HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

EROI MARTIRI DIN ISTORIA ROMÂNILOR - ION VODĂ CEL VITEAZ

 

OBŢINEREA DOMNIEI ŞI MĂSURILE LUATE DE ION VODĂ ÎN VEDEREA CONSOLIDĂRII ACESTEIA

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

 La finele lunii ianuarie a anului 1572, Ion Vodă, însoţit de o numeroasă oştire, alcătuită, după unele izvoare, din „vreo 20.000 de turci, greci şi sârbi”[1], sau conform altora, din 4.000-5.000 de oameni[2], porneşte spre Moldova. În realitate, la plecarea din „Ţarigrad” alaiul său a fost destul de modest din punct de vedere militar, abia la Adrianopol el primind o gardă formată din 800 de războinici turci (500 ieniceri şi 300 spahii), ce făceau parte din armata rumeliotă a padişahului Selim al II-lea, cu care se va îndrepta spre Dunăre.

Cu câteva zile înainte de plecarea lui spre ţară, din Saraiul sultanului au fost trimise porunci exprese, adresate domnitorului „Ungrovlahiei”, sangeacbeilor otomani ale căror provincii se înve-cinau cu Moldova şi hanului tătar, să fie pregătiţi pentru o eventuală intervenţie militară[3]. La trecerea prin Ţara Românească, i se va alătura din porunca Sublimei Porţi şi oastea munteană în frunte cu Alexandru al II-lea Mircea, domnitorul de la Bucureşti (1568-1574; 1574-1577)[4], astfel că efectivele sale vor ajunge să numere câteva mii de oşteni[5]

Pe 15 februarie 1572, în capitala împărăţiei turceşti ajungea ştirea că fostul deţinător al sceptrului Muşatinilor, Bogdan Lăpuşneanu, părăsise în grabă Moldova, refugiindu-se în Polonia şi că Ion Vodă „era stato eletto” (adică „fusese ales”), deci recunoscut de marea boierime autohtonă (probabil şi printr-un simulacru de „alegere”) ca domn[6]. Despre acest eveniment, regele şi Senatul Poloniei vor afla, abia pe 28 februarie 1572, când la Varşovia va sosi o scrisoare din care rezulta că toată Moldova „se afla în puterea lui Ioan şi a turcilor”[7].

La 26 martie, în acelaşi an, era informată şi Curtea de la Viena, de către agentul diplomatic al acesteia la Înalta Poartă, Carol Rym, că „voievodul (Ion Vodă – n.n. T.C.) a intrat şi s-a aşezat în domnie fără luptă”, că fostul domn Bogdan Lăpuşneanu fugise în Polonia şi că sultanul trimisese regelui polon ca şi celorlalte capete încoronate, din zonă, scrisori prin care le cerea să-l prindă pe acesta viu sau mort şi să-l trimită la Istanbul[8].

După numai două săptămâni de la înscăunarea sa, Ion Vodă primeşte (la 29 martie 1572), de la saşii braşoveni (în semn de preţuire, dar şi din dorinţa ca el să menţină raporturi cordiale cu cetatea lor), un frumos ceasornic poleit cu aur şi o pavăză bogat ornamentată (prin intermediul unei solii conduse de un anume Royn Györgii). În epistola care însoţea darurile, noul domn era numit, de către conducătorii Braşovului, „Iwan Weyda” („Ioan Voievod”)[9]. În fine, la 5 mai şi, respectiv, 12 iulie 1572, mai marii cetăţii săseşti Bistriţa primeau de la Iaşi, din partea lui Ion Vodă, o scrisoare prin care acesta îi informa cu privire la faptul că preluase domnia Moldovei (relatându-le şi unele amănunte referitoare la modul în care s-a petrecut acest eveniment), anunţându-i, totodată, că negustorii bistriţeni au permisiunea lui de a veni, în continuare, cu mărfurile lor în ţara sa, însă cu condiţia ca şi cei moldoveni să poată face acelaşi lucru pe teritoriul transilvan[10].

În ciuda faptului că a preluat domnia cu asentimentul unei bune părţi a marii boierimi, fără să întâmpine vreo opoziţie, nici măcar din partea reprezentanţilor acesteia, ce alcătuiseră anturajul fostului voievod (mulţi dintre sfetnicii de frunte ai acestuia, printre care s-au aflat Lupu Stroici, marele vornic al Ţării de Sus, Crăciun, marele postelnic Dinga, marele logofăt Gavriil, dar şi alţii, întâmpinându-l cu entuziasm la intrarea lui în ţară)[11] încă de la începutul domniei, Ion Vodă se va confrunta cu o seamă de greutăţi. Pe de o parte este nevoit să facă faţă uneltirilor acelor boieri nemulţumiţi de îndepărtarea lor din Sfatul domnesc[12], iar pe de altă parte, a trebuit să ţină piept unui atac din afară prin care se urmărea readucerea la domnie a lui Bogdan Lăpuşneanu. Acesta, cu aprobarea neoficială a regelui polon, Sigismund al II-lea August, care nu putea să intervină direct pentru a nu periclita bunele raporturi dintre Polonia şi Imperiul Otoman (ce se menţineau astfel de aproape un veac), pune la cale o expediţie militară în scopul redobândirii tronului pierdut în favoarea lui Ion Vodă[13]. În timp ce suveranul de la Cracovia încearcă pe cale diplomatică să convingă Poarta Otomană că protejatul său era mai nimerit să domnească asupra Moldovei, Bogdan Lăpuşneanu solicită sprijin armat din partea lui Nicolae Mielecki, voievodul Podoliei, şi din palatinatul Rusiei Roşii (alcătuit din Pocuţia şi din oraşele Liov, Chelm, Iaroslaw, Przemysl şi Halici), reuşind să încropească o mică oştire numărând cca. 2.000 de luptători[14], cu care va pătrunde în Moldova la sfârşitul lunii martie a anului 1572[15].

Urmărind să-i aducă la ascultare pe boierii „hicleni” şi să înăbuşe astfel în faşă complotul pus la cale de aceştia împotrivă-i[16] , Ion Vodă porunceşte ca treizeci dintre ei, în frunte cu căpetenia lor,  Ionaşcu Sbierea,  să fie executaţi  prin  decapitare (confiscându-le  totodată şi averile), în ziua de duminică, 6 aprilie 1572[17], dată la care în acel an s-a sărbătorit chiar Paştele, fapt consemnat, de altfel, de Grigore Ureche în cronica sa, în care stă scris că „arătându-se groaznic, ca să-i ia spaima toţi [Ion Vodă], nu de altă se apucă, ci de cazne groaznice şi de vărsări de sânge şi tăe pre Ionaşco Zbierea în ziua de Paşti şi multe alte cazne fece”[18].

Decizia lui Ion Vodă, de a dispune ca boierii uneltitori să fie daţi morţii tocmai într-o zi de sfântă sărbătoare (gest considerat în epocă un mare păcat), a avut la bază dorinţa lui de a-l lipsi cât mai repede pe rivalul său de un eventual sprijin din partea acestora. Rămas fără susţinerea adepţilor săi din ţară şi silit să se confrunte cu oastea moldoveană, ce era de aproximativ trei ori mai numeroasă decât a sa, fostul domn este nevoit, la 10 aprilie 1572 (în „prima joi, după Paşti”)[19], să accepte hotărârea magnaţilor poloni de a se retrage spre Hotin. Aici, va ajunge, împreună cu trupele sale polone (vizibil împuţinate de permanenta hărţuire la care fuseseră supuse de cele ale aprigului său adversar), pe 15 aprilie 1572, dată la care, semnând un document prin care încredinţa apărarea puternicei cetăţi de pe Nistru unui detaşament „leşesc” comandat de Martin Dobroso-lowski, Bogdan Lăpuşneanu se intitula încă „voievod şi domn al Moldovei”[20].

Dintr-un act redactat la Varşovia şi datat 1 mai 1572, aflăm că, după alungarea peste hotare a corpului expediţionar polon coman-dat de Nicolae Mielecki, ce încercase să-l readucă pe fiul Lăpuşneanului în scaunul domnesc de la Iaşi, oastea lui Ion Vodă (împreună cu câteva bulucuri turceşti) va pătrunde pe teritoriul Regatului polon, jefuind şi incendiind numeroase aşezări urbane şi rurale din Podolia şi Pocuţia. Atât campania lui Bogdan Lăpuşneanu, în Moldova, cât şi represaliile poruncite de nepotul lui Bogdan al III-lea cel Orb, în Polonia[21], au avut loc desigur, aşa cum rezultă şi din cele prezentate în documentul amintit mai sus, înainte de data la care a fost întocmit acesta[22].

Eşecul suferit de Bogdan, aşa cum aflăm dintr-un raport trimis împăratului Germaniei, Maximiliam al II-lea de Habsburg, la 19-20  mai 1572,  de către Carol Rym, ambasadorul acestuia la Înalta Poartă, s-a datorat faptului că „... nu a avut poporul nici binevoitor şi nici de partea sa”[23].

De asemenea, diplomatul german îl informa în continuare pe suveranul său că, deşi „nobilii (boierii – n.n. T.C.) acelei provincii (Moldova – n.n. T.C.) au fost condamnaţi la moarte de către noul voievod Ioan, prin tot felul de cazne, nimeni nu s-a răzvrătit sau nici cel puţin n-a îndrăznit să se răscoale”[24]. „Ţara” (adică poporul de rând) l-a susţinut în acele împrejurări pe Ion Vodă, tentativa lui Bogdan Lăpuşneanu de-a reveni la putere, beneficiind doar de sprijinul unui grup restrâns de boieri, ce proveneau în special dintre cei pe care vărul său i-a „persecutat cu prea mare severitate” pentru că „se împotriviseră venirii sale în ţară”, fiind partizani înfocaţi ai fostului domn[25].

Consolidându-şi domnia pe plan intern, prin lichidarea opoziţiei, şi pe cel extern, prin înfrângerea, alungarea şi chiar pedepsirea polonilor (ce încercaseră să-l readucă pe tron pe protejatul lor) şi urmărind să realizeze o reconciliere cu marea boierime (ce îi era în general ostilă), Ion Vodă se arată gata, în mai-iunie 1572, să le acorde clemenţă tuturor adversarilor săi fugiţi peste hotare, cărora le cere să revină în ţară, promiţându-le, totodată, că le va restitui averile confiscate[26].

Persistenţa lui Bogdan Lăpuşneanu în dorinţa de a reveni pe tronul Moldovei, deşi prin moartea protectorului său Sigismund al II-lea August (survenită la 7 iulie 1572) rămăsese fără susţinerea Poloniei, el refugiindu-se, acum, în Imperiul Romano-german[27] (de la al cărui suveran va începe să ceară cu insistenţă sprijin armat pentru atingerea obiectivului său), va cauza reluarea, spre finele anului 1572, a comploturilor boiereşti împotriva lui Ion Vodă[28]. În consecinţă, aprigul voievod va recurge din nou la violenţă, porun-cind o nouă „rundă” de execuţii, cărora le vor cădea victime un mare număr dintre simpatizanţii ex-voievodului moldav.

Că represiunea i-a vizat în special pe aceştia, şi nu întreaga boierime, cum pe nedrept lasă să se înţeleagă în cronicile lor Grigore Ureche şi Nicolae Costin („Iar din boieri şi din cei de cinste sabia lui nu mai eşia şi cu toate felurile de morţi îi omora. Şi aşa socotia, că niminia n-au fost mai destoinic decât dânsul”)[29], stau mărturie însemnările unor istorici străini, cum ar fi Leonard Gorecki, care arată în lucrarea sa că Ion Vodă a pedepsit cu o moarte înfiorătoare doar „pe partizanii lui Bogdan, oameni de cea mai bună obârşie şi cu averi înfloritoare”[30] sau Ferencz Forgach, care consemnează în scrierea lui că strănepotul marelui Ştefan a dat morţii „... pe toţi bărbaţii de seamă şi de mare autoritate”, subliniind, însă, că i-a ucis „îndeosebi pe credincioşii lui Bogdan”[31].

 

prof. dr. TIBERIU CIOBANU

 

SUMMARY

 

At the end of January 1572 John Voivode left Istanbul at the head of a modest army and headed for the Danube. By the Sultan’s order he obtained the military support of the Ottoman sangeacbeys from the neighbourhood of Moldavia, of the Tartar Khan and of the Wallachian prince. With their help the new voivode ousted Bogdan Lăpuşneanu (who sought refuge in Poland) and ascended the Muşats’ throne.

Although he took power with the approval of a large part of the boyars and met no opposition from the former prince’s entourage John Voivode found himself confronted with a series of difficulties from the very beginning of his reign. On the one hand he had to deal with the conspiracies of the boyars dissatisfied with their removal from the Prince’s Council and on the other hand he had to face an attack from the Polish aimed at reinstating the former prince.

Seeking to nip in the bud the conspiracy of the ‘cunning’ boyars John Voivode ordered that 30 of them – starting with Ionaşcu Sbierea, their leader – to be beheaded and their wealth confiscated on  Sunday, 6 April 1572, when Easter was celebrated, according to Grigore Ureche’s chronicle. The decision to execute the boyars on Easter Sunday was based on prince’s wish to leave Bogdan Lăpuşneanu without their support. Lacking help from his adepts and facing the prospect of being defeated by an army which outnumbered his, the former prince eventually accepted the decision made by the Polish magnates and retreated to Hotin on 10 April 1572.

From a document issued in Warsaw on 1 May 1572 we learn that after driving away the Polish, John Voivode, together with several Turkish detachments, crossed the borderline into Poland plundering and looting numerous urban and rural areas from Podolia and Pokuttya.

From a report sent to the German emperor on 19-20 May 1572 by his ambassador at the Porte, we find that Bogdan’s failure was due to the fact that he did not have the people on his side.

Once his position consolidated with the elimination of his opponents and the defeat of Bogdan Lăpuşneanu’s Polish supporters, John Voivode attempted to reconcile with the boyars of the first state. In May-June 1572 he was ready to show clemency to all his adversaries who had sought refuge abroad and promised to give back their confiscated wealth.

Bogdan Lăpuşneanu‘s persistence to be reinstated brought about a series of new conspiracies of the boyars against John Voivode. As a result the prince resorted to violence once more ordering a new round of executions to which fell victims many supporters of the previous prince.

 

[1] Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601, Bucureşti, 1942, p. 510.

[2] B.P. Hasdeu, Ionu vodă cellu Cumplitu, Bucureşti, 1865, p. 16.

[3] Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz, ediţia a II-a revăzută şi comple-tată, Bucureşti, 1966, p. 39; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 615, nr. DXCV.

[4] Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568.

[5] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 39-40; Ilie Minea, Note şi interpretări. Trupe muntene în Moldova pentru Ion Vodă Armeanul în anul 1572, în „Convorbiri literare”, X-XII, nr. 1, Bucureşti, 1934-1936, p. 353-354.

[6] Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 308.

[7] Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 55.

[8] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 618.

[9] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 115.

[10] Stoica Nicolaescu, Documente slavo-române cu privire la relaţiile Ţării Româneşti şi Moldovei cu Ardealul în secolele XV şi XVI, Bucureşti, 1905, p. 198-199; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XV/1, Bucureşti, 1911, p. 651-652, nr. MCCVII.

[11] Ioan Lasicki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru de monumente istorice pentru România, vol. III, Bucureşti, 1864, p. 257; Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 216; Nicolae Costin, op. cit., p. 510; Ferencz Forgach, Magyar historiaja (1540-1572), Pesta, 1866,
p. 513-514.

[12] Din totalul de nouăsprezece mari boieri, ce sunt menţionaţi într-un hrisov emis, din porunca lui Ion Vodă, la 12 martie 1572, ca ocupând înaltele dregătorii din Sfatul domnesc al noului voievod, doar şase mai făcuseră parte, în trecut, din acest organism consultativ şi executiv al puterii de stat din Moldova. Restul de treisprezece fuseseră numiţi, pentru prima oară, acum în funcţiile respective. Printre cei deposedaţi de însemnatele ranguri s-au  numărat până şi unii dintre cei care au susţinut venirea lui Ion Vodă la domnie (ba chiar i-au ieşit în cale, primindu-l cu braţele deschise pe când se îndrepta spre Iaşi pentru a prelua puterea), cum ar fi marele logofăt Gavriil, marele postelnic Dinga sau marele vornic al Ţării de Sus, Crăciun. Aceştia, dimpreună cu alţi nemulţumiţi, în frunte cu fostul mare vornic al Ţării de Jos, din vremea lui Bogdan Lăpuşneanu, Ionaşcu Sbierea, vor începe să comploteze împotriva lui Ion Vodă (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 66).

[13] Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXIII, Bucureşti, 1913, p. 103, nr. CXIX; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 627-628, nr. DCVIII; Reinhold Heidenstein, Rerum Polonicarum ab excessu Sigismundi Augusti libri XII (Istoria polonă de la moartea lui Sigismund August, în XII volume), Frankfurt, 1672, p. 3. Pentru a nu provoca mânia sultanului (fapt ce ar fi dus, neîndoielnic, la izbucnirea unui război între Polonia şi Imperiul Otoman), regele polon, Sigismund al II-lea August, nu s-a amestecat direct în acţiunea iniţiată de Bogdan Lăpuşneanu, dar, în mod tacit, el a consimtţit ca marii magnaţi poloni la care acesta ceruse ajutor să îi pună la dispoziţie cele necesare. De fapt, la epoca respectivă, înalţii dregători ai Regatului polon obişnuiau destul de des să întreprindă astfel de operaţiuni militare, ei fiind ade-văraţii stăpâni ai provinciilor pe care le guvernau (chipurile în numele regelui şi al Senatului Poloniei), având curţile şi oştile lor proprii de care dispuneau după bunul plac. În cazul în care campania din Moldova ar fi eşuat, regele putea să susţină că aceasta s-a înfăptuit fără acordul său.

[14] Alcătuită din voluntari, îndeosebi nobili poloni din provinciile amintite şi banderiile lor, oastea lui Bogdan Lăpuşneanu era condusă de voievodul Podoliei, Nicolae Mielecki, secondat, la comandă, de Nicolae Seniavschi, fiul palatinului Rusiei Roşii şi staroste al ţinutului Strii. Referitor la efectivele de care a dispus fostul domn, în campania sa, există mai multe variante. În timp ce în unele izvoare istorice acestea sunt considerate ca însumând 2.000 de oşteni (Ioan Lasicki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ...., vol. III, p. 259; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei până la Aron Vodă [1359-1595], ediţie critică de Constantin Giurescu, Bucureşti, 1916, p. 219) în altele sunt estimate la 4.000 (Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ...., vol. III, p. 216), 3.000 (Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 56-57, nr. XCIV) sau chiar 10.000 de oameni (B.P. Hasdeu, op. cit., p. 244), cifră desigur exagerată. Luând în calcul faptul că trupele polone nu au îndrăznit să dea piept cu oştirea lui Ion Vodă (ce număra cam 5.000-6.000 de luptători, inclusiv 400 de războinici turci – Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 42), retrăgându-se din calea acesteia şi că în unanimitate documentele de epocă moldovene şi străine pomeneasc despre existenţa unei disproporţii de forţe între cele două tabere, în favoarea celei moldo-turceşti, se poate deduce că polonii nu puteau fi mai mulţi de 2.000.

[15] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 42.

[16] Aflând că Bogdan Lăpuşneanu intrase în Moldova cu oaste polonă pentru a-l alunga de la domnie pe Ion Vodă şi a se reînscăuna, boierii nemulţumiţi de politica promovată de noul voievod au început să pună la cale răsturnarea acestuia (Ibidem, p. 66).

[17] Andrei Veress, op. cit.,vol. I, p. 316-320.

[18] Grigore Ureche, op. cit., p. 218. Despre această execuţie vorbeşte în letopiseţul său şi Nicolae Costin, el evidenţiind, mai ales, aspectul nefiresc al înfăptuirii acesteia într-o astfel de împrejurare, căci în istoria noastră sunt extrem de rare cazurile în care cineva să fi fost condamnat la moarte şi suprimat, din poruncă domnească, într-o zi de mare sărbătoare religioasă (Nicolae Costin, op. cit., p. 510-511).

[19] Ioan Lasicki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 261.

[20] Archiva istorică a României (editată de B.P. Hasdeu), tom. I, partea I, Bucureşti, 1865, p. 76-77. În urma morţii, la 7 iulie 1572, a regelui Sigismund al II-lea August şi a declanşării, în Polonia, a luptelor pentru succesiunea la tronul acesteia, Senatul polon, dorind să aibă linişte la hotare, decide să restituie cetatea de la Hotin lui Ion Vodă. Din ordinul palatinului Rusiei Roşii, unitatea militară polonă, comandată de Martin Dobrosolowski, va fi evacuată de aici, în locul acesteia fiind instalată, în partea a doua a lunii iulie a anului 1572, o garnizoană moldoveană (Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 58).

[21] Ion Vodă cel Viteaz reeditează, acum, ceea ce făcuse la vremea sa şi buni-cul lui, care, atât în timpul domniei marelui Ştefan, părintele său, cât şi în peri-oada când s-a aflat el la cârma Moldovei, a condus numeroase expediţii militare de pedepsire a Poloniei. Acestea au avut drept cauze principale, pe de-o parte, amestecul repetat al regilor poloni în treburile statului moldav (ei ridicând, în permanenţă, pretenţii de suzeranitate asupra acestuia), iar pe de alta, nerespec-tarea de către aceştia a înţelegerii încheiate, în 1388, între Petru I Muşat (domn al „Moldovlahiei” din cca. 1375 şi până la începutul lui 1391 – Istoria Româ-nilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 803) şi Wladislav al II-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei între 1377-1392 şi rege al Poloniei, din 1386 până în 1434 – Istoria lumii în date, p. 563), prin care „Lehia” se angaja să cedeze Pocuţia Moldovei, dacă nu ar fi înapoiat, la termenul stabilit, cele 3.000 de ruble de argint (o sumă uriaşă pentru acea epocă, echivalând cu 52 kg de aur fin sau 538 kg de argint Octavian Iliescu, Le pręt accordé en 1388 par Pierre Muşat ŕ Ladislas Jagellon, în „Revue Roumained ’Histoire” , tom. XII, nr. 1, Bucureşti, 1973, p. 134), solicitate în acel an de către Iagellon ca împrumut de la Muşatin, căruia cel dintâi i-a oferit în schimb, cu această ocazie, drept garanţie, oraşul Halici cu ţinutul înconjurător, cunoscut sub denumirea de Pocuţia (Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 145). Neonorată, această datorie va determina izbucnirea unui conflict moldo-polon, ce va dura peste un secol şi jumătate, pricinuind ambelor părţi mari neajunsuri. Motivul secundar, ce a stat la baza repetatelor incursiuni armate executate de Bogdan al III-lea cel Orb pe teritoriul „Lehiei”, a fost acela că, deşi el a renunţat, în mod formal, la Pocuţia (ca urmare a făgăduielii, primite din partea lui Alexandru Iagello [mare cneaz al Lituaniei între 1492-1506 şi rege al Poloniei din 1501 până în 1506 – Istoria lumii în date, p. 563], că-i va da de soţie pe sora sa, Elisabeta - Istoria Românilor, vol. IV, p. 427), semnând, chiar, un act oficial de cedare, în iunie 1505 (Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 71), regele Sigismund I Iagello cel Bătrân a refuzat să onoreze promisiunea făcută de fratele şi prede-cesorul său. În consecinţă, Bogdan al III-lea va întreprinde, în 1506 şi în anii următori, o serie de atacuri împotriva polonilor, cu intenţia de a-l determina pe noul suveran de la Cracovia să respecte angajamentul luat de acesta (Istoria Românilor, vol. IV, p. 427). Unele izvoare istorice consideră că aprigul fecior al lui Ştefan cel Mare şi-ar fi „dobândit” infirmitatea, care i-a atras porecla, într-una din desele ciocniri dintre moldoveni şi poloni, la care a luat parte.

[22] Andrei Veress, op. cit., vol. I, p. 211-214.

[23] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit.,vol. II/1, p. 627-628, nr. DCVII.

[24] Ibidem.

[25] Richard Knolles, The general Historie of the Turkes, from the first beginning of that Nation to the rising of the Othoman Familie: with all the notable expeditions of the Christian Princes against them. Together with the lives and conquests of the Othoman king´s and Emperours. Faithfullie Collected aut of the best Histories, both auntient and moderne and digested into one continu at Historie untill this present yeare 1603 (Istoria generală a turcilor, de la începutul acestui popor şi până la ridicarea familiei otomane: cu toate expediţiile mai însemnate ale principilor creştini împotriva lor. Deopotrivă cu vieţile şi cuceririle regilor şi împăraţilor otomani. Alcătuită cu exactitate din cele mai cunoscute istorii, vechi şi noi…), Londra, 1603, p. 906.

[26] Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 630-631; Andrei Veress, op. cit., vol. II, Bucureşti, 1930, p. 11-12; Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 67-68. Printre altele, Ion Vodă va trimite, la sfârşitul lunii mai a anului 1572, o solie, în Ungaria de Nord (ce se afla, pe atunci, sub stăpânirea Habsburgilor), la colonelul Hans Rueber de Pixndorff, consilier imperial şi căpitan general al acesteia, pentru a-i solicita concursul în vederea uşurării procedurii de repatriere a pribegilor aflaţi pe teritoriul provinciei administrate de el, prin întocmirea docu-mentelor diplomatice specifice (a paşapoartelor), în regim de urgenţă. Prin intermediul reprezentantului Curţii de la Viena, vrednicul Muşatin i-a asigurat pe boierii fugari că libertatea şi bunurile lor vor fi respectate cu sfinţenie.

[27] De aici va pleca în Rusia, la Moscova, unde va ajunge, în 10 iulie 1574, punându-se sub protecţia ţarului Ivan al IV-lea cel Groaznic. Acestuia, înainte de a muri (eveniment petrecut în septembrie 1577, la Moscova), Bogdan Lăpuşneanu i-a cedat, prin testament, drepturile sale la tronul Moldovei (G. Bezviconi, Contribuţii la istoria relaţiilor româno-ruse [din cele mai vechi timpuri până la mijlocul secolului al XIX-lea], Bucureşti, 1962, p. 55-56; Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 116; Istoria Românilor, p. 463).

[28] Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 48.

[29] Grigore Ureche, op. cit., p. 221; Nicolae Costin, op. cit., p. 517-518.

[30] Leonard Gorecki, în Alexandru Papiu-Ilarian, Tesauru ..., vol. III, p. 217.

[31] Ferencz Forgach, op. cit., p. 517-518.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com