 martie 1940.

Avându-se în vedere îndeosebi cercetările arheologice, prin care a descoperit biserica medievală din Căvăran, Miloia este considerat că a făcut „operă de pionerat în materie de arheologie medievală (ca şi inexistentă atunci la noi), încercând să conexeze datele documentare cu cele de pe teren”[35]. Se mai susţine, pe bună dreptate, că „studiul arheologic al unui monument de arhitectură medievală datorat lui Ioachim Miloia a rămas, pentru o foarte lungă perioadă o excepţie. Acestea vor fi reluate abia în deceniul al VII-lea al secolului XX”[36].

El a mai făcut încă două descoperiri arheologice. În anul 1934, a făcut parte din echipa de cercetători care, sub auspiciile Institutului Social Banat-Crişana, au efectuat ancheta monografică în localitatea Belinţ, judeţul Timiş. Rezultatele acestei investigaţii au fost publicate în Raport istoric din lucrarea Anchetă monografică în comuna Belinţ, Timişoara, 1938. În vatra satului, în locul cunoscut sub numele „Crucea lui Cărăbaş”, Miloia a efectuat săpături arheologice, împrejurare în care a descoperit urmele bisericii vechi din localitate. Despre fostul lăcaş de cult, el scrie: „Ca stil, biserica veche se încadrează în concepţia bisericilor de lemn, tradusă, în cazul de faţă, în piatră. Cert că nu este centrată, deci n-a fost bizantină. Nefiind nici gotică, trebuie să conchidem că stilul acestei biserici a fost al pământului, dictat de arhitectura lemnului”[37]. Autorul datează zidirea acelei biserici „prin secolul XVI sau mai înainte”[38]. Apoi revine specificând că „în orice caz clădirea ei se poate pune cel puţin în sec. al XVII-lea”[39]. Nicolae Săcară arată că, în afară de biserica-sală de la Căvăran, „Miloia descoperă şi  decopertează o altă biserică-sală, de data aceasta cu absida altarului semicirculară, descoperire publicată mai apoi în 1938, inclusă monografiei complexe a comunei Belinţ. Mulţi dintre cercetători, chiar contemporani, nu sesizează importanţa excepţională a descoperirilor sale, căci ambele monumente scoase la iveală reprezintă în chip limpede ctitorii ale cnezimii şi nobilimii româneşti medievale, arătând fie receptarea în Banat a influenţelor stilului gotic (aidoma zonelor învecinate ale Zarandului, Hunedoarei şi Haţegului) – în cazul Căvăranului –, fie păstrarea tradiţiilor constructive bizantine ilustrată de tipul de plan descoperit la Belinţ”[40].

Ultima descoperire arheologică medievală a fost făcută de Miloia în anul 1939. Se ştie că „în iulie 28 la Sânnicolaul Mare sunt descoperite de el urmele unei biserici şi ale unei cripte medievale”[41]. Timpul n-a mai avut răbdare să-i dea răgaz pentru a se ocupa de aceea descoperire şi a putea prezenta rezultatele într-un studiu.

Miloia, în timpul scurt avut la dispoziţie pentru cercetare, a stăruit mai mult asupra monumentelor ecleziastice, domeniu în care, după cum am văzut, debutase convingător cu cercetarea şi prezentarea bisericii ortodoxe române din Lipova. Şi-a continuat cercetările cu Mănăstirea Săracă[42], despre care a publicat un studiu amplu în anul 1931, şi cu bisericile de lemn[43] din Banat.

Din studiul despre Mănăstirea Săracă reţinem pentru lucrarea noastră informaţiile referitoare la epoca zidirii monumentului ecleziastic. Din inscripţia păstrată pe peretele naosului bisericii mănăstirii, rezultă că restaurarea şi zugrăvirea acesteia s-au terminat în anul 1730. Aceasta înseamnă că zidirea edificiului s-a făcut mai înainte. „Durarea unui monument (ortodox - n.n. T.C.) atât de pretenţios pentru timpurile acelea”[44] este exclusă după 1716, anul de început al stăpânirii austriece în Banat. Cu atât mai mult lăcaşul de cult ortodox n-a putut fi ridicat în timpul dominaţiei turceşti. „Deci, zidirea acestei biserici – este de părere Miloia –trebuie pusă înaintea secolului acestuia, în cel de al XV-lea sau cel mult în primele două decade din sec. al XVI-lea”[45]. Motivează datarea printr-o aserţiune îndrăzneaţă: „Există o tradiţie (în istoriografia sârbă – n.n. T.C.) ce priveşte partea mai mare a mănăstirilor din Banat, susţinând că acestea au fost construite de despoţi sârbi (...); această tradiţie pare a fi adevărată şi iată de ce: În anul 1448 Ioan Huniade, luptând în contra sultanului Mura (Murad al II-lea – n.n. T.C.), pierde lupta şi este prins în cetatea Semendria de către despotul sârb George Brancovici. Drept preţ al răscumpărării libertăţii sale, Ioan Huniade cedează lui Brancovici câteva sate şi cetăţi şi între acestea şi cetatea Somlyo, adică cea de pe Sumig. Această donaţiune este confirmată şi de regele Matia, încât întreg aretul şi jurul acestui punct rămâne în posesiunea familiei Brancovici. E deci foarte probabil că însuşi George Brancovici sau cel mult urmaşii lui să fi construit acest loc de închinare pe un loc istoric, înconjurat exclusiv de credincioşi ortodicşi. Forma pe care o vedem astăzi este cea veche, trebuind doară să facem abstracţie de cerdacul adaus în secolul trecut”[46]. Până în prezent nu au existat reacţii negative faţă de aceste presupuneri. După Miloia s-a scris destul de mult despre Mănăstirea Săracă (numele corect lămurit de Miloia), care apare şi sub denumirea „Săraca”. Majoritatea cercetărilor s-au referit la rolul religios[47] al acestui lăcaş de cult din Banat sau la pictura şi arhitectura[48] bisericii Mănăstirii „Săraca”.

În „Revista Arhivelor” (vol. III, nr. 67, 1930-1937, p. 79-93), Miloia a publicat un consistent material intitulat Arhivele Banatului. Autorul era cel dintâi cercetător care prezenta un „raport” complet privind starea în care se găseau, în acea perioadă, fondurile documentare ale Banatului[49]. El atrăgea atenţia că o mare parte din documentele referitoare la Banatul medieval – cu începere din secolul al XIII-lea şi până în 1716 – au fost publicate de Pesty Frigyes care, în 1872, a primit din partea Academiei Maghiare însărcinarea să elaboreze istoria Banatului. Între 1877-1884, istoricul maghiar a publicat istoria judeţelor Caraş şi Severin[50], iar colecţia de documente referitoare la judeţul Timiş a apărut după moartea lui Pesty, în 1898, aceasta fiind publicată de Ortvay Tivadar[51]. „Istoriografiei româneşti, lucrarea lui Pesty Frigyes i-a făcut un imens serviciu – scrie Miloia. Fără această operă, în care se cuprind 5 volume de documente, astăzi am dibui în întuneric, tot aşa cum, înaintea apariţiei acestei lucrări, istoricii localnici s-au bazat pe  informaţiuni foarte sărace, sau de multe ori pe ipoteze lipsite de un temei istoric. Este adevărat, însă, că obiectivul patriotic care l-a îndemnat pe istoricul Pesty[52] n-a fost atins, deoarece documentele publicate au avut darul de a dovedi  cu totul altceva decât «legături strânse» cu patria ungară; ele mărturisesc, în modul cel mai grăitor, că afară de un strat efemer de funcţionari sau militari, care n-au avut nici o legătură cu populaţia băştinaşă, ci au fost în solda unuia sau altuia, şi afară de câţiva străini care au cumpărat sau au căpătat feude în Banat, n-a fost nici o organizaţie trainică – nici politică, nici bisericească – înainte de 1872, care ar putea dovedi o «legătură strânsă» cu Ungaria”[53]. Dimpotrivă – subliniază Miloia – documentele publicate de Pesty aduc mărturii preţioase privind existenţa în Banatul medieval, a unor „puternice organizaţii româneşti care funcţionează pe baza unui vechi jus valachicum ce nu-l poate călca nici măcar regele Ungariei”[54]. În felul acesta – consideră Miloia – lucrarea lui Pesty are o dublă importanţă pentru istoriografia românească. În primul rând pentru impunătoarea sa bogăţie documentară, căci istoricul Pesty a reuşit să înmănuncheze toate mărturiile referitoare la Banat, „îngropate fie în arhive publice, fie în unele particulare, pe care noi, cei de astăzi, nu le mai avem la îndemână; iar în al doilea rând, pentru că a demonstrat atât de clar romanitatea acestei provincii care, afară de 50 de ani, înainte de Unire, n-a aparţinut organic, niciodată Ungariei”[55].

Miloia precizează că documentele cercetate de Pesty pentru lucrarea despre Banat se află – cea mai mare parte – în Arhivele Statului din Budapesta, apoi la Muzeul Naţional din Budapesta sau la Arhiva Camerală din Buda (unde erau depozitate fonduri ce se găsiseră pe vremuri în Banat); la aceste fonduri documentare li se adaugă cele din arhivele Capitlului din Alba-Iulia şi cele ale Muzeului Ardelean din Cluj.

Vechi familii bănăţene – între care şi unele de origine română, apoi maghiarizate, cum sunt Fiat, Măcicaş, Ivul, Josika, Kálay, Csaky, Sombori – au deţinut arhive preţioase, dar acestea au ajuns la Budapesta. Dintre aceste familii cel mai bogat fond arhivistic îl avea familia Kálay, fond care, pe vremea lui Pesty, făcea parte din Arhiva Muzeului Naţional din Budapesta. Din păcate arhiva Episcopiei Cenadului – care, desigur, a deţinut un mare fond documentar referitor la Banat – nu s-a mai păstrat. Episcopia respectivă, mutată la Timişoara, are un fond arhivistic numai din 1724, când instituţia şi-a stabilit sediul la Timişoara. Miloia menţionează că, totuşi, se cunosc o seamă de „documente medievale, emanate de această veche episcopie, păstrate în Arhiva camerală din Buda, a Capitlulului din Alba-Iulia ş.a.[56].

Întrucât nu există fonduri documentare arhivistice medievale localizate în Banat, Miloia constată că, pentru lărgirea cunoaşterii istoriei acestei provincii, cercetările vor trebui continuate în arhivele din Constantinopol, Roma, Veneţia şi eventual, din Bologna. Pentru secolele XVIII-XIX există fonduri arhivistice bogate la Viena. Pentru aceeaşi perioadă, legată de-acum de epoca modernă, sunt şi documentele arhivistice din Timişoara, Caransebeş, Lugoj şi Oraviţa. Toate au făcut obiectul menţionatului studiu al lui Miloia, apărut în „Revista Arhivelor”. În încheierea acestui studiu, autorul îşi exprimă un imperios deziderat: „Credem că este timpul suprem să se înfiinţeze şi pentru Banat o Direcţie regională a Arhivelor Statului, care să adune în depozitele sale toate arhivele vechi din această regiune, ca şi cele privitoare la ea, să le păstreze în condiţii bune şi să le organizeze spre a putea fi puse cu uşurinţă şi folos la dispoziţia cercetătorilor”[57]. Dorinţa aceasta i s-a împlinit. Chiar în anul 1937, când i-a fost publicat materialul „Arhivele Banatului”, a fost înfiinţată instituţia respectivă. Atunci, cu începere de la 1 iulie,  chiar el a fost numit director al Direcţiei Arhivelor Regionalei Bănăţene, funcţie pe care o va deţine până la moarte, paralel cu aceea de director al Muzeului Banatului.

 

Dr. TIBERIU CIOBANU

 

[1] Ibidem, vol. II, p. 110; Ioachim Miloia, op. cit., p. 49.

[2] Ibidem; Pesty Frigyes, Krassó vármegye története, vol. II,  p. 393.

[3] Ioachim Miloia, op. cit., p. 49; Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol. II, p. 73-74.

[4] Ibidem, vol. II, p. 115-116; Ioachim Miloia, op. cit., p. 49.

[5] Ibidem; Pesty Frigyes, op. cit., p. 129-130.

[6] Ioachim Miloia, op. cit., p.50.

[7] Ibidem; Pesty Frigyes, op. cit., p. 144-148.

[8] Ibidem, p. 186; Ioachim Miloia, op. cit., p. 50.

[9] Ibidem; Pesty Frigyes, Krassó vármegye története, vol. II, p. 36-37.

[10] Ioachim Miloia, op. cit., p.51.

[11] Ibidem; Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol. III, p. 112.

[12] Ibidem, vol. III, p. 113; Ioachim Miloia, op. cit., p. 51.

[13] Ibidem, p. 52.

[14] Ibidem; Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol.III, p. 113.

[15] Ibidem, p. 113-114; Ioachim Miloia, op. cit., p.52.

[16] Ibidem; Pesty Frigyes, op. cit., p. 114-115.

[17] Viorel Achim, Consideraţii asupra adunărilor reunite ale districtelor medievale din Banat, în volumul Banatul în Evul Mediu, Editura Albatros, Bucureşti, 2000, p. 91: „Practica feudală a rezolvării litigiilor patrimoniale în prezenţa vecinilor şi megieşilor în calitate de martori este comună dreptului vechi românesc – practicat în mod curent, în partea de răsărit a Banatului şi menţionat în mod expres, începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea – şi dreptului regatului ungar”.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem; Pesty Frigyes, op. cit., p. 114.

[20] Ioachim Miloia, op. cit., p.52-53.

 

[21] Ibidem, p.54.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] În nota de la subsol, Miloia mărturiseşte: „Existenţa aici a unor «pieţe sau străzi pietruite» cu toate cercetările noastre, nu se poate dovedi. În tot cazul, ceea ce a putut da origine acestei determinări – a localnicilor – este cantitatea de moloz ce se găseşte peste tot pe locul zis «Seliştea» şi resturile de ziduri ce se mai pot dezgropa, în grădinele din apropierea «Cetăţii», pe aceeaşi «Selişte»”.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 440.

[29] Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Cluj -Napoca, 1989, p. 43.

[30] Al. Horváth, Contribuţii la delimitarea administrativă şi juridică a districtelor Sebeş şi Caran, în „Studii şi Cercetări de Etnografie şi Istorie”, vol. II, Caransebeş, 1977, p. 404.

[31] Fişa bibliografică din Anexa acestei lucrări.

[32] Marius Moga (1913-1996), după al Doilea Război Mondial, potrivit voinţei lui Daicoviciu, a fost angajat ca  muzeograf-arheolog la Muzeul Banatului din Timişoara, iar în perioada 1949-1974 a avut funcţia de director al acestei instituţii.

[33] Aurel Bugariu, De vorbă cu domn profesor univ. dr. C. Daicoviciu despre săpăturile arheologice din Banat, în „Dacia” (Timişoara), nr. 28 din 23 august 1939.

[34] Ibidem.

[35] Radu Ardelean, Problematica Evului Mediu în sud-vestul României în istoriografia română bănăţeană interbelică, în „Studii de Istorie a Banatului” XIV, Timişoara, 1998, p. 31.

[36] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 40.

[37] I. Miloia, Raport istoric, în  Anchetă monogrfică în comuna Belinţ, Timişoara, 1938, p. 33.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem, p. 34.

[40] Nicolae Săcară, Ioachim Miloia cercetător şi protector al monumentelor istorice, în volumul Un erudit cărturar Ioachim Miloia de Mircea Miloia, Aurel Turcuş, Gheorghe Mudura, Nicolae Săcară, Editura Mirton, Timişoara, 1997, p. 101.

[41] Din cronologia judeţului Timiş, Editura Marineasa, Timişoara, 2004, p.311.

[42] Ioachim Miloia, „Mănăstirea Săracă” –  centru de cultură şi artă bănăţeană, în ,,Analele Banatului’’, nr. 2-4, aprilie-decembrie, 1931,p. 85-114.

[43] În  „Analele Banatului” a publicat  studii despre bisericile de lemn din Iersig şi Cebza, judeţul Timiş (în nr. 2-4, aprilie-decembrie , 1931), apoi despre cele din Povergina şi Margina, judeţul Timiş ( în  „Luceafărul”, nr. 3, 1935 şi nr. 1-2, 1938), precum şi un articol de sinteză despre toate lăcaşurile de acest fel din Banat ( în „Vestul” din 20 şi 21 ianuarie 1933).

[44] Ioachim Miloia, „Mănăstirea Săracă” ... ,  p.97.

[45] Ibidem, p. 98.

[46] Ibidem.

[47] Ştefan Meteş, Istoria bisericii şi a vieţii religioase a românilor  din Transilvania şi Ungaria, vol. I, Ediţia a  II-a, Sibiu, 1935, p. 260; Idem, Mănăstiri româneşti din Transilvania şi Ungaria, Sibiu, 1936, p. 215-223.

[48] Atanasie Popa, Mănăstirea „Săracă”, (prezentare iconografică), Timişoara, 1943, p.94+XXXII planşe; Victor Vlăduceanu, Mănăstiri bănăţene, Timişoara, 1947, p. 7-26; Viorel Gh. Ţigu, Longin I. Oprişa, Mănăstirea Săraca, Bucureşti, 1971, 24 p. + 27 fotografii; Ion B. Mureşianu, Mănăstiri din Banat, Timişoara, 1976, p. 87-103; I. D. Ştefănescu, Arta veche a Banatului, Timişoara, 1981, p. 42-46; Vasile Drăguţ, Arta creştină în România, Bucureşti, 1985, p. 96-97.

[49] Tiberiu Moţ, Ioachim Miloia, în volumul Figuri de arhivişti, Bucureşti, 1971; Gheorghe Mudura, Ioachim Miloia, întemeietor al Arhivelor Banatului, în volumul Un erudit cărturar – Ioachim Miloia, Editura Mirton, Timişoara, 1997.

[50] Pesty Frigyes, A szörényi bánság és Szörény vármegye története.

[51] Klevelek Temesvármegye  és  Temesváros törtenetéhéz, Poznony, 1896.

[52] O dată cu începerea dualismului austro-ungar, după încorporarea Banatului la regatul ungar, actul politic trebuia să fie justificat şi din punct de vedere istoric, evidenţiindu-se trecutul acestui ţinut pe bază de documente, misiunea istoriografiei maghiare constând în „a recupera această provincie şi pe terenul istoric şi a o reda naţiunei, dovedind că istoria ei face parte importantă din istoria patriei şi este în cea mai strânsă legătură cu ea” (Pesty Frigyes, A szörényi bánság és Szöreny vármegye története, Budapest, vol. I, 1877, p. V).

[53] Ioachim Miloia, Arhivele Banatului, în „Revista Arhivelor”, vol. III, nr. 67, 1930-1937, p. 79-80.

[54] Ibidem, p. 80.

[55] Ibidem.

[56] Ibidem, p. 81.

[57] Ibidem, p. 93.

 

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com