Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

IOAN JOLDEA

 

Seria: Cele mai scurte domnii din Evul Mediu romanesc".

  prof. dr. Tiberiu Ciobanu (foto)

 

 

            Domn al Moldovei între 4 (îşi începe efemera domnie înainte de această dată) şi 12 septembrie 1552[1], Ioan Joldea nu a fost „os domnesc” (deci nu era descendentul dinastiei princiare a Muşatinilor, cu care nu se înrudea practic în nici un fel), el făcând parte din rândurile boierimii moldave. Mai mult chiar, deşi a obţinut, sub domnia lui Ştefan Rareş (voievodul „Moldovlahiei” din 11 iunie 1551 până la 1 septembrie 1552)[2], înalta dregătorie de mare comis[3], boierul Joldea nu era considerat de către contemporanii săi ca fiind de obârşie prea nobilă. El făcea, însă, parte din partida boierească moldavă adeptă a Răreşeştilor (ramura familiei domnitoare a Bogdăneştilor, întemeiată de Petru Rareş[4], fiul lui Ştefan cel Mare[5] şi al Răreşoaiei), condusă de văduva lui Petru Vodă Rareş, doamna Elena Ecaterina[6]. Aceasta, după asasinarea, la 1 septembrie 1552, în localitatea Ţuţora, a fiului ei Ştefan Rareş, hotărăşte, pentru a menţine coroana voievodală în sânul propriei familii, să-l susţină la tron pe Joldea, căruia-i oferă, pentru a-i legitima venirea la domnie, mâna fiicei sale, Ruxandra. De altfel, un izvor polon îl socoteşte pe fostul comis ca fiind deja „căsătorit cu sora tiranului (adică a lui Ştefan Rareş – n.n. T.C.)”[7].

În realitate, aşa cum aflăm din cronicile ţării, nunta dintre proaspătul pretendent la sceptrul „Kara Bogdaniei” şi frumoasa domniţă din neamul Rareşilor nu avusese loc încă (tânăra prinţesă fusese doar hărăzită „să-i fie doamnă” modestului boier moldovean), căci aceasta urma să fie oficiată ceva mai târziu, la Suceava[8]. Ridicarea la domnie a lui Joldea a fost făcută de către un numeros grup de mari boieri, conduşi de marele vornic Gavril Movilă şi hatmanul Ioan Sturza, care iniţial intenţionaseră să treacă hotarul în Polonia şi să pornească spre tabăra lui N. Sieniawski, voievodul de Belz (aflată la nord de Nistru), unde se găsea Petru stolnicul (viitorul Alexandru Lăpuşneanu)[9], cel susţinut de poloni să urce în scaunul domnesc al Moldovei. Scopul lor era acela de a i se închina în calitate de domn, acesta fiind proclamat, deja, ca atare în urma sosirii în tabăra protectorului său (marele magnat polon pomenit mai sus) a 300 dintre boierii moldoveni adepţi ai înălţării sale la domnie (însoţiţi de slujitorii lor), care „au mers acolo pentru a cere într-un glas în numele ţării şi în faţa întregii oştiri” ca fiul lui Bogdan al III-lea cel Orb („gospodarul” statului medieval românesc est-carpatin din 2 iulie 1504 până la 22 aprilie 1517)[10] să fie declarat „mare voievod şi domn al Valahiei Mici”[11].

Pe când se îndreptau spre destinaţia amintită, deplasându-se pe drumul dintre Iaşi şi Suceava, ce şerpuia de-a lungul Jijiei, delegaţia alcătuită din însemnatele feţe boiereşti, în frunte cu Gavril Movilă şi Ioan Sturza, odată ajunsă în localitatea Şipote, situată pe malurile pârâului Miletin[12], va fi oprită de ambiţioasa văduvă a lui Petru Rareş, care îi va convinge pe membrii acesteia să-l aleagă ca domn pe Joldea. Cu toate că alături de ea se afla Constantin Rareş, feciorul ei cel mai tânăr (la acea vreme având cam 12 ani), doamna Elena Ecaterina, temătoare pentru soarta acestui ultim fiu rămas în viaţă, nu a avut curajul să-l declare candidat la tronul ce-i revenea de drept, considerând pentru moment ca fiind mai înţelept să-l propulseze la cârma statului moldovean pe cel care urma să-i devină ginere[13].

Despre acţiunea vajnicei consoarte a lui Petru Rareş îi punea la curent pe senatorii regatului polon (cei mai importanţi demnitari ai acestuia), la 19 septembrie 1552, însuşi regele Poloniei, Sigismund al II-lea August (1548-1572)[14], care le scria marilor săi dregători că „îndemnaţi de stăruinţele mamei domnului ucis (Ştefan Rareş – n.n. T.C.)”, unii boieri „voiau să primească de domn pe altul decât pe Petru (adică Petru stolnicul, devenit ca voievod Alexandru Lăpuşneanu – n.n. T.C.)”[15].

Înălţarea ca domn a lui Joldea s-a petrecut cu puţin timp înainte de pătrunderea în Moldova a forţelor armate polone ce-l însoţeau pe Alexandru Lăpuşneanu (pentru a-l impune pe scaunul domnesc de la Suceava), faptă întâmplată la 4 septembrie 1552[16].

Dacă nu avea o origine prea aleasă, în schimb Joldea se pare că era foarte plăcut la înfăţişare, căci, în 1564, făcând referiri chiar la aspectul său exterior şi la poziţia sa în societate, cronicarul italian Anton Maria Gratiani concluziona că accesul la tron depindea la români foarte mult de „frumuseţea feţei, statura şi înfăţişarea trupului”, astfel că dacă cineva avea un oarecare defect de natură fizică „fie el de neam cât de ales, ei îl preferă uşor pe unul de neam mai puţin ales, dar arătos la înfăţişare”[17].

Tot de la Gratiani aflăm că Joldea a ajuns la domnie, fiind „proclamat voievod prin votul tumultuos al mulţimii”, deci el fusese ales de marii boieri şi aclamat de restul categoriilor sociale participante la ceremonia oficială[18].

Spre supărarea călugărului Eftimie, care, în a sa cronică, condamnă cu vehemenţă gestul marelui vornic Gavril Movilă şi al hatmanului Ioan Sturza, aceştia şi-au încălcat „jurămintele şi făgăduinţele” făcute pribegilor aflaţi în Polonia (că îl vor recunoaşte pe Alexandru Lăpuşneanu drept domn) şi „şi-au pus domn la Şipote pe nenorocitul Joldea”[19].

Informaţi cu privire la proclamarea ca domn a lui Joldea, marele boier moldovean Ion Moţoc (comandantul celor 300 de partizani ai Lăpuşneanului sosiţi în tabăra de la nord de Nistru şi înregimentaţi acum în oastea polonă de aici) şi nobilul polon Pavel Secygniowski (ce fuseseră trimişi de voievodul de Belz în fruntea unui corp de oaste, constituit din călărime moldo-polonă – în componenţa căruia intrau şi cele câteva sute de boieri moldoveni împreună cu însoţitorii lor – în întâmpinarea delegaţiei boiereşti conduse de Gavril Movilă şi Ioan Sturza)[20] vor opri înaintarea detaşamentului lor de călăreţi, însărcinând, totodată, pe patru dintre boierii moldoveni cu misiunea de a merge la Şipote, unde să-i chestioneze pe cei aflaţi în anturajul voievodului ales de curând, cu privire la motivele care au stat la baza renunţării atât de bruşte la intenţia lor iniţială de a se alătura lui Alexandru Lăpuşneanu.

Ajunşi la Şipote, solii „cercetaşi” au fost, însă, puşi în lanţuri şi încarceraţi sub acuzaţia că ar fi de fapt iscoade[21].

Neavând veşti de la micul grup plecat în recunoaştere şi văzând că acesta nu se mai întorcea, cele două căpetenii ale oastei moldo-polone au decis să atace „curtea domnească” de la Şipote. În cursul nopţii sau după o altă opinie în primele ore ale dimineţii[22], clădirea în care se adăpostea Joldea a fost luată cu asalt, şi, deşi acesta şi ai săi s-au opus cu îndârjire, datorită faptului că focul de la o casă (aflată în apropierea celei în care se găseau asediaţii) incendiată de atacanţi s-a întins şi asupra conacului boieresc, devenit pentru scurtă vreme „palat voievodal”, au fost siliţi, în cele din urmă, să depună armele, predându-se adversarilor.

Joldea, împreună cu toţi oamenii lui, înlănţuiţi şi păziţi cu străşnicie, vor fi aduşi în faţa lui Alexandru Lăpuşneanu, în tabăra panului polon N. Sieniawski[23].

Toate acestea au avut loc imediat după 4 septembrie 1552, însă, cu siguranţă, cu mult înainte de ziua de 12 a aceleiaşi luni, dată la care Alexandru Lăpuşneanu, uns şi încoronat deja ca „mare voievod şi domn al Moldovlahiei”, la curtea voievodală de la Hârlău (aflată la sud-vest de Şipote), îi informa pe mai marii Bistriţei că a înlăturat de la putere „un hoţ şi duşman al religiei creştine”[24], desigur el referindu-se la Joldea. Între timp, doamna Elena Ecaterina (ce nu mai este pomenită de izvoarele istorice în contextul evenimentelor amintite până acum), împreună cu fiul ei Constantin Rareş şi „toate averile sale”, va pleca către Suceava (desigur chiar înainte de declanşarea atacului executat de unitatea militară moldo-polonă condusă de Ion Moţoc şi Pavel Secygniowski asupra satului Şipote), fiind, în cele din urmă, capturaţi aici, de către hatmanul Negrilă, ce fusese însărcinat, de către Lăpuşneanu (pe când acesta înainta spre Hârlău), cu prinderea lor[25].

Referitor la durata domniei lui Joldea, conform aceluiaşi Gratiani, aceasta a fost de numai două zile (începând cu data la care a fost proclamat ca voievod)[26], în timp ce potrivit cronicii lui Grigore Ureche, Joldea vodă „au domnit 3 zile, văleatul 7060 (adică anul 1552 – n.n. T.C.) septemvrie”[27], ea consumându-se numai la Şipote, unde, din primii ani ai veacului al XVI-lea, exista o curte boierească, ce îndeplinea funcţia de reşedinţă a puternicului şi vestitului mare boier şi înalt dregător moldovean, Luca Arbore[28].

În ceea ce priveşte soarta de care a avut parte Joldea Voievod, se ştie că după ce Alexandru Lăpuşneanu a ajuns la Hârlău (unde s-a desfăşurat din nou ceremonialul alegerii, ungerii şi încoronării sale ca domn), eveniment petrecut înainte de 12 septembrie 1552[29], el a fost dus, laolaltă cu „toţi boierii mari, care erau cu dânsul” (luaţi prizonieri împreună cu Joldea la Şipote), şi înfăţişat dinaintea învingătorului care „i-a iertat pe toţi”[30] (adică le-a cruţat viaţa), însă a poruncit ca „arătosul” său rival să fie „însemnat la nas[31] şi (…) dat la călugărie”[32] cu de-a sila.

Intrat în istoriografie sub numele princiar de Ioan, datorită cercetătorilor din perioada interbelică, în special a lui Nicolae Iorga[33] (deşi în cele două sau trei zile de la începutul lunii septembrie a anului 1552, cât s-a bucurat de prerogativele domneşti, nu a apucat să fie uns şi încoronat ca domn şi prin urmare nu a avut nici răgazul necesar adoptării unui nume voievodal), Joldea se va stinge din viaţă, purtând un nume monahal, într-o mănăstire şi la o dată rămase necunoscute până astăzi.

Odihna de vecie şi-a găsit-o, probabil, într-un mormânt (rămas şi acesta anonim), din incinta sfântului lăcaş de cult în care a fost silit să-şi încheie tumultoasa existenţă, înscriindu-se în istorie drept voievodul cu cea mai scurtă domnie din trecutul întregii statalităţi româneşti.

 

 prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

REZUMAT IN LIMBA FRANCEZA

 JEAN JOLDEA

 

            Prince régnant de la Moldavie entre le 4 (il commence son règne éphémère avant cette date) et le 12 septembre 1552[34], Jean Joldea n’a pas été «os de prince» (donc il n’était pas descendant de la dynastie princière des Muşatini, avec lesquels il ne s’apparentait pratiquement nullement), faisant partie de la noblesse moldave. De plus encore, bien qu’il ait obtenu, pendant le règne d’Étienne Rareş (le voïvode de «Moldovalachie» du 11 juin 1551 jusqu’au 1er septembre 1552)[35], la haute fonction de grand écuyer[36], le boïard Joldea n’avait pas été considéré par ses contemporais d’origine trop noble. Il faisait partie du groupement des boïards moldaves adepte de la famille des Răreşeşti (la branche de la famille régnante des Bogdăneşti, fondée par Pierre Rareş[37], fils d’Étienne le Grand[38] et de Răreşoaia) conduit par la veuve de Pierre Voïvode Rareş, la dame Hélène Catherine[39]. Celle-ci, après l’assassinat de son fils, le 1er septembre 1552, dans la localité Ţuţora, décide de soutenir au trône Joldea, auquel elle offre la main de sa fille, Rouxandra, pour légitimer sa venue au pouvoir. D’ailleurs, une source polonaise considère l’ancien écuyer «déjà marié avec la sœur du tyran (c’est-à-dire la sœur d’Étienne Rareş – n.n. T.C.)»[40].

            En réalité, ainsi comme nous apprenons des chroniques du pays, le mariage entre le frais prétendant au scèptre «Kara Bogdaniei» et la belle princesse de la famille Rareş n’avait pas eu lieu momentanément (la jeune princesse avait été seulement vouée «à être la femme» du modeste boïard moldave), car l’événement allait être officié plus tard à Suceava[41]. L’installation de Joldea sur le trône a été faite par un groupe nombreux de grands boyards, conduits par le grand vornic Gavril Movilă et par l’hetman Jean Sturdza, qui au commencement avaient eu l’intention d’aller en Pologne et de se diriger vers le camp militaire de N. Sieniawski, voïvode de Belz (situé au nord du Dniestr), où se trouvait Pierre l’écuyer de bouche (le futur Alexandre Lăpuşneanu)[42], soutenu au trône de la Moldavie par les Polonais. Leur but était celui de se prosterner devant lui en tant que prince régnant, celui-ci étant déjà proclamé comme tel à la suite de l’arrivée dans le camp militaire de son protecteur (le grand magnat polonais déjà mentionné) de 300 des boyards moldaves adeptes de son installation au pouvoir (accompagnés par leurs domestiques), qui «y sont allés pour demander tous à la fois au nom du pays et devant l’armée entière» que le fils de Bogdan IIIe l’Aveugle («administrateur» de l’état moyenâgeux roumain à l’est des Carpates du 2 juillet 1504 jusqu’au 22 avril 1517)[43] soit déclaré «grand voïvode et prince régnant de la Petite Valachie»[44].

Lorsqu’ils se dirigeaient vers la destination mentionnée en se déplaçant sur le chemin entre Iassy et Suceava qui serpentait le long de la rivière Jijia, la délégation constituée de boïards importants, conduits par Gavril Movilă et Jean Sturdza, une fois arrivée dans la localité Şipote, située sur les bords de la rivière Miletin[45], sera arrêtée par l’ambitieuse veuve de Pierre Rareş qui convaincra les membres de celle-ci d’élire Joldea comme prince régnant. Quoique accompagné par Constantin Rareş, son fils cadet (ayant alors approximativement 12 ans), la dame Hélène Catherine, craignante pour le destin de son dernier fils vivant, n’a pas eu le courage de le déclarer candidat au trône qui lui revenait à juste titre. Elle a fait cela considérant plus sage de propulser au pouvoir de l’état moldave celui qui va devenir son gendre[46].

Le 19 septembre 1552, le roi-même de la Pologne, Sigismond IIe Auguste (1548-1572)[47], informait ses propres sénateurs de l’action de l’illustre épouse de Pierre Rareş. Le roi de la Pologne écrivait à ses hauts dignitaires que «stimulés par les insistances de la mère du prince régnant tué (Étienne Rareş – n.n. T.C.)», les uns des boïards «voulaient comme prince régnant un autre que Pierre (c’est-à-dire Pierre l’écuyer de bouche, devenu prince régnant Alexandre Lăpuşneanu – n.n. T.C.)»[48].

L’avènement au trône de Joldea a eu lieu peu de temps avant l’entrée dans la Moldavie des forces armées polonaises qui accompagnaient Alexandre Lăpuşneanu (pour l’imposer sur le trône de Suceava), chose qui s’était passé le 4 septembre 1552[49].

S’il n’avait pas d’origine trop remarquable, en compensation, il semble avoir un aspect agréable, car en 1564, en parlant de son aspect physique et de sa position dans la société, le chroniqueur italien Anton Maria Gratiani tirait ses conclusions en disant que l’avènement au trône dépendait beaucoup chez les Roumains «de la beauté du visage, de la taille, de l’aspect général», de sorte que si quelqu’un avait un certain défaut d’ordre physique «même s’il était d’origine noble, ils préfèrent un autre d’origine moins noble, mais qui soit de belle prestance»[50].

Toujours de Gratiani nous apprenons que Joldea est arrivé au trône étant «proclamé voïvode par le vote tumulteux de la foule», donc il avait été élu par les grands boïards et acclamé par les autres catégories sociales participantes à la cérémonie officielle[51].

Contrarié, le moine Eftimie, dans la chronique condamne avec véhémence le geste du grand vornic Gavril Movilă et de l’hetman Jean Sturdza qui avaient violé «les serments et les promesses» faits aux errants de Pologne (de reconnaître Alexandre Lăpuşneanu comme prince régnant) et «qui ont installé sur le trône à Şipote le misérable Joldea»[52].

Informés sur la proclamation de Joldea comme prince régnant, le grand boïard moldave Jean Motzoc (le commandant des 300 partisans de Lăpuşneanu arrivés dans le campement du nord du Dniestr et enrégimentés maintenant dans l’armée polonaise d’ici) et le noble polonais Pavel Secygniowski (qui avaient été envoyés par le voïvode de Belz à la tête d’une partie de l’armée constituée de la cavalerie moldo-polonaise – dans la composition de laquelle entraient aussi quelques centaines de boïards moldaves avec leurs compagnons – à l’accueil de la délégation de boïards conduite par Gavril Movilă et Jean Sturdza)[53] vont arrêter l’avancement de leur détachement de chevaliers, donnant comme tâche à quatre boyards moldaves d’aller à Şipote pour poser des questions à ceux qui se trouvent dans l’entourage du voïvode élu récemment, sur les raisons qui ont été à la base du renoncement si brusque à leur intention initiale de se joindre à Alexandre Lăpuşneanu.

Mais, arrivés à Şipote, les envoyés «éclaireurs» ont été enchaînés et emprisonnés sous l’accusation d’être, en fait, des espions[54].

N’ayant pas de nouvelles du petit groupe parti en reconnaissance et voyant que celui-ci ne retournait pas, les deux commandants de l’armée moldo-polonaise ont décidé d’attaquer «la cour seigneuriale» de Şipote. La nuit ou, d’après une autre opinion, pendant les premières heures du matin[55], l’édifice où se réfugiait Joldea a été assailli et, même si celui-ci et les siens se sont opposés avec acharnement parce que le feu qui venait d’une maison (qui se trouvait à proximité de celle où étaient les assiégés) incendiée par les attaquants s’est étendu aussi vers le manoir des boyards devenu pour une courte période de temps «palais voïvodal», ils ont été obligés en fin de compte à déposer les armes, en se rendant aux adversaires.

Joldea, avec tous les siens, enchaînés et surveillés avec rigueur, seront apportés devant Alexandre Lăpuşneanu, dans le camp du pan polonais N. Sieniawski[56].

Tous ces événements ont eu lieu immédiatement après le 4 septembre 1552, mais, certainement, beaucoup plus tôt que le 12 du même mois, jour quand Alexandre Lăpuşneanu, sacré et couronné déjà comme «grand voïvode et prince régnant de Moldovalachie», à la cour royale de Hârlău (qui se trouvait au sud-ouest de Şipote), informait les plus importantes personnes de Bistriţa qu’il avait écarté du pouvoir «un voleur et un ennemi de la religion chrétienne»[57], en se rapportant, bien sûr, à Joldea. Cependant, madame Hélène Catherine (qui n’est plus mentionnée par les sources historiques dans le contexte des événements rappelés jusqu’au présent) partira pour Suceava avec son fils Constantin Rareş et avec «toutes ses richesses» (bien sûr même avant le déclenchement de l’attaque exécuté par l’unité militaire moldo-polonaise conduite par Jean Motzoc et Pavel Secygniowski sur le village Şipote), étant, en fin de compte, capturés ici par l’hetman Negrilă, qui avait été chargé par Lăpuşneanu (quand celui-ci avançait vers Hârlău) avec leur capture[58].

Concernant la durée du règne de Joldea, conformément au même Gratiani, celui-ci a duré seulement deux jours (dès qu’il a été proclamé voïvode)[59], pendant que, conformément à la chronique de Grigore Ureche, Joldea voïvode «a régné 3 jours, pendant l’ancienne année 7060 (c’est-à-dire l’année 1552 – n.n. T.C.) septemvre»[60], celui-ci se consommant à Şipote, où, depuis les premières années du XVIe siècle, il y avait une cour seigneuriale qui accomplissait la fonction de résidence du puissant et renommé grand boyard et haut dignitaire moldave Luca Arbore[61].

En ce qui concerne le destin de Joldea Voïvode, on sait qu’après l’arrivée d’Alexandre Lăpuşneanu à Hârlău (où a eu lieu de nouveau le cérémonial de son élection, son sacré et son couronnement comme voïvode), événement qui s’est passé avant le 12 septembre 1552[62], il a été mené, avec «tous les grands boyards qui étaient avec lui» (pris comme prisonniers avec Joldea à Şipote) et présenté devant le vainqueur qui «leur a pardonné à tous»[63] (c’est-à-dire il a épargné leur vie), mais il a ordonné que son «beau» rival soit «marqué sur le nez[64] et (…) mené» par force «pour prendre le froc»[65].

Entré en historiographie sous le nom princier de Jean, grâce aux chercheurs de la période entre les deux guerres, tout particulièrement à Nicolas Iorga[66] (même si pendant les deux ou trois jours du début du mois septembre de l’année 1552, il jouissait des prérogatives seigneuriales, il n’a pas eu l’occasion d’être sacré et couronné comme voïvode et, par conséquent, ni le répit nécessaire à l’adoption d’un nom voïvodal), Joldea va décéder, portant un nom monacal, dans un monastère et un jour restés inconnus jusqu’aujourd’hui.

Il a trouvé son repos éternel probablement dans un tombeau (resté aussi anonyme) de l’enceinte du saint lieu de culte où il avait été obligé d’achever sa tumulteuse existence, s’inscrivant dans l’histoire comme le voïvode avec le plus court règne du passé de l’entier caractère de l’état roumain.

 

prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

Note:

[1] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 612, 804.

[2] Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 457.

[3] Atestat documentar ca deţinător al acestei dregătorii la 25 aprilie 1552 (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucureşti, 1971, p. 313).

[4] Petru Rareş a fost domnitor al Moldovei între 1527-1538 şi 1541-1546 (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 569).

[5] Ştefan cel Mare a domnit asupra Moldovei din aprilie 1457 până la 2 iulie 1504 (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 806).

[6] Născută Brancovici, aceasta era fiica lui Ion Brancovici, fratele lui Gheorghe Brancovici, devenit mitropolit al Ţării Româneşti, sub numele de Maxim, în vremea lui Neagoe Basarab (domnul „Ungrovlahiei” din februarie 1512 până la 15 septembrie 1521 – Istoria Românilor, vol. IV, p. 808). Cei doi fraţi erau nepoţii de fiu ai ultimului despot al Serbiei, Gheorghe Brancovici (acesta a domnit între 1427 şi 1456 – Istoria lumii în date, p. 128). Doamna Elena, numită şi Cătălina (Ecaterina), a fost cea de-a doua soţie a lui Petru Rareş, cu care a avut trei fii: Ilie sau Iliaş (ce a domnit asupra Moldovei din 3 septembrie 1546 până la 11 iunie 1551 – Istoria României în date, p. 457), Ştefan (domn din 11 iunie 1551 până la 1 septembrie 1552 - Ibidem) şi Constantin, mort la Istanbul, în primăvara anului 1554, pe când avea doar cca. 14 ani, probabil asasinat din porunca sultanului Suleiman I (supranumit Kanuni, adică „Legiuitorul” şi Muhteşem, care înseamnă „Magnificul” sau „cel Mare”, acesta a condus Imperiul Otoman din 30 septembrie 1520 până în 6/7 septembrie 1566 – Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381), la insistenţele lui Alexandru Lăpuşneanu. Doamna Elena Ecaterina şi Petru Rareş au mai conceput împreună şi o fiică, pe nume Ruxandra, ce va deveni mai târziu soţia voievodului moldovean prezentat în acest capitol. Doamna Elena Ecaterina a avut-o ca soră pe doamna Despina-Miliţa, soţia lui Neagoe Basarab (Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Chişinău, 1991, p. 47-48, 53-60).

[7] Stanislav Orzechowski, Rerum polonicarum ab excessu D. Sigisimundi I, în anexă la Jan Dlugosz, Historiae Polonicae libri XIII et ultimus, II, Leipzig, 1712, col. 1558.

[8] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ediţia a II-a (îngrijită de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 170.

[9] Alexandru Lăpuşneanu a fost „gospodar” al Moldovei din septembrie 1552 până în 18 noiembrie 1561 şi din martie 1564 până în martie (între 5 şi 16) 1568 (Istoria României în date, p. 457-458).

[10] Istoria Românilor, vol. IV, p. 808.

[11] Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.

[12] Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (ediţie de Ioan Ştefan Petre), Bucureşti, 1942, p. 433.

[13] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 613.

[14] Istoria lumii în date, p. 563. Sigismund al II-lea August a fost asociat la domnie, încă din 1529 (când devine mare cneaz al Lituaniei), de către tatăl său Sigismund I Stary, adică „cel Bătrân” (mare cneaz al Lituaniei şi rege al Poloniei din 1506 până în 1548 - Ibidem). Deosebit de activ, Sigismund al II-lea August a participat la războiul livonian (început în 1558) şi a încheiat Uniunea de la Lublin (în 1569) prin care Regatul Poloniei era unit cu Marele cnezat al Lituaniei în Rzeczpospolita Polska (adică „Republica Polonă”), având monarh, dietă şi monedă comune. De asemenea, el a fost ultimul reprezentant direct al dinastiei Iagellonilor (Dicţionar enciclopedic, vol. VI, Bucureşti, 2006, p. 415).

[15] Theodor Holban, Documente externe (1552-1561), în „Studii”, XVIII, nr. 3, Bucureşti, 1965, p. 668-669.

[16] Hieronimus Ostermayer, în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), vol. IV, Braşov, 1903, p. 515.

[17] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 384.

[18] Ibidem.

[19] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (ediţie revăzută şi completată de P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1959, p. 114, 123.

[20] Stanislav Orzechowiski, op. cit., col. 1558.

[21] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 614.

[22] Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.

[23] Ibidem;  Ilie Minea, Începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu – Discutarea câtorva izvoare, în „Cercetări istorice”, Serie veche, I, nr. 1, Iaşi, 1925, p. 107-108; Eftimie, în Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 114, 123.

[24] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XV/1, Bucureşti, 1911, p. 488-489.

[25] Theodor Holban, op. cit., p. 671-672; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucureşti, 2001, p. 29-30.

[26] Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 384.

[27] Grigore Ureche, op. cit., p. 170.

[28] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 614.

[29] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XV/1, p. 488-489; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 288.

[30] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 123.

[31] Este vorba de o pedeapsă ce era aplicată celor bănuiţi că vizau tronul, uzurpatorilor, pretendenţilor de neam domnesc, iertaţi de pedeapsa cu moartea. Însemnarea consta, de regulă, în tăierea cartilagiului nazal şi este un vechi obicei bizantin. Cunoscut sub numele de rhinotmeza, acest procedeu se practica în Imperiul Roman de Răsărit în aceleaşi cazuri, încă din secolul VII. «Tăierea nasului» – cum e numită în cronici şi în documente, atât interne, cât şi străine – era o mutilare care atrăgea după sine pierderea drepturilor la tron. Cei «însemnaţi» din naştere sau în războaie îşi păstrau aceste drepturi. Este cazul lui Bogdan al III­lea cel Orb, în realitate „cel Chior” (pentru că­i lipsea doar un ochi, pe care şi­l pierduse într­o bătălie), «monoculus» (chior), cum ne spune un izvor polon, sau al lui Iuga Ologul, Petru Şchiopul şi Ştefan Surdul, ale căror defecte le arată chiar poreclele lor (Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Bucureşti, 1974, p. 205; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 12­13).

[32] Grigore Ureche, op.cit., p.170.

[33] Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediţia a II-a, vol. V, Vitejii (îngrijit de Constantin Rezachevici), Bucureşti, 1998, p. 3; lista Domnii din Moldova şi Ţara Românească până la 1859, în Documente privind istoria României, Introducere, I, Bucureşti, 1956, p. 488.

[34] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia domnilor Ţării Româneşti şi Moldovei, Ier vol. (XIVe-XVIe Siècles), Bucarest, 2001, p. 612, 804.

[35] Istoria României în date, Bucarest, 1971, p. 457.

[36] Attesté du point de vue documentaire comme détenteur de cette fonction le 25 avril 1552 (Nicolae Stoicescu, Dicţionar al marilor dregători din Ţara Românească şi Moldova, sec. XIV-XVII, Bucarest, 1971, p. 313).

[37] Pierre Rareş a été prince régnant de la Moldavie entre 1527-1538 et 1541-1546 (Istoria lumii în date, Bucarest, 1972, p. 569).

[38] Étienne le Grand a conduit la Moldavie du mois d’avril 1457 jusqu’au 2 juillet 1504 (Istoria Românilor, IVe vol., Bucarest, 2001, p. 806).

[39] Née Brancovici, celle-ci était la fille de Jean Brancovici, le frère de Georges Brancovici, devenu métropolite de la Valachie, sous le nom de Maxim, au temps de Neagoe Basarab (le prince régnant de la «Hongrovalachie» du février 1512 jusqu’au 15 septembre 1521 – Istoria Românilor, IVe vol., p. 808). Les deux frères étaient les neveux de fils du dernier despote de la Serbie, Georges Brancovici (celui-ci a régné entre 1427 et 1456 – Istoria lumii în date, p. 128). Madame Hélène, nommée aussi Catalina (Catherine) a été la deuxième épouse de Pierre Rareş, avec lequel elle a eu trois fils: Ilie ou Iliaş (qui a régné en Moldavie entre le 3 septembre 1546 et le 11 juin 1551 – Istoria României în date, p. 457), Étienne (prince régnant du 11 juin 1551 jusqu’au 1er septembre 1552 - Ibidem) et Constantin, mort à Istanbul, au printemps de l’année 1554, lorsqu’il avait approximativement 14 ans, probablement assassiné à la disposition du sultan Suleiman Ier (surnommé Kanuni, c’est-à-dire le «Législateur» et Muhteşem, signifiant le «Magnifique» ou «le Grand», celui-ci a conduit l’Empire Ottoman du 30 septembre 1520 jusqu’au 6/7 septembre 1566 – Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucarest, 1976, p. 381) aux insistances d’Alexandre Lăpuşneanu. Madame Hélène Catherine et Pierre Rareş ont conçu ensemble encore une fille nommée Rouxandra, qui va devenir plus tard l’épouse du voïvode de Moldavie présenté dans ce chapitre. Madame Hélène Catherine a eu une sœur, Despina-Militza, la femme de Neagoe Basarab (Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, Ier vol., Chişinău, 1991, p. 47-48, 53-60).

[40] Stanislav Orzechowski, Rerum polonicarum ab excessu D. Sigismundi I, dans l’annexe à Jan Dlogosz, Historiae Polonicae libri XIII et ultimus, II, Leipzig, 1712, col. 1558.

[41] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, IIe édition (soignée par P. P. Panaitescu), Bucarest, 1958, p. 170.

[42] Alexandre Lăpuşneanu a été «l’administrateur» de la Moldavie du septembre 1552 jusqu’au 18 novembre 1561 et du mars 1564 jusqu’au mars (entre 5 et 16) 1568 (Istoria României în date, p. 457-458).

[43] Istoria Românilor, IVe vol., p. 808.

[44] Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.

[45] Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601 (édition de Ioan Ştefan Petre), Bucarest, 1942, p. 433.

[46] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 613.

[47] Istoria lumii în date, p. 563. Sigismond IIe Auguste a été associé au règne, depuis 1529 (lorsqu’il devenait grand cnèze de la Lituanie), par son père Sigismond Ier Stary, c’est-à-dire «le Vieux» (grand cnèze de la Lituanie et roi de la Pologne de 1506 jusqu’en 1548 - Ibidem). Très actif, Sigismond IIe Auguste a participé à la guerre livonienne (au commencement de l’année 1558) et a réalisé la Réunion de Lublin (en 1569) par laquelle le Royaume Polonais était réuni avec le Grand cnéziat de la Lituanie dans la Rzeczpospolita Polska (c’est-à-dire «La République Polonaise»), ayant un monarque, une diète et une monnaie communs. Il a été aussi le dernier représentant direct de la dynastie des Jagellons (Dicţionar enciclopedic, VIe vol., Bucarest, 2006, p. 415).

[48] Theodor Holban, Documente externe (1552-1561), en «Études», XVIII, n° 3, Bucarest, 1965, p. 668-669.

[49] Hieronimus Ostermayer, en Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), IVe vol., Braşov, 1903, p. 515.

[50] Călători străini despre Ţările Române, IIe vol., Bucarest, 1970, p. 384.

[51] Ibidem.

[52] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (édition revue et complétée par P. P. Panaitescu), Bucarest, 1959, p. 114, 123.

[53] Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.

[54] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 614.

[55] Stanislav Orzechowski, op. cit., col. 1558.

[56] Ibidem; Ilie Minea, Începutul domniei lui Alexandru Lăpuşneanu – Discutarea câtorva izvoare, en «Recherches historiques», Série ancienne, I, n° 1, Iassy, 1925, p. 107-108; Eftimie, en Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 114, 123.

[57] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, XVe/1 vol., Bucarest, 1911, p. 488-489.

[58] Theodor Holban, op. cit., p. 671-672; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea, Bucarest, 2001, p. 29-30.

[59] Călători străini despre Ţările Române, IIe vol., p. 384.

[60] Grigore Ureche, op. cit., p. 170.

[61] Constantin Rezachevici, op. cit., p. 614.

[62] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., XVe/1 vol., p. 488-489; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, IIe/1 vol., Bucarest, 1890, p. 288.

[63] Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 123.

[64] Il s’agit d’une punition qui était appliquée à ceux suspectés de viser le trône, aux usurpateurs, aux prétendants de lignée noble, exempts de la punition capitale. Le marquage consistait, d’habitude, dans la coupe du cartilage nasal et c’était une ancienne coutume byzantine. Connu sous le nom de rhinotmeza, ce procédé se pratiquait dans l’Empire Romain d’Orient dans les mêmes situations depuis le VIIe siècle. «La coupe du nez» - comme est appelée dans les chroniques et dans les documents internes, mais aussi dans ceux étrangers – était une mutilation qui engendrait la perte des droits au trône. Ceux qui étaient «marqués» de leur naissance ou pendant les guerres gardaient ces droits. C’est le cas de Bogdan IIIe l’Aveugle, en réalité «le Borgne» (parce qu’il lui manquait un seul œil, qu’il avait perdu pendant une bataille), «monoculus» (borgne), comme on apprend d’une source polonaise, ou celui de Iuga l’Estropié, Pierre le Boiteux et Étienne le Sourd, dont les défauts sont montrés justement par leurs surnoms (Nicolae Iorga, Istoria vieţii bizantine, Bucarest, 1974, p. 205; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii,  Chişinău, 1991, p. 12-13).

[65] Grigore Ureche, op. cit., p. 170.

[66] Nicolae Iorga, Istoria românilor, IIe édition, Ve vol., Vitejii (soigné par Constantin Rezachevici), Bucarest, 1998, p. 3; la liste Domnii din Moldova şi Ţara Românească până la 1859, en Documente privind istoria României, Introducere, I, Bucarest, 1956, p. 488.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)