HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIA MEDIEVALĂ A  BANATULUI OGLINDITĂ ÎN SCRIERILE LUI 

IOACHIM MILOIA (II)

 

 prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

Documentarea lui Ioachim Miloia privind trecutul Căvăranului – pentru a data perioada în care a fost zidită biserica medievală de aici, precum şi cauzele care au determinat transformările arhitectonice ale monumentului ecleziastic şi apoi ruinarea acestuia – a fost atât de temeinică, încât foarte bogatul material adunat cu migală a făcut obiectul unui studiu separat, intitulat Căvăranul în Evul Mediu (O rectificare istorică), pe care l-a publicat, aşa cum am precizat mai sus, în „Analele Banatului”, nr. 1, din anul 1931. Prezenţa la Căvăran a unei construcţii atât de impozante precum biserica medievală pomenită, informaţiile documentare despre localitate şi întreaga zonă, adunate din scrierile istorice ale multor autori, mărturiile localnicilor despre vechi rămăşiţe considerabile de material de construcţie – plăci şi blocuri de marmură, cărămidă, pietruiri ale unor suprafeţe de drum sau (credeau ei) de loc al pieţii – i-au dat lui Miloia convingerea că această aşezare a avut un rol însemnat în timpurile mai îndepărtate. Documentarea livrescă a lui Miloia a început prin parcurgerea „celui mai important izvor pentru trecutul judeţelor Severin şi Caraş”[1] – anume Krassó vármegye története a lui Pesty Frigyes, colecţie de date şi documente referitoare la toate „localităţile”[2] din ţinuturile respective. În volumul I, la paginile 253-254, este prezentată localitatea Kavarán. Cercetătorul timişorean constată că „ştirile pe care le dă acest serios şi bineinformat istoric, asupra acestei localităţi, sunt surprinzător de puţine, iar existenţa acestui sat este amintită abia cu începere de la 1687. Peste tot lipseşte o istorie propriu-zisă a localităţii, reducându-se toate ştirile la amintirea diferiţilor proprietari care s-au perindat aci în timpuri mai noi. Această lipsă este bătătoare la ochi – precizează Miloia – la un Pesty Frigyes care ştie să scrie, în această lucrare, 3-4 pagini despre cea mai neînsemnată localitate, condensând date istorice din sec.XIII-XIV în sus. Cu atât mai semnificativă este această tăcere – subliniază el – atunci când e vorba de o localitate expusă topograficeşte şi strategiceşte atât de minunat, şi care nu era cu putinţă să nu fi jucat în Evul Mediu un rol măcar de importanţa celorlalte sate din aceste ţinuturi”[3]. Într-o asemenea situaţie Miloia s-a gândit că „sau o ciudată întâmplare a pricinuit lipsa documentelor, sau că aceste documente există, dar s-a făcut o greşeală, atribuindu-se poate unei alte localităţi, căreia nu-i aparţin”[4]. Miloia a constatat că Pesty Frigyes „a comis o confuzie”[5], transferând datele istorice ale Căvăranului (Kavarán-ului), asupra oraşului Caran (Karan) pe care l-a localizat greşit, pe vatra unei părţi a actualului Caransebeş. „După Pesty –spune Miloia – oraşul Sebeş vechi se găsea pe platoul care azi este situată partea Caransebeşului zisă Potoc, iar oraşul Caran (Karan), lângă Timiş, unde astăzi este partea de oraş zisă Şoabe, între ele deci să fi fost, prin sec. XIII-XIV, o distanţă de 800-1000 metri”[6]. În amplul său studiu (22 de pagini de revistă), Ioachim Miloia lămureşte problemele legate de numele localităţii Căvăran, de punctul de vedere al lui Pesty Frigyes, privind informaţiile adunate de acesta referitoare la localităţile Karan şi Kavarán „şi felul său de a reconstrui trecutul acestora”[7]. Prezintă apoi pe larg mărturiile istorice despre Caran şi despre Caransebeş şi încheie cu capitolul intitulat Rolul istoric al localităţii Căvăran. Localitatea Caran n-a existat la o distanţă de mai puţin de un kilometru de Caransebeş – zice Miloia – deoarece „atât unul cât şi celalt sunt oraşe, numite alternativ «oppidum» sau «civitas», atât unul cât şi celalt, în sec. al XIV-lea, sunt capitale de district”[8]. De aceea este anormal „să ne închipuim deci două oraşe şi mai cu seamă două capitale de district la o depărtare de 1 km, cel mult, una de alta!”[9]. Prin urmare, Miloia s-a străduit să demonstreze că oraşul Caran, centru de district, n-a fost pe locul Caransebeşului de astăzi, pe malul Timişului, ci pe  locul Căvăranului , rămas pe vatra lui până în vremea noastră.

Etimologia numelui localităţii Căvăran este explicată de Miloia astfel: de la forma Karan (pronunţată de români Căran) s-a trecut, prin variantele lexicale Kaaran şi Kauran (Căuran în pronunţia românilor) la forma actuală de Căvăran (Kavarán, în limba maghiară). Aceste forme – precizează Miloia –, reprezentând tot atâtea etape ale evoluţiei numelui localităţii, nu înseamnă şi apariţia lor strict diacronică, ci folosirea uneori concomitentă, cu utilizări alternative în documente. Cea mai mult cunoscută este forma Caran, care a servit şi la constituirea denumirii de Caransebeş. Contopirea celor două oraşe, Caranul şi Sebeşul, nu s-a făcut spaţial sau geografic, ci demografic – lămureşte Miloia – acest interesant fenomen arătând că, în timp, prima localitate „şi-a vărsat populaţia” în cea de a doua. Căvăranul se găseşte la nord de Caransebeş, fiind la o distanţă de 14 km de acesta. Localităţile din jurul Căvăranului – dintre care unele au făcut parte din districtul Caran – sunt: la sud-vest, Mătnicul Mare de astăzi, la o distanţă de 4 km; la sud-est, Peşterea (la distanţă de 5 km); tot la sud-est, Maciova (la 5 km); la nord, Tincova ( la 3 km) şi Jdioara (la 9km); la nord-vest, Sacul (la 3 km în linie dreaptă); la sud Prisaca (la 6 km) şi Zăgujeni (la distanţa de 8 km). Miloia – pentru o bună lămurire a poziţiei geografice a localităţilor din zonă – înfăţişează „situaţia topografică a Căvăranului şi a Caransebeşului”, redând o hartă a zonei şi prezentând câteva informaţii utile, care îl ajută pe cercetător să localizeze mai bine aşezările şi anumite părţi de hotar ale acestora, la care se fac referiri în documentele privind districtele Caran şi Caransebeş.

În volumul II din lucrarea A szörenyi bánság és Szörény vármegye története –   precizează Ioachim Miloia – istoricul Pesty prezintă aşezarea Caran pe şapte pagini şi jumătate, „urmând să mai vorbească de această localitate şi în legătură cu istoria oraşului Caransebeş”[10]. De la început Miloia sesizează greşeala lui Pesty Frigyes în privinţa localizării Caranului, susţinând că acesta era aşezat pe malul Timişului, la locul unde se varsă în acesta pârâul Sebeş. Pe celălalt mal al râului era Sebeşul, care a purtat alternativ şi numele Caransebeş. Subliniază că aceste localităţi au avut administraţie separată. Continuând să greşească, istoricul maghiar menţionează că hotarele Mâtnicului – pomenit documentar sub forma Mutnok – se atingeau cu cele ale Caranului, localizat lângă Sebeş. De aici ar reieşi că suprafaţa acelui Caran ar fi fost extrem de mare pentru acele vremuri ale Evului Mediu, dacă ţinem seama că de Mâtnic îl despart vreo 14 km. „Am mai înţelege acest lucru – scrie Miloia – dacă ar fi vorba de districtul Caran, dar tratându-se despre un «oraş» nu putem admite acest teritoriu enorm. Aceasta cu atât mai vârtos că între Caran (cel al lui Pesty) şi Mătnic se găsesc localităţile Jupa, Zăgujeni, Valea Boului, Prisaca, toate existente pe vremea aceea”[11]. În continuare, Miloia prezintă informaţii referitoare la Caran, existente în lucrările de istorie ale lui Pesty. Astfel, aflăm că între Bogdan, fiul lui Ştefan, Radul, fiul lui Voinic din Mâtnic şi între cetăţenii din Caran  (cives et hospites) s-a iscat în anul 1376 o ceartă pe seama hotarelor celor două localităţi. Fiind sesizat regele Ludovic cel Mare, acesta i-a dat dispoziţie banului de Severin, Ioan Treutul să meargă la faţa locului şi să stabilească delimitarea teritorială. Mâtnicenii îşi revendicau o fâşie de  pământ cu ajutorul căreia doreau ca, printr-un canal, să aducă apă din râul Timiş în pârâul Mătnic (Mutnokpataka), apă necesară pentru morile lor de apă. Cu toată intervenţia regelui, disensiunea dintre cele două localităţi a continuat, încât, în anul 1391, Nicolae Perenyi, banul de Severin, a trebuit să convoace adunarea cnezilor şi a nobililor districtelor Sebes, Lugoj, Karan şi Komiath, pentru ca în faţa acestora să se rezolve litigiile între Caran şi Mâtnic. Nici după luarea acestei măsuri nu s-a stins cearta între cele două localităţi, întrucât în anul 1419, Losonczy, castelanul cetăţilor Orşova, Mehadia, Sebeş şi Jdioara, a convocat la Caran pe nobilii şi cnezii aceloraşi patru districte, adunarea lor având de rezolvat stabilirea înţelegerii între locuitorii din Mâtnic şi cei din Caran. De data aceasta, consemnarea districtelor este în ordinea următoare: Sebeş, Lugoj, Comiat şi Caran. Dacă districtul Caran ar fi fost în nemijlocita vecinătate cu Sebeşul – atrage atenţia Miloia – atunci, prin logica lucrurilor, Caranul ar fi trebuit să fie pus lângă Sebeş, existând o înşirare a localităţilor potrivit unei „apropieri geografice între ele, intrată în asociaţia de gândire a contemporanilor”[12]. Mai departe, se arată că într-o diplomă din 1422 este menţionat satul Vozeşdia (sau Libanmezeje) din districtul Caran (Kaarán). Dar, în documentele din Evul Mediu, satul Vozeşdia este amintit când în districtul Caran, când în districtul Comiat, cu care este „într-o situaţie de hotărnicie”[13]. Astfel, acel Caran din 1422, pomenit ca district – susţine Miloia – „nu poate să fie la Caransebeş”[14]. În anul 1503, Nicolae din Măcicaş i-a pârât pe Ladislau şi Ioan din Caran pentru că porcii lor i-au făcut stricăciuni în holdele sale. Miloia precizează că localitatea Măcicaş (dispărută acum) era la o distanţă de 11-12 km de Caransebeş. Prin urmare nu se poate crede că porcii lui Ladislau şi Ioan ar fi ajuns – la o asemenea distanţă – în hotarul Măcicaşului, dacă cele două aşezări (Caran şi Caransebeş) ar fi fost identice. Cearta între Mâtnic şi Caran a reizbucnit în ultima parte a secolului al XVI-lea. Mâtnicenii i-au pârât în 1584 pe locuitorii din Caran că au intrat în hotarul lor, stricându-le stavilele morilor şi    luându-le din recoltă. Până la urmă cele două părţi s-au împăcat, înţelegerea prevăzând anumite modalităţi de uzufruct al teritoriilor în litigiu şi o serie de reglementări privind folosirea livezilor, a pădurilor şi a viilor care se găseau între cele două aşezări. Miloia foloseşte şi acest document pentru a-şi argumenta concluzia sa privind localizarea propusă: „Deci avem de-a face iarăşi cu cearta dintre două localităţi vecine: Mâtnicul şi Caranul (Căvăran) şi în nici un caz Mâtnicul şi un Caran la Caransebeş, cum susţine Pesty, cu atât mai vârtos că nici aci, precum nici în celelalte certuri nu intervine nici unul din satele ce se găsesc între Mâtnic şi Caransebeş, lucru foarte natural, dacă ar fi adevărat ceea ce susţine istoricul nostru”[15]. În acelaşi an 1584 este consemnată o ceartă între Morenţ (Mâtnicul de Sus) şi Caran. Elisabeta, văduva lui Francisc din Mătnicul de Sus, reclamă că nu este lăsată să folosească pentru moara sa apa de pe canalul din hotarul Caranului. Vedem că şi după mai bine de un secol apare, ca motiv al discordiei, acelaşi canal cu apă necesară pentru morile mătnicenilor. Şi acest document este util pentru justa localizare a Caranului pe vatra Căvăranului de azi. Altmiteri –spune Miloia – „ar fi trebuit să fie amintit Căvăranul sau Prisaca de pe teritoriul cărora trebuia să fie luată apa morilor”[16]. În anul 1585, Baltazar din Mătnic a fost introdus în posesiunea satelor Szak (Sacul), Zgrbest (Zgribeşti), Almafa (Mărul), împrejurare în care a fost invitat să ia parte, ca vecin  şi Ion Pleşcu din oppidum Caran. Faptul că Ion Pleşcu din Caran a fost invitat ca vecin este o dovadă concludentă că este vorba de Căvăran – localitate situată doar la trei km de Sacul şi apropiată şi de celelalte localităţi amintite. Dacă ar fi fost vorba  de un Caranul presupus de Pesty (aproape îngemănat cu Caransebeşul), Ion Pleşcu nu ar mai fi avut calitatea de vecin, căci, în cazul acesta, între Caranul de pe  locul Caransebeşului şi posesiunile menţionate mai sus „s-ar fi înşirat satele Căvăran, Prisaca, Jăgujeni, Jupa”[17].

Principele Sigismund Bathory a donat, în anul 1596, lui Ştefan Iosika târgul (oppidum) Caran şi satul Olahág (Oloşagul de azi). În document, Caranul este menţionat ca aparţinând districtului Caransebeş, iar Oloşagul ca făcând parte din districtul Lugojului. „Aceste două localităţi – scrie Miloia – sunt una lângă alta, dacă admitem că oraşul Caran a fost la Căvăranul de astăzi, şi astfel se poate înţelege mai bine natura donaţiunii de terenuri, care avea mai mare preţ dacă era cât se poate la un loc”[18]. Jdioara a fost zălogită, în anul 1609, lui Keresztesy Pavel, la acest act luând parte în calitate de vecini şi nobilii oraşului Karany (formă maghiarizată a lui Caran). Caranul (Căvăran) este vecin cu Jdioara, fiind la o distanţă de 9 km faţă de această localitate, pe când, până la Caransebeş este o distanţă de trei ori mai mare (29 km).

Miloia atrage atenţia că niciodată „nu s-a întâmplat ca, în acelaşi document, să fie menţionate şi Caranul şi Căvăranul ca două localităţi distincte, cum crede Pesty. Aceasta pentru simplul motiv că n-au existat două ci numai unul, (subl. lui Ioachim Miloia), purtând alternativ acest nume”[19]. Pe de altă parte, sunt documente în care apar atât Caransebeşul cât şi Caranul. De pildă, într-un document din anul 1624, în care este menţionată introducerea în posesiune a lui Francisc Groza, căruia i se dau satele Szak (Sacul) şi Morencs (Mâtnicul de Sus). La acest act au participat, între alţii, Mihai Fodor din Caransebeş şi Ion Frenk din Caran. Dacă numirea Caransebeş ar fi fost atribuită pentru cele două oraşe împreunate, (Caran şi Sebeş) de pe teritoriul de atăzi al Caransebeşului, nu ar fi fost menţionat Caranul ca localitate separată. De aici reiese că trebuie să „considerăm cuvântul Caran din compoziţia «Caransebeş» într-adevăr ca un calificativ ce abia târziu poate să fi devenit şi o realitate istorică, prin mutarea localităţilor Căvăranului la Sebeş”[20].

În urma acestor mărturii, se poate spune că Ioachim Miloia ne oferă un model de argumentaţie istorică şi de erudiţie privind localizarea Caranului pe vatra actualului Căvăran, precum şi privind faptul că, geografic, cele două aşezări, Caranul şi Sebeşul, nu s-au putut contopi spre a forma localitatea Caransebeş. Mai puţin convingătoare este însă afirmaţia că denumirea de Caransebeş s-ar fi format în urma mutării locuitorilor Căvăranului la Sebeş. Un asemenea fenomen de transformare geografico-toponimică ar fi unic în limba română, neputând să fie susţinut ştiinţific prin emigrarea unei comunităţi şi absorţia acesteia de către populaţia dintr-o anumită localitate. Cu atât mai inexplicabilă ne pare geneza (şi etimologia) denumirii Caransebeş, cu cât, după cum menţionează Miloia, numele acesta apare deja în secolul al XIII-lea, în documentele publicate de Pesty. Să fi existat, totuşi, formându-se prin roire, o localitate cu numele Caran, cam pe locul indicat de Pesty, pe malul Timişului la o foarte mică distanţă de Sebeş? Aceasta ar fi trebuit să fie, până la urmă, mai dezvoltată decât Sebeşul, căci numai astfel s-ar putea  explica prioritatea lexicală în aglutinarea celor două denumiri: Caran şi Sebeş. Dar, despre o asemenea localitate de aici, având acelaşi nume ca şi Caranul (Căvăranul), centru de district, nu există nici o ştire în niciun document din Evul Mediu. Şi, de asemenea, ceea ce este deosebit de important, în toponimia Caransebeşului n-a rămas nici o urmă din denumirea Caran. În schimb, aşa după cum arăta Miloia, şi astăzi românii băştinaşi din Caransebeş „folosesc cu predilecţie numirea de Sebeş”[21] pentru oraşul lor. De aceea, credem că lămurirea etimologiei denumirii Caransebeş, rămâne un subiect deschis pentru istorici şi lingvişti.

Un citat din Pesty, care se referă la notele de călătorie ale lui Sándor Pál, sporeşte deruta în legătură cu lămurirea chestiunii de mai sus: „Mai găsim o explicaţie curioasă în notele de călătorie ale lui Sándor Pál. Acesta întorcându-se în 1687 din Constantinopol în     13-lea mai a sosit la Caransebeş; a cerut voie să intre în cetate, s-a plimbat de-a lungul unei străzi a acesteia, apoi, invitându-l bey-ul turcesc, a băut la acesta o ceaşcă de cafea. Mănezi, plecând din Caransebeş, a trecut Timişul peste un pod de vamă şi pe la amiazi a sosit la localitate zisă Cauran, despre care se spune – aşa scrie Sándor Pál – că locuitorii acesteia mai de mult au părăsit-o şi s-au dus la Sebeş, de aceea acest din urmă se numeşte Cauran-Sebeş. Această fantezie se dărâmă dacă ştim că acest Cauran este Căvăranul de astăzi, pe drumul Lugojului”[22]. Întrucât denumirea Caransebeş apare în documente în secolul al XIII-lea, ar fi trebuit ca înainte de această dată să fi avut loc „roirea” celor din „Cauran” (Căvăran) spre Sebeş. Dar un asemenea act nu se poate păstra câteva secole în memoria colectivă, astfel ,,ca să se vorbească după veacuri” despre cele întâmplate atunci. Mai degrabă, se poate presupune că denumirea de „Caransebeş” îi va fi sugerat călătorului Sándor Pál ideea că în localitatea respectivă s-ar fi mutat locuitori ai „Cauranului”.

Ioachim Miloia a cules din lucrările lui Pesty tot ceea ce a crezut că este mai interesant referitor la trecutul Căvăranului (Caranului – centru de district). Mărturiseşte că a făcut ,,o operaţiune întru nimic originală, s-ar putea spune o ediţie revăzută a părţilor lucrării lui Pesty, referitoare la catul nostru. În chipul acesta însă vor fi adunate într-un mănunchi ştirile mai importante ce în viitor vor servi de bază unei monografii a Căvăranului, aducând, în acelaşi timp şi o modestă contribuţie  la luminarea topografică a «districtelor valahice»”.[23] Din aceste spicuiri documentare reiese şi rolul istoric al localităţii Căvăran, ceea ce l-a determinat pe Miloia să-şi intituleze astfel ultima secvenţă a studiului său.

Consemnăm şi noi – din materialul publicat de Miloia – o seamă de date referitoare la localitatea Caran şi la districtul omonim, întrucât acesta se constituie într-un capitol grăitor al istoriografiei referitoare la Banatul medieval. Acest capitol exprimă strădania lui Miloia de a cuprinde şi prelucra într-o viziune critică o parte din scrierile lui Frigyes Pesty, pentru a fi prezentate în limba română unui public interesat. Astfel, se arată că, în anul 1371, regina Elisabeta şi în anul 1375, regele Ludovic I au luat apărarea iobagilor din Căvăran faţă de care valahii Radow (Radu) şi Neg (Neagoe) s-au purtat cu nedreptate, ocupându-le ogoarele şi pădurile care erau situate dincoace de Mâtnicel (Mutnokpataka). Iobagii regelui susţinuseră că acele pământuri le aveau din „vremuri de demult”. În urma plângerii locuitorilor din Căvăran, regina Elisabeta şi apoi Ludovic cel Mare au ordonat unor „ofiţeri valahi”, care se găseau cu serviciul la Căvăran, să nu-i mai lase pe Radu şi pe Neagoe să mai folosească proprietăţile care aparţineau oraşului Căvăran (oppidum Káran)[24]. Alt exemplu: într-un document din 19 iunie 1376 este prezentat un proces, pomenit şi mai sus, în care se confruntă Bogdan, fiul lui Ştefan şi Radu, fiul lui Voinic şi alţi „nobili” din Mătnic, pe de o parte, cu „cetăţenii şi oaspeţii” din Căvaran, pe de altă parte, neînţelegându-se în privinţa hotarului dintre cele două localităţi[25]. Pentru lămurirea cazului, regele  Ludovic l-a desemnat pe Ioan Trentul, banul Banatului de Severin. Acesta s-a deplasat  la faţa locului, a cercetat hotarele celor două localităţi, iar la judecată[26] bucata de pământ care constituia obiectul disputei a fost câştigată de Bogdan şi de Ştefan din Mâtnic, pentru că aceştia au avut de mai mult timp drepturi asupra acelui teren, ceea ce nu era cazul cu cei din Căvăran (necque populus de dicta Karan ad eandem particulam terrae unquam aliquod jus habuisset). Se hotărăşte ca locuitorii din Căvăran să le permită mâtnicenilor să folosească o suprafaţă de teren pentru canalul prin care aduceau apă din Timiş, pentru mori, iar de-a lungul canalului să dispună de o fâşie de pământ lată de 20 de rifi (cubitus), pro via penes dictam foveam, ut clausulas Molendinorum suorum possent conservare. Concordia dintre Mâtnic şi Căvăran, făcută în anul 1376, s-a frânt după un deceniu şi jumătate. Astfel, banul de Severin, Nicolae Perenyi, i-a convocat la sine pe nobilii şi cnezii districtelor Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat, ca împreună să hotărască în privinţa disensiunii între Mâtnic şi Căvăran, iscată din pricina unei bucăţi de pământ de la hotarele celor două localităţi, situată în locul unde râul Mâtnic se varsă în Timiş.

În vara anului 1392, regele Sigismund, cu oastea sa, în trecere spre Serbia, cu care era în război, a poposit în Căvăran, după cum învederează o scrisoare a lui, care este datată aici, în 11 iunie[27]. Într-un act de donaţie a regelui Sigismund din iulie 1397 este menţionată localitatea Pogăniş (Poganch), ca aparţinând districtului Caran şi fiind bun special al oraşului (...in districtu de Karan existentem, ad oppidum nostrum similiter Karan vocatum spectantem)[28]. Nemulţumirea celor din Căvăran pentru bucata de pământ intrată, în 1391, în posesia mâtnicenilor reizbucneşte la scurtă vreme[29]. De aceea, regele Sigismund se adresează la 26 aprilie 1419 castelanului Ştefan Losonczy, printr-o scrisoare în care îi ordonă să cerceteze cauza nemulţumirii oraşului Căvăran, din partea căruia îi adusese o plângere judele Grigore în persoană (...veniens nostram in presenciam maiestatis Gregorius judex civitatis nostre Karan vocate). I se dă dispoziţie castelanului să cerceteze hotarele celor două localităţi şi să facă demarcarea acestora prin semne de hotar (signis metalibus), la faţa locului fiind şi reprezentantul capitlului de Cenad. Castelanul Losonczy a convocat în oraşul Caran, în data de 31 mai 1419, pe nobilii şi cnezii din districtele Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat (... Nobilibus et keneziis Sebes, Lugas, Karan et Komyath districtuum[30]) ca să judece cazul ajuns în atenţia  regelui. Căvăranul a fost reprezentat de judele Grigore, de juraţi şi cetăţeni din localitate, iar Mâtnicul de nobilii Ştefan şi Blasius, fiul acestuia, de Ladislau şi Ioan, fiii lui Bogdan, de Nicolae, fiul lui Fărcaş, de alt Nicolae, fiul lui Radul, de Neagoe şi Ladislau, fiii lui Oprişa şi de Voia. La judecată, deşi locuitorii Căvăranului au prezentat trei documente regeşti prin care se dovedea dreptul lor asupra pământului în cauză, totuşi s-a dat dreptate mâtnicenilor, care şi ei au invocat anumite privilegii regeşti. Miloia subliniază că documentul despre acest proces este important, în „afară de descrierea amănunţită a litigiului, şi pentru faptul că menţionează precis privilegiile date Căvăranului de către regii Ungariei”[31]. Locuitorii acestei localităţi au prezentat o scrisoare a reginei Elisabeta, dată la Buda, în a treia zi de Paşti a anului 1371, o altă  scrisoare, a regelui Ludovic, de la Rusalii, dată la Haţeg în 1375 şi o alta, a regelui Sigismund, dată la Oradea în 412.

Localitatea Vozeşdia este menţionată într-un document din 31 martie 1422, ca făcând parte din districtul Caran[32] (după ce aceeaşi localitate fusese amintită în anul 1440 ca fiind in districtu castris Sebesiensis[33]). Într-o scrisoare a regelui Sigismund adresată comitelui Pippo Spano (Filippo Scolari)[34], în urma unei plângeri a locuitorilor din Căvăran, se arată că Laurenţiu, fiul judelui Grigore, din această localitate şi concetăţeanul său, Toma, i-au pârât pe nobilii din Mâtnic şi Măcicaş că folosesc pe nedrept nişte păduri ale oraşului Căvăran. Prin urmare, suveranul îi cere comitelui Pippo Spano să apere drepturile Căvăranului care, în urma privilegiilor regale date în anul 1412, poate să se folosească de toate pădurile, exceptând pe cele numite Bothligete şi Zaldobos ale Mâtnicului şi Radpataka a Măcicaşului.

 

 prof. dr. TIBERIU CIOBANU

              NOTE

 

[1] Ioachim Miloia, Căvăranul în Evul Mediu (O rectificare istorică) în „Analele Banatului” , nr.1, 1931, p. 33.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem, p. 37.

[8] Ibidem, p. 34.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 38.

[11]  Ibidem, p. 39.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 40.

[14] Ibidem.

[15] Ibidem.

[16]  Ibidem, p. 41.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem, p. 42.

[21] Ibidem.

[22] Ibidem, p. 43. Citat din  Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol. III, Budapest, 1878.

[23] Ioachim Miloia, op. cit., p. 44.

[24] Ibidem, p. 50; Pesty Frigyes, Krassó vármegye története, vol. II, p. 290.

[25] Ioachim Miloia, op. cit., p. 46-47; Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol. III, p. 6-8.

[26] La care au fost convocaţi cnezii şi nobilii din districtele Sebeş, Lugoj, Caran şi Comitat.

[27] Ioachim Miloia, op. cit., p. 47.

[28] Ibidem; Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol. III, p. 15.

[29] Ibidem, p. 19-20; Ioachim Miloia, op. cit., p. 47.

[30]Ibidem; Pesty Frigyes, Krassö vármegye története, vol. II, p. 289.

[31] Ioachim Miloia, op.cit., p. 48.

[32] Ibidem; Pesty Frigyes, Krassö vármegye története, vol. II, p. 289; Idem, A szörény vármegyei hajdani oláh kerületek, Budapest, 1876, p. 57.

[33] Ibidem, p. 54; Ioachim Miloia, op. cit., p. 48.

[34] Ibidem; Pesty Frigyes, A szörényi Bánság és Szöreny vármegye története, vol. III, p. 21-22.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com