HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

 

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR

 

ION VODĂ CEL VITEAZ -  MAZILIREA ŞI DECLANŞAREA CONFLICTULUI CU ÎNALTA POARTĂ

 

 Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 

     Primind, la 21 februarie 1574, o solie din partea sultanului prin care acesta îi solicita să dubleze haraciul şi ameninţat, totodată, că va fi înlăturat de la domnie[1] (cel care urma să-l înlocuiască nefiind altul decât Petru Şchiopul, fratele domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea, adept al compromisului cu turcii)[2], dacă nu va îndeplini porunca „preamăritului padişah”, lui Ion Vodă i se oferă prilejul să-şi pună în practică măreţul plan de înlăturare a dominaţiei otomane.

După ce convoacă de urgenţă Marea Adunare a Ţării (alcătuită din căpeteniile oştirii, reprezentanţii întregii boierimi, ai clerului, târgoveţilor şi ţărănimii libere), pentru a o informa cu privire la pretenţiile ridicate de Înalta Poartă, dar şi cu faptul că putea „lesne să depărteze mâna turcului de la dânşii de vor vrea şi ei” (el bizuindu-se şi pe un eventual ajutor militar polon şi căzăcesc), umplându-i astfel „pre toţi cu nădejde” încât „cu glas mare strigară că lângă dânsul vor pieri toţi”[3], vajnicul voievod român decide să refuze categoric cererea lui Selim al II-lea. Având şi asentimentul dregătorilor săi, care „sfătuitu-l-au toţi, mai bine să facă cu aceia bani, oaste asupra împărăţiei turcului şi să nu-l lase pe Pătru Vodă la scaunul ţării”[4], Ion Vodă va comunica ceauşului turc răspunsul său, cerându-i, totodată, să transmită padişahului următoarele: „spune stăpânului tău că banii pe care mi-i cere îi voi întrebuinţa spre a ridica oştiri care vor mântui poporul meu de stoarcerile la care este supus”[5].

Rezultatul acestei hotărâri a fost mazilirea lui Ion Vodă şi inves-tirea, la 18 martie 1574, ca domn al „Kara Bogdaniei”, a lui Petru Şchiopul, care, peste doar unsprezece zile, la 29 martie, va părăsi Istanbulul, îndreptându-se spre Moldova pentru a prelua puterea[6].

Cauzele oficiale ale înlăturării lui Ion Vodă de la domnie, prezentate de însuşi padişahul Selim al II-lea într-o scrisoare trimisă, la 2 iunie 1574, lui Henric de Valois, noul rege al Poloniei, au fost (pe lângă neacceptarea sporirii tributului datorat Sublimei Porţi) învinuirile aduse lui de către hanul tătar, Devlet Ghirai, împreună cu Alexandru al II-lea Mircea, voievodul de la Bucureşti, cu privire la punerea la cale a unei revolte antiotomane de amploare, plângerile unor reprezentanţi ai clasei stăpânitoare moldave referitoare la executarea mai multor membri marcanţi ai acesteia (însoţită de confiscarea în totalitate a averilor deţinute de victime) şi omorârea şi jefuirea unor slujitori ai „preaputernicului” han crâmlean[7].

În realitate, toate acestea şi, îndeosebi, persecuţiile la adresa marii boierimi şi a clerului înalt nu au fost altceva decât nişte simple pretexte[8].

De fapt, motivele reale care au dus la mazilirea lui Ion Vodă şi, într-un fel, chiar la pieirea sa au fost ura ce i-o nutrea marele vizir Mehmed paşa Sököllu, un perseverent susţinător al revenirii, pe tronul de la Iaşi, a lui Bogdan Lăpuşneanu[9], la care se adăuga dorinţa lui Alexandru al II-lea Mircea, voievodul Ţării Româneşti, de a-l vedea înscăunat, ca domn al Moldovei, pe fratele său Petru Şchiopul, de care „se îngrijea mult”[10] (în acest sens el făcând pe lângă Înalta Poartă numeroase şi insistente demersuri, susţinute atât de relaţiile pe care le avea printre marii dregători otomani, cât şi de importante daruri în bani şi alte obiecte de preţ făcute acestora şi chiar marelui vizir şi sultanului).

Practic, nici măcar refuzul de a mări haraciul nu a determinat cu adevărat mazilirea lui Ion Vodă, căci, conform unor documente otomane (descoperite în ultimele decenii în arhivele din Istanbul), în perioada 1568/1569 – 5 iunie 1574 (adică de la preluarea domniei Moldovei de către Bogdan Lăpuşneanu, când acesta l-a ridicat la 40.000 de galbeni şi până spre sfârşitul vieţii lui Ion Vodă, care numai în timpul tratativelor cu turcii, purtate înainte de a muri, s-a angajat să-l sporească cu 10.000 de galbeni), tributul datorat anual turcilor s-a menţinut neschimbat la valoarea de 40.000 de galbeni[11].

Pe la sfârşitul lunii martie, uriaşa urdie otomană (mobilizată de către sultan în scopul de a porni împotriva aprigului strănepot al marelui Ştefan, pentru a-l înlătura din fruntea Moldovei şi a-l pune la conducerea acesteia pe Petru Şchiopul) a început să se deplaseze spre Dunăre. Ajunse aici, forţele armate turceşti traversează bătrânul fluviu, în Ţara Românească, unde vor face joncţiunea cu trupele domnitorului de la Bucureşti, Alexandru al II-lea Mircea, ce urmau să participe la această campanie[12].

Împărţită în două grupări, armata de invazie, alcătuită din trupele turceşti ale sangeacului Nicopole şi cele ale raialelor Bender (Tighina) şi Akkermann (Cetatea Albă), la care se adăugau mai multe ceambuluri tătăreşti şi oastea Ţării Româneşti, trebuia să pătrundă pe teritoriul statului moldav, urmărind să ajungă cât mai repede în centrul acestuia[13].

Coloana principală, constituită din bulucurile sangeacbeiului de Nicopole şi din corpul de oaste muntean, pusă sub comanda lui Petru Şchiopul, avea misiunea să înainteze dinspre sud-vest (pe alinia-mentul Bucureşti-Buzău-Focşani), pentru a lichida detaşamentele moldovene amplasate în apărare de-a lungul Milcovului, iar apoi să se îndrepte spre Iaşi, urmând cursul râului Siret. În acelaşi timp, războinicii tătari şi oştenii otomani din raialele Tighina şi Cetatea Albă urmau să atace din sud-est, având sarcina de a pustii ţinuturile răsăritene ale „Valahiei Mici” şi a facilita, în acest fel, desfăşurarea operaţiunilor celeilalte grupări armate[14].

Scopul acestei strategii era de-al sili pe Ion Vodă să acţioneze pe două fronturi şi astfel, cu forţele divizate şi diminuate, să primească lovitura de graţie de la cele două corpuri de oaste invadatoare reunite în adâncime.

Dispunând de ajutor militar doar din partea cazacilor zaporojeni (regele Poloniei şi panii săi refuzând să-l susţină)[15], Ion Vodă a rămas aproape singur în acel moment de grea cumpănă. Această confruntare, desfăşurată în aprilie-iunie 1574, reprezintă, practic, cea din urmă operaţiune militară antiotomană de amploare, întreprinsă, în mod singular, de către români, în Evul Mediu (deci în afara vreunei coaliţii a statelor creştine şi fără să primească nici un sprijin de la acestea)[16].

 

SUMMARY

 

On 21 February 1574 through an emissary of the Porte the Sultan demanded that the yearly toll to be doubled, otherwise John Voivode would be dethroned. This provided the reason for putting into practice the great plan for ending the Ottoman domination.

The voivode convoked the national assembly and briefed them on the Porte’s enormous demands. He also told them that he was prepared for a possible Turkish military attack and firmly rejected the Padishah’s demand.  This decision was followed by his dethronement and on 18 March 1574 Peter the Halt was invested. On 29 March he left Istanbul heading for Moldavia.

The official reasons of John Voivode’s dethronement were presented by Sultan Selim II himself in a letter sent on 2 June 1574 to Henric of Valois, the new king of Poland. In addition to the refusal to accept the increase of the yearly toll, the accusations made by the Tartar khan, Devlet Ghirai, and the Wallachian prince, Alexander II Mircea, that he was planning an anti-Ottoman revolt and the complains of the Moldavian boyars about the execution of some of their representatives, he also mentioned the robbing and killing of several of the Tartar khan’s servants.

The real reason for the dethronement and, in a way, for John Voivode’s death was the hatred of the great vizier, Mehmed pasha Sököllu, who was Bogdan Lăpuşneanu’s fervent supporter, and Alexander II Mircea’s ambition to see his brother, Peter the Halt, installed as the prince of Moldavia.

At the end of  March, by the Sultan’s order, a numerous Ottoman army advanced to the Danube. After crossing the river they were joined by the Wallachian army. Divided in two, the Turkish invaders, together with some Tartar bands, entered the Moldavian territory seeking to reach the centre of the province as soon as possible. The main column made of the Nicopolis sangeacbei’s troops and the Wallachian ones, led by Peter the Halt, advanced from the south-west with the mission to annihilate the Moldavian corpses dispatched along the bank of the Milcov and than to head towards Iasi. At the same time, a subset, made mostly of the Tartars, attacked from the south-east, pillaging and looting the eastern part of the country, in order to ease the actions of the main troops.

This strategy aimed at forcing John Voivode to fight on two different fronts and thus with his army divided and diminished to get the finishing stroke from the invading forces reunited in the depths of the country.

Having only the military support of the Zaporozhye Cossacks, John Voivode was left almost alone at the crucial moment. This campaign, conducted between April-June 1574, was practical the last ample military anti-Ottoman operation carried out in a singular way by the Romanians in the Middle Ages.

 

 

[1] Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 117. În aceeaşi zi era încoronat, la Cracovia, ca rege al Poloniei, Henric de Valois (Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti, 1864, p. 217-288; Scarlat Callimachi, Un istoric olandez despre Ioan Vodă „cel Cumplit”, în „Studii”, III, nr. 2, Bucureşti, 1950, p. 163).

[2] Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 112. Petru Şchiopul a domnit asupra Moldovei între 1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591 (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 569). El şi fratele său l-au avut drept părinte pe Mircea al III-lea (ce a guvernat Ţara Românească din 1509 până în 1510 – Istoria României. Compendiu, Ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514), iar ca bunic, pe Mihnea cel Rău (voievodul „Ungrovlahiei” din aprilie 1508 şi până în octombrie 1509 – Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454), la rândul său fiu al celebrului Vlad Ţepeş (1448; 1456-1462; 1476 – Istoria lumii în date, p. 568).

[3] Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ediţia a II-a îngrijită de P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 198.

[4] Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Bucureşti, 1942, p. 518-519, 520; Victor Atanasiu, „Aşa birui Ion Vodă”. Bătălia de la Jilişte, în „Magazin istoric”, nr. 7, Bucureşti, 1974, p. 7.

[5] M. Mignot, Histoire de l´Empire Ottoman depuis son origine jusqu´ŕ la paix de Belgrade en 1740 (Istoria Imperiului otoman de la origini până la pacea de la Belgrad din 1740), vol. II, Paris, 1771, p. 210; Victor Atanasiu, op. cit., p. 7.

[6] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor,vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 671-672; Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 65; Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 217.

[7] Mihnea Berindei, Le problčme des <cosaque> dans la seconde moitié du XVIe sičcle, în „Cahiers du monde russe et sovietique”, XIII, nr. 3, Paris, 1972, p. 357-360.

[8] Constantin A. Stoide, Frământări în societatea moldovenească la mijlocul secolului al XVI-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D. Xenopol din Iaşi”, XI, Iaşi, 1974, p. 77-89; Nicolae Grigoraş, Politica internă a lui Ion Vodă cel Viteaz, în „Revista de istorie”, XXVII, nr. 6, Bucureşti, 1974, p. 877, 884; Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (ediţie revăzută şi completată de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1959, p. 137, 149-150.

[9] Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediţia a II-a, vol. V, Vitejii, Bucureşti, 1998, p. 129. Exista şi o duşmănie personală între Ion Vodă şi un frate vitreg al marelui vizir (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 466).

[10] Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 217.

[11] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol XI, Bucureşti, 1900, p. 88; Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 43-45, 52; Idem, Recherches sur le circonstances de la majoration du kharadj de la Moldavie entre les années 1538-1574, în „Bulletin Association internationale d'Etudes de Sud-Est Européen”, X, nr. 2, Bucureşti, 1972, p. 245; Idem, Documente noi despre războiul moldo-otoman din 1574, în Din lupta poporului român pentru independenţă, Bucureşti, 1977, p. 71. Doar după venirea la domnie a lui Petru Şchiopul, sultanul va porunci, la 26 septembrie 1574 (chipurile, ca urmare a promisiunii făcute de Ion Vodă, care, „mărind, înainte de a muri, haraciul Moldovei cu 10.000 de florini, îşi luase obligaţia de a trimite în fiecare an, la vistieria mea împărătească, câte 50.000 de florini”), ca noul voievod să plătească din acel moment suma de 50.000 de galbeni pe an, dar şi ceea ce nu achitase fostul domn (Mustafa Ali Mehmed, Documente turceşti privind istoria României, vol. I [1457-1774], Bucureşti, 1976, p. 126; Mihail Guboglu, Două călătorii în Turcia pentru cercetarea arhivelor Imperiului Otoman, în „Revista Arhivelor”, XII, nr. 1, Bucureşti, 1969, p. 224; Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, vol. I, p. 53). Peste nici trei luni, cu ocazia înscăunării ca sultan a lui Murad al III-lea (ce a domnit, din 22 decembrie 1574 până în 17 ianuarie 1595 – Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381), tributul statului moldav a fost mărit cu 3.389 de galbeni, el ridicându-se, prin urmare, la 53.389 de galbeni anual (Mihai Maxim, Culegere de texte otomane, vol I, p. 53; Idem, Documente noi despre războiul moldo-otoman din 1574, în Din lupta poporului român pentru independenţă, p. 71-72).

[12] Istoria militară a poporului român, vol. III, p. 115.

[13] Ibidem, p. 112; Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor române, Timişoara, 1997, p. 63.

[14] Ibidem.

[15] Printr-o solie trimisă la Cracovia (unde aceasta va ajunge chiar în momentul în care aveau loc festivităţile prilejuite de încoronarea lui Henric de Valois ca rege al Poloniei), Ion Vodă solicită proaspătului „crai al leşilor” ajutor militar şi, totodată, permisiunea de a putea recruta mercenari la Liov, Cameniţa şi în alte oraşe polone. Faptul că a ajuns rege cu sprijinul Înaltei Porţi, îl determină pe Henric de Valois să refuze cererea voievodului Moldovei. (Alexandru Ciorănescu, Ştiri noi despre domnia lui Ion Vodă, în „Revista istorică”, XX, Bucureşti, 1934, p. 170; Nicolae Iorga, Conséquences sur le Danube de la politique française active en Orient, în „Revue historique du sud-est européenne”, XII, Bucureşti, 1936, p. 56). Potrivit, însă, unor izvoare istorice, cazacii veniţi în sprijinul lui Ion Vodă erau poloni şi nu zaporojeni, ei fiind trimişi acestuia din ordinul (desigur, neoficial) noului suveran al Regatului polon. Acesta, datorându-şi coroana intervenţiei sultanului (dar şi din cauza tratatelor de neagresiune încheiate, în trecut, de Polonia cu Imperiul Otoman şi rămase, încă, în vigoare, ba chiar reconfirmate şi de el, din motive lesne de înţeles), nu putea să ajute lupta antiotomană declanşată de voievodul român, în 1574, decât în secret. Această ipoteză este susţinută, pe de-o parte, de faptul că vestita căpetenie a cazacilor, hatmanul Sviercevski, era, în realitate, un nobil polon, originar din Mazovia, iar pe de altă parte, de faptul că, din documentele vremii, rezultă că Ion Vodă a conversat cu cazacii sosiţi în tabăra sa în limba polonă şi nu în cea ucraineană, aşa cum ar fi fost normal dacă aceştia ar fi provenit din Zaporojie (Bartolomeu Paprocki şi Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru..., vol. III, p. 276-278 şi respectiv 221-226; Istoria Românilor, vol. IV, p. 467).

[16] Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 705.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com