HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

Prof. Tiberiu CiobanuION STOIA-UDREA

Istoriografia românească referitoare la Banatul medieval

 

PROF. DR. TIBERIU CIOBANU (foto)

 

             Dintr-un succint text (fără titlu), un cuvânt înainte al autorului la volumul Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, se pot desprinde câteva idei ale lui Ion Stoia-Udrea privind concepţia sa asupra istoriografiei bănăţene de până la el, precum şi orientarea programului său istoriografic. Este evocată bogata istoriografie a Banatului, scrisă de autori străini, în limbile maghiară, germană şi sârbă şi este apreciată temeinicia profesională a acestor istorici, aşa cum este criticată aservirea lor faţă de unele interese politice naţionaliste: „O pleiadă de istorici şi literaţi – oameni de talent şi serioasă pregătire – timp de decenii, de veacuri chiar, s-au străduit să construiască o istorie aparte pentru această provincie, spre uzul şi folosul lor particular. Adunând cu toată meticulozitatea şi interpretând inteligent  tot ceea ce le-a putut folosi, omiţând, ascunzând chiar, tot ce nu le-a fost pe plac, ca întâmplări, date şi dovezi, ei au plăsmuit o înfăţişare cu totul falsă a vieţii de peste veacuri a acestei provincii”[1]. Aceştia – după părerea lui Ion Stoia-Udrea – „au reuşit deplin să prezinte în faţa civilizaţiei vremii noastre, şi să o facă crezută, această imagine deformată a vieţii istorice a Banatului”[2]. Probabil că această constatare este prea critică. Exagerarea lui Udrea privind carenţele istoriografiei bănăţene precedente se răsfrânge şi asupra scrierilor istorice în limba română despre Banat, apărute până la Primul Război Mondial: „Istoriografia noastră, mergând tot pe făgaşurile tăiate de istoricii streini, nu a putut destrăma această mască, aşezată aşa de trainic peste înfăţişarea adevărată a Banatului”[3]. Este oarecum de mirare că omul de cultură Ion Stoia-Udrea – cel care pleda pentru subordonarea cercetării istorice adevărului istoric – nu descoperise în perioada pe care el o avea în vedere nici un drum propriu al istoriografiei româneşti despre Banat, nici o imagine cu „înfăţişarea adevărată” a acestui ţinut.

            Ion Stoia-Udrea este mai puţin sever cu orientarea istoriografică bănăţeană a vremii sale, în care el însuşi era integrat şi în care întrevede un program al cercetării istorice, posibil de urmărit chiar din studiile cuprinse în volumul amintit. „Abia în ultimii ani – scrie el – cercetări noi, întreprinse cu totul pe alte baze, au reuşit, schimbând chiar unghiul de perspectivă prin care au fost privite lucrurile, să provoace o serie întreagă de spărturi în eşafodajul înălţat cu atâta grijă de literatura istorică veche, scoţând la iveală o altă înfăţişare nebănuită până aici, dar absolut reală şi definitivă a epocilor şi întâmplărilor. În aceste străduinţe se încadrează şi studiile cuprinse în volumul de faţă”[4]. Fiind, totuşi, conştient că „studiile” cuprinse în acel volum nu erau la înălţimea pretenţiilor unei istoriografii de marcă, moderne, Udrea face câteva precizări: materialele „nu sunt lucruri definitive, unele sunt abia dibuiri”, dar „ele marchează drumul spre dezvelirea deplină a adevărului istoric dincolo de orice mistificare, asupra trecutului acestui colţ de ţară”[5]. Mai mult chiar, „un pas înainte pe acest drum” avea să-l constituie un volum viitor – „pus sub tipar deja, cu titlul Coase desdoite” – (care nu a mai apărut şi despre care nu se mai face nici o menţiune[6]). Referindu-se la lucrarea Coase desdoite, Udrea îşi face cunoscută concepţia istorică, pledând pentru reconstituirea din trecut „a vieţii stării de jos, a elementului fără istorie, în momentele ei de răbufnire la suprafaţă, de învolburare întru răzvrătire şi răscoală”; aici vedea el „fixate”,  chiar şi „fragmentar, cadrele noii prezentări istorice a provinciei”[7].

                Ion Stoia-Udrea – omul de largă cultură – a excelat prin variate proiecte şi planuri de viitor. El se remarcase în timpul vieţii sale şi prin multele anunţuri – verbale şi în presă – privind definitivarea a numeroase lucrări de istorie, istorie a artei, literatură, care n-au mai apărut niciodată şi pe care nimeni nu le-a văzut în manuscris. O asemenea lucrare este anunţată şi în textul introductiv la Marginale la istoria bănăţeană, ca fiind în curs de elaborare. Titlul său ar fi fost Încercare pentru o istorie sinceră a Banatului, iar scopul ambiţios al lui Udrea ar fi fost ca prin ea să elaboreze „istoria completă şi definitivă a acestui ţinut”[8].

            Volumul în discuţie al lui Ion Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, nu a fost constituit din studii propriu-zise, ci din comentarii pe marginea unor aspecte din trecutul acestei provincii. Mare parte din aceste marginalii sunt eseuri cu un pronunţat caracter jurnalistic, având un stil alert, plin de vervă şi o cuceritoare vioiciune spirituală. Încă în primul eseu, Comori regăsite, cuprins în volum, apare una din aserţiunile pe care Udrea a susţinut-o de repetate ori, anume că la venirea austriecilor în Banat, teritoriul acestuia nu a fost aproape pustiu – aşa cum se arăta în istoriografia austriacă – sălbatic, plin de mlaştini, necultivat şi în cea mai mare parte nelocuit. Nu credea că fusese vorba despre o ţară a nimănui, pe care austriecii ar fi populat-o şi civilizat-o. „Pentru românismul de aci – scrie el – stăpânirea turcească nu a însemnat un dezastru, după cum nici acea imagine a unui Banat părăginit, mort, bântuit de miasmele nesfârşitelor întinderi mocirloase, lipsit de populaţie stabilă, acea clasică înfăţişare de ţară pustie şi deci a nimănui, a provinciei noastre de la începutul veacului al XVIII-lea, nu a izvorât dintr-o strictă cercetare a realităţilor istorice, ci din nevoia stăpânirei austriece de a găsi cu orice preţ o justificare pentru menţinerea acestei noi cuceriri”[9].

            Stăpânirea otomană – consideră Udrea – a înlăturat doar clasa nobiliară, adică existenta construcţie de la suprafaţă a societăţii, lăsând neatinsă temelia, starea de jos a ţărănimii care era românească, ea rămânând aici, să dăinuiască, fiind producătoare de bunuri necesare pentru ocupanţii turci. O parte din istoriografia maghiară, contemporană lui Ion Stoia-Udrea, susţinea că în epoca anterioară turcilor, în Banat predomina demografic populaţia maghiară. Populaţia românească s-ar fi impus numeric în Banat numai în timpul stăpânirii otomane şi în perioada care a urmat după aceea. Turcii au favorizat, chipurile, elementul românesc şi, în schimb, au nimicit complet populaţia maghiară de aici. Faţă de asemenea absurdităţi, Udrea pune o întrebare retorică: „Cum se va fi întâmplat ca turcii să prăpădească populaţia maghiară din Banat „fără însă să o nimicească şi dincolo de Tisa, până la Buda, cu toate că între paşalâcul Budei şi cel al Timişoarei nu ştim să fi fost nici o diferenţă esenţială de administrare, de politică de stat sau de tratament faţă de neamurile băştinaşe?”[10]. Istoricii români ar putea răspunde acestor opinii tendenţioase ale istoricilor maghiari – crede Udrea – numai dacă ar trata trecutul Banatului „prin prisma realităţilor sociale de atunci, prin prisma sistemului politic al vremurilor acelora”[11].

            El încearcă, dintr-o asemenea perspectivă, să pună în lumină câteva adevăruri istorice referitoare la Banat, care să stabilească rolul populaţiei româneşti aici de-a lungul timpului. Începe prin a arăta că procesul penetraţiei şi aşezării elementului maghiar în părţile bănăţene a durat destul de mult şi a înaintat treptat de la linia Mureşului spre Dunăre şi apoi spre munte. Nu s-au întemeiat aşezări cu populaţie numeroasă, compactă maghiară, ci puncte de sprijin cu caracter militar, care să-i susţină ca noi stăpâni ai pământurilor cucerite şi ca demnitari în administraţia Regatului Ungar. Aceştia s-au constituit în „clasa suprapusă – mai târziu încadrată în sistemul feudal şi devenind astfel clasă nobiliară – luând locul vechei stări suprapuse slavo-române. Masele mari ale populaţiei, starea de jos au rămas şi pe mai departe supuse ca până aci, numai că au schimbat stăpânii”[12]. Populaţia aceasta autohtonă majoritară era producătoare de bunuri pentru noii stăpânitori. Se subliniază faptul că ungurilor le-a lipsit capacitatea numerică pentru a face colonizări aici cu populaţie maghiară, ei fiind un popor mic, organizat în principal ca forţă militară, nemaiavând atunci un excendent de populaţie destinată agriculturii şi creşterii animalelor. Udrea accentuează că „teritoriile ocupate de unguri au fost mai vaste decât capacitatea lor de expansiune”[13]. Datorită deficitului demografic, „primii regi, începând cu Sf. Ştefan şi următorii, până şi cei din case străine, nu numai că duc o politică de largă toleranţă faţă de străini, ci caută chiar să-i ademenească, prin diferite mijloace, ca să vină şi să se aşeze aci”[14]. Prin urmare – concluzionează Ion Stoia-Udrea – în prima epocă maghiară în Banat şi continuând până în faza ocupaţiei otomane, românii au format grosul populaţiei, masa covârşitoare, muncitoare, pe când ungurii, un număr mic, alcătuiau numai clasa nobiliară, stăpânitoare. Chiar şi aceasta – adaugă el – nu era în întregime de origine etnică maghiară, fiindcă o bună parte a sa provenea, pe de o parte, din maghiarizarea unor elemente venite aici din Apus şi, pe de altă parte, din maghiarizarea cnezilor autohtoni care au fost investiţi cu titlu nobiliar.

            Faptul că, din documentele maghiare reiese – de altfel, în mod părelnic – că, până la cucerirea otomană a Banatului, aici este semnalată prezenţa unei mari populaţii maghiare se explică – spune el – prin starea vitregă în care se găsea populaţia românească, în „zdrobitoare majoritate”, dar lipsită de drepturi, „deci fără însemnătate politică şi socială”[15]. În acte de donaţii, adeveriri de drepturi de proprietate, judecăţi din diferite pricini, în documente militare şi de administraţie, apare „numai nobilimea, căci ea singură are moşii, ea se îngrijeşte de oaste, ea singură administrează şi merge la judecăţi, în timp ce iobagul nu are moşie, de judecat îl judecă nobilul, funcţii administrative nu poate îndeplini, iar la război merge anonim”[16]. Din cauza aceasta – îşi continuă autorul argumentaţia – onomastica documentelor nu poate fi decât ungurească, „iar concluzia că şi populaţia, în zdrobitoare majoritate, a trebuit să fie maghiară, pare foarte logică”[17]. Udrea sesizează şi specificul dominaţiei otomane: turcii, ca peste tot în zonele cucerite, nu au recunoscut nici în Banat vechea ierarhie socială, trecând pământurile în proprietatea sultanului, concret a reprezentanţilor săi; prin urmare, „starea de sus, clasa nobiliară, e silită să plece (...) în pribegie în alte părţi, în Ungaria sau Transilvania”[18]. Aşa se explică – spune Udrea – faptul că ungurii au dispărut din Banat în acea perioadă, iar românii – marea masă a populaţiei – au rămas mai departe aici, unde, sub ocupaţie turcească, mai ales în ultima sa parte, au avut o viaţă chiar mai bună decât în epoca stăpânirii maghiare şi a unor răstimpuri din vremea Imperiului Austriac. Când turcii au părăsit Banatul şi când aici s-a instalat administraţia austriacă, vechea clasă conducătoare – spahiii – a plecat, pe când starea de jos, adică populaţia băştinaşă a românilor, a rămas pe loc – spune Udrea. „La sfârşitul stăpânirei turceşti – pe întreg teritoriul Banatului nu se găseşte nici un singur sat maghiar măcar. Istoricii maghiari recunosc, fără ezitare, acest adevăr istoric”[19]. Cu toate acestea, unii dintre ei consideră că teritoriul Banatului a avut în timpul ocupaţiei turceşti populaţie majoritară maghiară, ei continuând „să-l numească ca «pământ maghiar»” – adaugă Udrea. Pornind de la ideea – socotită de el inadecvată – că austriecii „au eliberat” Banatul de sub turci, Ion Stoia-Udrea glosează asupra termenilor „eliberează”, „eliberat”, „eliberare”, arătând că nu sunt folosiţi potrivit încărcăturii lor semantice: „Este foarte ciudată şi această «eliberare». În definitiv pe cine au «eliberat» austriecii? La data aceea pe pământul Banatului, după afirmaţiile unanime ale tuturor istoricilor de toate naţiile, existau numai sate valahe. Eliberarea Banatului ar fi însemnat, deci, o repunere în toate drepturile ei sociale şi politice a naţiei, a ţărănimii valahe de aici”[20]. Nu s-a întâmplat însă aşa, căci ţăranii români, în timpul stăpânirii austriece din secolul al XVIII-lea, au fost supuşi la atâtea apăsări, încât au fost nevoiţi să se răscoale de două ori, în anii 1738-1739 şi în 1788, când „s-au aliat cu turcii, de care au fost «eliberaţi», împotriva «eliberatorilor»!” – punctează sarcastic Ion Stoia-Udrea.

            În eseul Revizuiri din Marginale la istoria bănăţeană, pentru a arăta că istoricii austrieci greşeau când prezentau ocupaţia turcească în Banat ca pe o cumplită năpăstuire, Udrea invocă realităţi incontestabile de epocă: otomanii, dându-şi seama că aici „au nevoie de o populaţie legată de pământ şi în bună stare”[21], au acordat prin „iradeie imperială” dreptul de moştenire şi vânzare-cumpărare al loturilor din folosinţa ţăranilor din Banat, punând în modul acesta proprietăţile de pământ ale acestor raiale (= supuşi creştini) aproape pe aceeaşi treaptă cu acelea ale ţăranilor liberi musulmani[22]. Un asemenea regim funciar, echivalent cu un fel de împroprietărire, a atras aici multă populaţie ţărănească din ţinuturile învecinate, crescând astfel considerabil în special numărul românilor din vilaietul Timişoarei[23]. Cu toate că nu a făcut parte din grupul cercetătorilor timişoreni constituit în jurul „Revistei Institutului Social Banat-Crişana”, condusă de Cornel Grofşorean, Ion Stoia-Udrea considera că cea mai fertilă orientare istoriografică este una care are în prim plan istoria socială. Se referea adesea la cei mulţi, la masele producătoare, iar concepţia aceasta îi servea şi pentru reconstituirea istoriei populaţiei româneşti în Banat în timpul ocupaţiei turceşti. El spune că, dacă s-ar fi avut în vedere doar „o istorie a nobililor”, s-ar fi pierdut esenţialul, fără să se ajungă la nici un rezultat.

            Tot din perspectiva istoriei sociale, Udrea aduce în istoriografia românească din Timişoara perioadei interbelice conceptul de „intraistoric”, preluat din lucrarea L'essence de l'Espagne de Unamuno[24]. În lumina acestui concept ar trebui – după el – prezentată istoria provinciilor ciscarpatine (adică Banat, Transilvania, Crişana, Maramureş): „Istoria adevărată a provinciilor acestea o alcătuieşte trăirea peste ani şi veacuri a celor mulţi, a mulţimei fără nume, a milioanelor de iobagi, care se nasc şi mor pe brazdele nenumăratelor pluguri, a mulţimii fără de istorie, a elementului «intraistoric» care se scoală şi iese la câmp odată cu soarele. Istoria adevărată a provinciilor ciscarpatine o constituie luptele de emancipare socială a iobagilor, şi această istorie este o istorie românească, căci iobăgimea ciscarpatină este valahă – nimeni nu poate contesta acest adevăr. Este inutil să mai amintim răscoalele şi să mai pomenim numele capilor acestor răscoale. Nu pot fi decât nume valahe”[25]. El a ilustrat această concepţie publicând în revista „Înnoirea” din Arad (nr. 7-8, 1937) articolul Răscoala din anul 1594,  în care susţinea că la această revoltă îndreptată împotriva turcilor au participat şi mase de români (nu numai sârbi) şi că Iancul Halabur, viteazul de la asediul Vârşeţului, a fost de origine română. Asupra acestei probleme revine cu un material intitulat Cine s-a răsculat la 1594 în Banat?, material inclus în volumul Marginale la istoria bănăţeană. Intervenţia aceasta cu caracter polemic a fost provocată – mărturiseşte Udrea – de o conferinţă a profesorului D.I., susţinută la Becicherecul Mare. Acesta contestase participarea românilor la răscoala din 1594 pe motiv că atunci abia ar fi existat un număr neînsemnat de „vlahi” prin părţile Banatului şi că Iancul Halabur „a fost sârb neaoş de nu ştiu câte generaţii”[26]. Udrea mărturiseşte că „demontarea” articolului său de către personajul ascuns în spatele unor iniţiale (probabil o creaţie fictivă a lui Udrea însuşi!) l-ar fi pus „în mare încurcătură”, pentru că respectivul conferenţiar ar fi adus în sprijinul opiniei sale lucrările unor istorici reputaţi, precum sunt Pesty Frigyes şi Horváth Mihály, dar, mai ales, ale unor istorici români de notorietate, cum sunt George Popoviciu, dr. Ioan Sârbu şi Ştefan Meteş. Nu este cazul să lămurim aici dacă Udrea a fost efectiv provocat sau dacă s-a autoprovocat pentru a adopta o formulă stilistică mai captivantă pentru cititor. Importante sunt argumentele sale, susţinute în replica dată misteriosului profesor D. I., conferenţiar la Becicherecul Mare, adică la Zrenjanin, în Serbia, care susţinea că participanţi la acea răscoală au fost numai sârbii, având conducători exclusiv din rândurile lor.

            Pe scurt, evenimentele din 1594 s-au întâmplat astfel: Sigismund Báthory, principele Ardealului, prin omul său George Palatici, ban al Lugojului, îndeamnă la răscoală pe românii şi sârbii din ţinuturile timişene, aflate pe atunci sub stăpânire turcească. În urma acestei acţiuni, timişenii au trimis la „Sigismunt” Báthory o delegaţie condusă de Vlădica Todor (probabil un episcop al Ineului sau al Lipovei). Delegaţia primeşte asigurarea sprijinului militar al principelui şi, totodată, un steag în semn de acceptare a protectoratului. Sub steagul ridicat de Vlădica Todor, împreună cu Doţian, Ioan Lugasi, Petru Majsocz şi Iancul, s-au adunat 1.000-1.500 de răsculaţi, care au eliberat de sub turci cetăţile Ohad şi Dobra, ocupând apoi, în Banat, Becicherecul şi tot ţinutul până la Dunăre. Cele patru încercări ale paşei de Timişoara de a înăbuşi răscoala s-au soldat cu grele înfrângeri ale armatei turceşti, aceasta pierzând circa 25.000 de luptători. Răscoala a fost condusă de banul Sava, Veli Mironith şi Vlădica Todor, după cum rezultă dintr-o scrisoare a acestora, din 13 iunie 1594, adresată lui Sigismund Báthory. Acesta din urmă ezita mereu să trimită ajutor militar, de aceea, până la urmă, răsculaţii au fost înfrânţi, neputând să reziste armatei otomane (mult superioară numeric) mobilizate împotriva lor.

            La asedierea Vârşeţului de către răsculaţi, în loc de bătălie, s-a desfăşurat un duel între românul Iancul Halabur şi Aga din cetate, acesta din urmă fiind învins şi apoi ucis. Hasan – noul Paşă al Timişoarei – a mobilizat o armată de 30.000 de oşteni, cu care i-a biruit la Becicherec pe cei 4.300 de răsculaţi[27].

            În replica propriu-zisă dată profesorului D.I. Udrea procedează sistematic. „Prima obiecţiune” a conferenţiarului: în „studiul” (de fapt articolul – n.n. T.C.) apărut în „Înnoirea”, Udrea „n-a dat nici un fel de note sau indicaţii bibliografice”[28]. S-a întâmplat astfel – spune Udrea – pentru că spaţiul restrâns al publicaţiei arădene nu i-a îngăduit să facă trimiterile bibliografice. Dar, după cum a indicat într-o notă la acel material, în „Înnoirea” a publicat numai un rezumat al studiului său despre această răscoală, care face parte dintr-o amplă lucrare despre revoltele ţărăneşti din Banat, intitulată Coase desdoite, „în curs de apariţie (anunţa el, în 1937! –n.n. T.C.) şi care cuprinde o foarte bogată bibliografie a tuturor răscoalelor bănăţene, descrise în acel volum”[29]. Urmează o precizare lămuritoare a lui Ion Stoia-Udrea: „Fapt este că apariţia volumului, anunţată încă de atunci, a întârziat destul de mult, şi probabil va mai întârzia, însă din motive absolut streine de voinţa mea”[30]. Întârzierea s-a dovedit până la urmă sine die, iar volumul anunţat de atâtea ori de Ion Stoia-Udrea a apărut „la calendele greceşti”!

            Cât despre bibliografia răscoalei din 1594, Ion Stoia-Udrea realizează o impresionantă demonstraţie de erudiţie istoriografică, pe care, din păcate, nu a folosit-o pentru definitivarea unor lucrări pe măsura vocaţiei sale. În această demonstraţie, el dovedeşte că „preopinentul” său, profesorul D. I., cunoaşte şi citează doar o mică parte din lucrările în cauză, pe care le valorifică doar pentru informaţiile referitoare la sârbi. Stoia reia aceste lucrări – de Pesty Frigyes, Horváth Mihály, Szilágyi, dr. Ioan Sârbu, Ştefan Meteş, George Popoviciu – la care adaugă studii sau documente publicate de Theodorus de Bry Leodiensis, Fesler, Bárány Ág., Szalay, Bölm, Milleker, Szentkláray, Ivány şi, în sfârşit, două izvoare documentare rare: Ioanis Decii Barovii Comentarii de Rebus Ungaricis (scrisă între anii 1592-1598, de un erudit care a trăit la curtea lui Sigismund Báthory şi care era, deci, bine informat despre acea răscoală) şi Wolfgang de Bethlen, Historia de Rebus Transsylvanicis (cunoscută, mai ales, în ed. a II-a, Cibinii 1783,  vol. III, p. 183 şi urm. şi 224 şi urm.), „scrisă cu vreo trei sferturi de veac mai în urmă, de acest W. de Bethlen, care a fost cancelar al Ardealului şi ca atare avea la îndemână toate documentele vremii. Ambele lucrări descriu amănunţit mersul răscoalei şi vorbesc clar şi răspicat ca de o mişcare româno-rasciană”[31].

            Celeilalte „obiecţiuni”, referitoare la originea română a lui Iancul Halabur, i se dă o replică mai puţin convingătoare, fără suport sigur în etimologia poreclei de Halabur. În lucrarea lui Ştefan Paşca Nume de persoane şi nume de animale în Ţara Oltului, Bucureşti, 1936, se arată că în limba sârbă există termenul „halabură”, luat din limba turcă. Dar Udrea invocă articolul hotărât enclitic folosit la numele Iancu, care este întâlnit numai în onomastica românească. La toţi istoricii care scriu despre răscoala din 1594 apare numele de Iancul. Pe lângă argumentul lingvistic, apare şi unul istoric, de sorginte documentară: „într-o conscripţie a Comitatului Satu Mare, datând din anul 1553 şi aflătoare în Arhivele Statului (Országós Levéltár) din Budapesta –şi anume la Conscript, Dicalis Tom. 61 – printre nobilii proprietari din acest comitat se află Halabor Ştefan, proprietar a «8 porţi». În toată această listă de nobili nu există un singur sârb. Români da, mai mulţi”[32].

            Cea mai importantă lucrare a lui Ion Stoia-Udrea despre Banatul medieval este intitulată Banatul în prima jumătate a mileniului nostru şi a fost publicată în Studii şi documente bănăţene de istorie, artă şi etnografie, vol. I, fasc. 1, Editura „Vrerea”, Timişoara, 1943. Studiul începe cu critica făcută acelor istorici români care s-au ocupat de această perioadă istorică, dar au neglijat problema continuităţii elementului românesc în Banat. Îndreptarea acestei situaţii se poate face – susţine Udrea – prin concentrarea cercetării asupra clasei sociale de jos, aceea a ţărănimii. În continuare, se oferă date concludente despre ocupaţiile locuitorilor, formele de organizare administrativ-politică, cetăţile existente în Banat, întinderea şi graniţele voievodatului lui Glad. Ion Stoia-Udrea consideră că Glad ar fi fost de origine bulgară, fiind născut la Vidin[33],  unde, de altminteri, Anonymus spune că acest „duce” s-ar fi botezat. Acceptând anul 896 ca moment al conflictului dintre Glad şi căpeteniile lui Arpad, Udrea comite o eroare istorică. Conflictul militar între Glad şi cetele ungare nu putea să aibă loc în anul în care triburile maghiare, conduse de Arpad, s-au aşezat în Câmpia Panonică şi când plănuiau raiduri de pradă spre Europa Centrală şi Occidentală. Astăzi, în urma coroborării unor date şi evenimente istorice din acea perioadă, se poate trage concluzia „că expediţia importantă contra Banatului va fi fost prin 934, când protagoniştii ei şi-au îndreptat apoi atacul şi spre Grecia, într-o campanie mai lungă pomenită de izvoarele bizantine şi de una din versiunile cronicii kievene Povestea anilor trecuţi”[34]. Udrea consideră că, în urma înfrângerii lui Glad, care devine vasal ungurilor, „înjghebarea politico-socială slavo-română condusă de el n-a suferit nici o schimbare”[35]. Ungurii se mulţumeau cu contribuţia voievodatului, ca vasal, dările pentru unguri fiind în produse[36].

            Prezentând ducatul bănăţean din timpul lui Ahtum, Ion Stoia-Udrea aminteşte că, în Legenda Sfântului Gerard, ducele apare ca un autarh foarte bogat. El avea mari proprietăţi agrare, numeroase herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi. Ahtum dispunea de o reşedinţă voievodală la Morisena (Cenadul de astăzi), era înconjurat de numeroşi curteni (feudali). La Morisena exista şi o episcopie ortodoxă. Voievodul avea o armată bine organizată şi întreţinea relaţii diplomatice cu Bizanţul. Puterea economică şi armata de care dispunea l-au determinat pe Ahtum să adopte o atitudine de sfidare faţă de regele Ştefan I cel Sfânt al Ungariei (997-1038). Udrea nu aminteşte anul când armata regelui Ştefan I al Ungariei, condusă de „transfugul” Csanád, l-a atacat pe Ahtum. El nu insistă asupra acestei confruntări, ci este preocupat să sublinieze ideea că, după înfrîngerea lui Ahtum şi ocuparea Banatului de către unguri „începe expansiunea elementului maghiar în acest ţinut”[37]. Lucrările mai recente plasează evenimentele respective în anii 1028-1030, când este greşit să se vorbească despre o ocupare efectivă a întregului Banat, ca şi despre o reală „expansiune a elementului maghiar”. Aceste procese erau atunci abia la început. De fapt, chiar Udrea arată că nobilimea maghiară s-a putut aşeza atunci în Banat numai în raport cu donaţiile făcute de regele Ştefan I, donaţii care au fost sporadice, pentru că proprietăţile feudale în Banat aparţineau nobilimii valahe; or regele maghiar nu  putea dispune de aceste proprietăţi decât printr-o deposedare forţată, pe care nu ar fi putut-o face, pentru că nu avea nici un interes să ridice nobilimea română împotriva lui[38]. Afirmaţiile de mai sus sunt mai mult deducţii logice ale autorului decât argumente istorice bazate pe surse şi stau mărturie pentru stadiul unei anumite istoriografii militante, de popularizare. Pe de altă parte, cercetările recente arată că, în principiu, Udrea nu se înşela când afirma că regele Ştefan I nu a putut guverna efectiv Banatul: „După  1028-1030, în ciuda morţii lui Ahtum, a înfiinţării episcopiei catolice şi a instalării unui trimis regesc la Morisena-Cenad, lucrurile nu au apucat să se schimbe prea mult în Banat. Biserica de rit răsăritean a trecut pe plan secund, casa regală stabilind poziţia privilegiată a bisericii romane şi acordând acesteia importante donaţii. Pe când noile realităţi păreau să se consolideze, a intervenit moartea regelui Ştefan I (1038), după care au izbucnit în regat puternice lupte interne şi s-au manifestat tendinţe ale împăraţilor germani de a supune statul maghiar”[39].

            Este de reţinut poziţia critică pe care Ion Stoia-Udrea o ia faţă de istoricul maghiar Szentklary, care plasa existenţa comitatului Caraş în Banat „încă din timpul lui Ştefan I”[40]. Istoricii care au cercetat existenţa comitatelor în Banat au ajuns la concluzia că această formă de organizare teritorială, de origine străină, a fost introdusă în zona Caraşului în secolul al XII-lea[41]. După supunerea Banatului de către regatul maghiar condus de regele Ştefan I, situaţia de aici s-a înrăutăţit tot mai mult datorită războaielor pe care regii apostolici maghiari le-au dus cu Bizanţul. Punctul culminant al degradării situaţiei social-economice în Banat l-a constituit năvălirea tătarilor în 1241. Unii istorici au considerat invazia tătară drept un factor distructiv total, care ar fi depopulat complet vaste regiuni, uşor de colonizat apoi cu „valahi nomazi”, veniţi dinspre Balcani. Ion Stoia-Udrea subliniază şi el gravele distrugeri ale invaziei tătare[42]. Astăzi se ştie mai clar că tătarii au distrus masiv bunuri materiale, îndeosebi fortificaţii, că au aprins şi aşezări, pentru a se impune prin frică şi teroare, că au ucis pe cei care li s-au opus, dar, că au şi cruţat populaţia producătoare, pentru a o putea spolia. Martorul ocular al evenimentului din 1241, misionarul catolic Rogerius, consemnează în lucrarea Carmen miserabile că populaţia care s-a adăpostit şi a scăpat cu viaţă a fost cruţată de tătari, pentru că aceştia aveau nevoie de braţe de muncă care să le asigure cantitatea de alimente necesară. Aşadar, nu a putut fi vorba de o exterminare totală care să ducă la întreruperea procesului de locuire în Banat.

            Ion Stoia-Udrea a acordat o atenţie specială districtelor ca forme de organizare administrativ-teritorială româneşti, văzând în acestea elementul de bază al procesului de continuitate a populaţiei româneşti în Banat. „Pentru regiunea montană şi cea a dealurilor, până unde se întind districtele valahe – scrie Ion Stoia-Udrea – credem că nimeni nu se gândeşte să conteste, nu numai majoritatea absolută, ci aproape excusivitatea elementului românesc”[43]. Dar şi „la câmpie – adaugă el – deşi înfăţişarea etnică se împestriţează mai mult, totuşi nu aşa de tare, ca să poată ascunde complet fondul care şi aici este tot românesc”. Astfel o diplomă de la 1375 a lui Ludovic I se adresează „militibus, nobilus, clientibus, et valachalibus, et aliis familiis in comitatu seu districtu Temeskuz”, ceea ce denotă că elementul românesc liber – iobagilor nu li se făceau astfel de apeluri oficiale – era destul de numeros şi răspândit în ţinutul Timişului. De altfel, tot în cuprinsul comitatului Timiş găsim amintite în veacul al XV-lea şi districtele valahe – afară de cele opt severinene – „Swdya, Monostor, Bosar, Supan şi Twerd”[44], adică Sudea, Mănăştiur, Jupani şi Fârdea.

            Luat în ansamblu, studiul lui Ion Stoia-Udrea Banatul în prima jumătate a mileniului nostru se constituie într-o reuşită incursiune în istoria Banatului medieval până la cucerirea acestuia de către turci. Lucrarea este elaborată după cerinţele metodologice din anii '40 ai veacului trecut. Temeinica documentare este evidentă, făcându-se trimiteri la sursele de bază ale istoriei medievale din aceste părţi ale Europei. O deficienţă a aparatului critic este totuşi lipsa anului apariţiei la unele lucrări.

            Istoricul, scriitorul, traducătorul, jurnalistul şi eseistul Ion Stoia-Udrea nu a fost un cercetător propriu-zis al Evului Mediu bănăţean, dar s-a aplecat cu pricepere asupra epocii, a popularizat trecutul deopotrivă cu metoda istoricului şi a literatului, făcând din articolele şi eseurile sale relatări alerte, vii, plăcute pentru cititor. Ca toată generaţia sa, copleşită de împlinirea Marii Uniri, dar concomitent profund afectată de revizionism şi de răpirile teritoriale din 1940, el a fost obsedat de drepturile istorice ale românilor în teritoriile unite cu Regatul României la 1918, mai ales ale românilor din Banat. Nu este vorba aici de naţionalism şovin, ci de un profund şi autentic sentiment naţional, de convingerea fermă că statul naţional este cadrul firesc de dezvoltare, organizare şi conservare a poporului român. Exagerările ivite uneori la Udrea – ca şi la confraţii săi – în focul argumentaţiilor nu fac decât să confirme această idee şi să-i înscrie pe toţi în contextul general european al epocii. 

 

 

 

 

NOTE:

[1] Ion Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană, Editura Institutului Cultural de Vest, Timişoara, 1940, p. 5.

[2] Ibidem.

[3] Ibidem, p. 6.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Credem că titlul Coase desdoite, Ion Stoica-Udrea l-a avut în vedere pentru o lucrare despre marea răscoală antihasburgică din Banat (1738-1739), temă care l-a obsedat mulţi ani, dorind să scrie un studiu amplu despre acest eveniment istoric şi totodată să creeze un mare poem cu acest subiect. Pe tema aceasta a publicat doar un studiu istitulat Veacul de foc (în „Vrerea”, anul VII, nr. 1-2, ian.-feb. 1941) şi placheta de versuri Veacul de foc, poem dramatic (Editura „Vrerea”, Timişoara, 1945).

[7] Ion Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană,  p. 6; În studiul Veacul de foc, publicat în „Vrerea”, nr. 1-2, 1941, p. 1, el afirmă că „istoria nu poate fi decât aceea a trăirii şi evoluţiei, peste veacuri şi milenii chiar, a elementului de continuitate de pe acest pământ, a ţărănimii”.

[8] Ion Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănăţeană,  p. 6.

[9] Ion Stoia-Udrea, Comori regăsite, în op. cit., p. 11.

[10] Idem, Pe marginea unei discuţii în op. cit., p. 25.

[11] Ibidem, p. 26.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p.26-27.

[14] Ibidem, p.27.

[15] Ibidem, p.29.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem, p. 30.

[19] Ion Stoia-Udrea, O mare ficţiune istorică: Hungaria Millenaris, în  op. cit., p. 77.

[20] Ibidem.

[21] Ion Stoia-Udrea, Revizuire, în op. cit., p. 91.

[22] Ibidem.

[23] În studiul Consideraţii administrativ-fiscale cu privire la perioada ocupaţiei otomane în Banat 1552-1716 de Nicolae Săcară şi Florin Ban (apărut în volumul Vilaietul Timişoarei ..., Editura Mirton, Timişoara, 2002, p. 93-116) se arată că „această primă împroprietărire în Banat (...) a produs o fierbere de nedescris în rândul ţărănimii din ţinuturile învecinate ale Banatului (...) şi a adus într-un singur an peste 5.000 de familii de emigranţi în Banat, în majoritate români, slăbind considerabil cordonul militar de pe Tisa şi Mureş, de unde au fugit multe familii pentru a se pune sub ocrotirea sultanului” (p. 112).

[24] Miguel de Unamuno (1864-1936), scriitor şi filosof spaniol, profesor universitar la Salamanca, iniţiator al existenţialismului în Spania.

[25] Ion Stoia-Udrea, O mare ficţiune istorică: Hungaria Millenaris, în op. cit., p. 81.

[26] Idem, Cine s-a răsculat la 1594 în Banat?, în op. cit., p. 57.

[27] Ibidem, p. 58-61.

[28] Ibidem, p. 61.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem.

[31] Ibidem, p. 65.

[32] Ibidem, p.67.

[33] Ion Stoia-Udrea, Banatul în prima jumătate a mileniului nostru, în Studii şi documente bănăţene, vol. I, fasc. 1, Editura „Vrerea”, Timişoara, 1943, p. 5.

[34] Ioan-Aurel Pop, cap. Ducatul lui Glad, în lucrarea Românii şi Maghiarii în secolele IX-XIV. Geneza statului medieval în Transilvania, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2003, p. 151.

[35] Ion Stoia-Udrea, op. cit., p. 6.

[36] Ibidem, p. 7.

[37] Ioan-Aurel Pop  înclină spre opinia că „expediţia ungară contra ducatului lui Ahtum a avut loc în 1028” [cap. Ducatul lui Ahtum (Ohtum)], în op. cit., p. 166.

[38]Ion Stoia-Udrea, op. cit., p. 9.

[39] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 166-167.

[40] Ion Stoia-Udrea, op. cit., p. 9.

[41] Timişoara 700. Pagini din trecut şi de azi, Timişoara, 1969, p. 39.

[42] Ion Stoia-Udrea, op. cit., p. 11.

[43] Ibidem, p. 24.

[44] Ibidem, p. 24-25.

 

 

 

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com